Mircea Daneliuc – Cele ce plutesc


daCele ce plutesc 
este cel de-al șaptelea roman scris de Mircea Daneliuc

Limba în care a fost scris: română

Titlul în engleză: -

Anul apariţiei: 2009

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 2000

Locul în care se petrece acţiunea: România, Italia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Curtea Veche , 2009

 

 

 

 

Despre autor:

Mircea Daneliuc este un scriitor, dramaturg, actor, scenarist și regizor de origine română. S-a născut pe 7 aprilie 1943 în Hotin (astăzi aparținând Ucrainei) și s-a remarcat în primul rând prin activitatea cinematografică. Absolvent al facultății de Filologie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este deținătorul premiului ASPRO pentru debut literar (1997).

 

Rezumat:

Cele ce plutesc îl are în centrul acțiunii pe Vasile Rabdan, un român care încearcă să-și facă, alături de soția sa, Iuliana, un rost în viață în Italia. Văzând că se pot face bani buni din dresatul câinilor, Vasile se hotărăște să se-ntoarcă-n România pentru a deschide o canisă, lăsând-o în urmă pe soția sa, cu care în ultima vremea părea a se înțelege din ce în ce mai rău. Odată ajuns în țară, Vasile se stabilește în apropierea Dunării, face rost de teren, cultivă pepeni, crește porci și, cel mai important, dresează câini. Lucrurile, însă, încep să se complice în momentul în care în vecinătate se instalează câțiva țigani, proaspăt întorși și ei din Italia. Și, colac peste pupăză, românul nostru ajunge să încurce cu Marga, o fetișcană după ai cărei nuri aleargă și Zidan. Cel puțin asta face țiganul atunci când nu se aruncă în Dunăre pentru a pescui te miri ce gunoi venit de la unguri, cehi ori alte popoare. Șirul întâmplărilor nu se oprește aici, ba dimpotrivă, pară să (re)înceapă cu fiecare nou paragraf, Zidan e violat, Iuliana, după ce-și părăsește amanții (pe bătrânul italian Grazzini și polonezul Tadeusz ) se-ntoarce la Vasile, Vasile îi șantajează pe violatori și-l mituiește pe polițist, iar polițistul, niciodată sătul, vrea mai mult de la mai mulți,

 

Despre carte:

Trebuie să recunosc că am început să citesc această carte cu inima îndoită, temându-mă că nu am să descoper decât un alt veleitar care, excelând într-un domeniu, are impresia că a priori va excela și într-altul, însă îmi face plăcere să recunosc că m-am înșelat. După ce am parcurs primele pagini crezând că stilul modern, care uneori frapează prin plasticitatea și elasticitatea sa, nu are decât acest unic scop, de-a epata, mi-a dat seama seama că este de fapt atributul unui scriitor mare, care știe să se servească de el în aceeași măsură în care poate face și diferența între vocile personajelor și cea auctorială. Romanul este bine împlântat în realitatea cotidiană, servindu-se de evenimente reale, așa cum este și cazul Mailat, ca de un decor în fața căruia se plasează acțiunea. Fără a deveni măști ori arhetipuri, personajele sunt toate previzibile și asta pentru că ne sunt atât de cunoscute. Suntem înconjurați de ele, suntem luați cu asalt de ele, suntem sufocați de ele. Toate cresc și se dezvoltă asemenea unor buruieni în căutarea unui teren propice, toate cu excepția lui Vasile Rabdan, care încearcă prin muncă și prin forțe proprii să reușească în viață. Și, așa cum ne-am fi așteptat, toți ceilalți ajung să-i devină treptat piedici. Puternic individualizate, fiecare cu propriile doleanțe, gânduri și speranțe, acestea formează un univers bine închegat, care nouă ne este cunoscut, dar care cititorilor de pe alte meleaguri și de alte naționalități le-ar fi părut, probabil, la fel de unic precum cel faulknerian ori, de ce nu, la fel de original ca și cel creat în scrierile sale de nigerianul Chinua Achebe. Citind romanul am realizat că marele său potențial este de-a fi exportat, de-a fi tradus în alte limbi și publicat în alte țări, pentru că are această relevanță, care nu este stearpă, cum a fost în cazul romanelor românești de la începutul veacului trecut, când importam teme și le adaptam nevoilor noastre, ci este dinamic, într-o continuă prefacere, care ajunge să atragă prin insolitul ei. Este, dacă doriți, un univers paralel, un univers din care România, în loc să iasă, continuă să se adâncească, să se scindeze ca o amoebă, să-și multiplice fațetele ca-ntr-o sală de oglinzi, să-și dilueze până la extincție seva precum animalele din Ngorongongo, refuzând să iasă din cercul strâmt al preocupărilor ei, închistându-se tot mai mult în ea însăși ca într-o carapace. Preferând să se stingă decât să evolueze. Romanul este aproape magistral, la câteva tușe de literatura universală, în care, însă, nu reușește să pătrundă. Autorul îl duce bine din condei, dar refuză să-și focalizeze atenția pe temele principale. Adună suspansul, crește tensiunea, dar ratează momentul culminant, care trece de parcă ar fi fost o altă secvență menită să-l creeze. La fel se întâmplă și cu celelalte elemente captivante prin ineditul ori ridicolul lor, pe care ar fi trebuit să se mizeze și care în sine ar fi putut constitui subiectul unei nuvele sau al unui roman. Astfel, Zidan așteaptă degeaba, violul este în zadar, un simplu element banal, peste care se trece prea ușor. Povestirea se aplatizează și, în pofida multiplelor fire narative, ajunge să semene cu o simplă narațiune.  Romanul rămâne bun spre foarte bun, ca o fotografie excepțională, dar puțin neclară.

 

Începutul unei proze și rolul lui*

 *articol publicat inițial în revista Nautilus

 

         Parcurgând textele publicate luna trecută în revistele SRSFF şi Gazeta SF şi observând dificultăţile pe care le întâmpină majoritatea scriitorilor începători în a atrage cititorul prin intermediul frazelor de început, m-am gândit să scriu un succint şi deloc exhaustiv articol pe această temă.

         Despre importanţa primei propoziţii, a primului paragraf ori a primei pagini nu cred că este nevoie să spun prea multe, fiind un lucru bine ştiut că majoritatea editorilor care decid să-şi arunce privirea peste materialele primite la redacţie îşi dau seama după câteva rânduri cu ce fel de proze au de-a face. Într-un articol recent publicat pe un prestigios site literar din Statele Unite se specula că în cazul a peste 95% din textele primite, agenţii literari abandonează lectura după prima pagină. A nu se înţelege totuşi că trebuie să te axezi doar pe expoziţie, lăsând de izbelişte restul naraţiunii, însă dacă ai o povestire reuşită, pentru ca posibilii cititori să ajungă să o parcurgă şi să-i descopere calităţile, este nevoie de un incipit pe măsură, mai ales dacă eşti începător, iar numele tău nu spune nimănui nimic. Nu este cea mai bună metodă, probabil nici cea mai eficientă, să tragi concluzii după parcurgerea unei părţi infime dintr-un text, însă cu siguranţă este cea mai rapidă. Şi având în vedere cât de mult se scrie în ziua de astăzi, este lesne de înţeles dispoziţia scăzută a editorilor de-a parcurge pagină după pagină din care nu află nimic altceva decât chinurile pe care le întâmpină personajul principal în tentativa sa prozaică de-a se culca, aşa cum se întâmplă în magistralul roman În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, roman care a fost refuzat din această pricină de André Gide. După publicarea în regim propriu, André Gide i-a trimis o scrisoare lui Proust prin care-şi cerea scuze pentru gafa făcută. Iar acesta nu este un caz singular, există nenumărate alte romane care s-au impus ulterior pe piaţă, dar care au fost iniţial refuzate din aceeaşi cauză: atractivitatea scăzută a începutului. Dacă nu aveţi de gând să plătiţi pentru a fi publicat, atunci n-ar fi rău să acordaţi atenţie sporită felului în care vă începeţi proza. În paranteză fie spus, la Proust mai existau şi câteva greşeli de sintaxă.

         Pentru a antrena cititorul, orice început, fie că vorbim de roman (unde începutul s-ar traduce prin primele pagini) ori de o povestire scurtă (unde acesta este reprezentat de primele paragrafe), trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale:

         1) să ne introducă în poveste şi să dea acţiunii un prim impuls

         2) să introducă protagonistul şi să ne spune ceva despre el (nu mă refer neapărat la descrieri)

         3) să aprindă imaginaţia cititorului

         La acestea trei se mai adaugă şi două funcţii cu rol secundar:

         1) stabilirea ritmului lecturii (un aspect adesea ignorat de specialişti din simplul motiv că, fie că-i acorzi vreo importanţă fie că nu, un ritm al lecturii tot o să existe. Însă după părerea mea este mai bine să fie luat în considerare. Gândiţi-vă doar la Curcubelul gravitaţiei, de Thomas Pynchon, unde aliteraţia şi cadenţa joacă roluri importante: „A screaming comes across the sky” – îngroşările îmi aparţin. Cu excepţia articolelor „a” şi „the”, sunetele „s” şi „c” se regăsesc în toate cuvintele din prima propoziţie, astfel: apar unite în primul şi ultimul cuvânt, dar despărţite în celelalte două. Prin folosirea consonanţei în paralel cu scăderea numărului de litere dintr-un cuvânt (9-5-6-3-3), lectura este descătuşată, deşi a fost înfrânată la un moment dat prin uzitarea disonanţei, însă dat fiind faptul că-n ultimul cuvânt sunetele „s” şi „c” se regăsesc împreună, propoziţia nu se stinge pe parcurs şi nu-şi pierde spre final din impact, ba dimpotrivă.)

         2) să creeze o atmosferă specifică ori anumite stări de spirit (mai ales în cazul povestirilor gotice ori horror. Observaţi, de pildă, cum începe Mary Shelly romanul Frankestein: „Te vei bucura să auzi că niciun dezastru nu a însoțit începutul acelei întreprinderi pe care aţi privit-o cu atât de sumbre presimţiri.” Avem aici atât un verb cu conotaţii pozitive, a te bucura, cât şi un adjectiv şi un substantiv cu conotaţii negative: sumbru, respectiv presimţire.)

         Aceste condiţii nu trebuie disociate şi tratate separat, nici transformate într-un scop în sine. Îndeplinirea lor trebuie să fie un gest natural, nu o intruziune auctorială. Uneori, pentru acest lucru este nevoie de o singură frază, alteori de pagini întregi. Însă cu cât mai devreme realizarea lui, cu atât mai bine. În Omul din castelul înalt, spre exemplu, Philip K. Dick reuşeşte să le reunească pe toate trei încă din prima propoziţie: „Timp de-o săptămână domnul R. Childan a privit nerăbdător cutia poştală”. Verbul la diateza activă prefaţează acţiunea, protagonistul este introdus, iar despre el ştim ceva esenţial: că aşteaptă o scrisoare. În acelaşi timp, în mintea cititorului se ridică cel puţin două întrebări: ce scrisoare aşteaptă acesta?, respectiv de ce?. În cazul romanul lui Pynchon pe care l-am menţionat mai devreme, două dintre ele, la care se mai adaugă şi una secundară, sunt prezente din prima propoziţie (acţiunea începe să curgă, imaginaţia cititorului este incitată, iar ritmul lecturii stabilit). A nu se crede, totuşi, că este impetuos necesar să vă începeţi astfel romanele ori povestirile scurte, însă în elaborarea lor ar trebui să aveţi în vedere toate aceste aspecte. Căci, pentru a încălca o „regulă”, trebuie mai întâi să fiţi conştient de existenţa ei.

         În continuare am să enumăr câteva feluri în care se poate începe un roman ori o povestire scurtă, rezumându-mă în mod explicit la prima frază. Unele dintre aceste feluri au căzut de-a lungul timpului în desuetudine, altele, dimpotrivă, au câştigat în ultima vreme teren. Pentru o cât mai clară privire de ansamblu, mi-am permis să clasific aceste fraze de început după trei criterii: relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, relaţie temporală dintre incipit şi acţiunea principală, respectiv caracterul informaţiilor oferite.

         Astfel, în funcţie de relaţia dintre timpul acţiunii şi cel al lecturii, întâlnim două categorii principale: începuturi pasive şi începuri active. Prin cele pasive înţelegem o suspendare totală a acţiunii. Cu alte cuvinte, timpul acţiunii încremeneşte şi doar cel al citirii se scurge. Parcurgi o frază, un paragraf, o pagină, trec câteva secunde ori minute pentru tine, ca şi cititor, dar în povestire nu se întâmplă nimic. Cel mai adesea, pentru a suspenda acţiunea se folosesc:

         – descrierile (spre exemplu în romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă: „O clădire înghesuită, gri de doar treizeci şi şase de etaje.” ori Jose Saramago în Toate numele: „ Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ.” sau John Steinbeck în Şoareci şi oameni: „Câteva mile mai la sud de Soledad, râul Salinas vine să se lipească de coasta dealului şi curge verde şi adânc.”).

         – afirmaţii generale cu funcţie metonimică (în romanul Anna Karenina, de Tolstoi: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, în Cel mai iubit dintre pământeni, romanul în trei volume al lui Marin Preda: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” ori în Domnul Formica de E.T.A. Hoffman: „Despre oamenii celebri se spun multe lucruri rele, chiar dacă aceste vorbe sunt îndreptăţite ori nu” etc)

         – prezentarea personajului principal (în Lucrurile se destramă, de Chinua Achebe: „Okonkwo era bine cunoscut în cele nouă sate, dar şi în afara lor”, în Însemnări din subterană, de Feodor Dostoievski: „Sunt un om rău… Sunt un om dezgustător…” ori în Moby Dick, de Herman Melville: „Spune-mi Ismael.”)

         – adresându-te în mod direct cititorului (în Sala lui Arthur, de E.T.A. Hoffman: „Trebuie, dragă cititorule, să fi auzit multe despre remarcabilul oraş comercial Dantzic” ori în antiromanele lui Milan Kundera) etc.

         În cadrul romanelor, folosirea unui început pasiv nu constituie cine ştie ce impediment, însă în cazul povestirilor scurte acesta nu este foarte recomandat pentru că nu implică mai deloc cititorul – nu urneşte acţiunea, nu prezintă protagonistul şi nici nu stârneşte interesul. De aceea, atunci când sunt folosite fie prezintă ceva insolit (când Aldous Huxley a scris Minunata lume nouă zgârie norii nu erau ceva neobişnuit, însă aspectul lor era unul strălucitor, grandios, iar prezenţa lor îţi capta privirea, adică exact opusul clădirii gri şi înghesuite de care ne vorbeşte el. O altă ideosincrazie o întâlnim şi în romanul lui Dostoievski: Nimeni nu crede cu adevărat despre el însuşi că este un om rău, atunci de ce protagonistul ne spune acest lucru? Iar în Lucrurile se destramă, personajul principal pare să posede anumite caracteristici ieşite din comun) fie vin să îndeplinească anumite funcţii, precum stabilirea locului ori a timpului în care urmează să se petreacă acţiunea (Naguib Mahfouz astfel îşi începe romanul În derivă pe Nil: „Aprilie, luna prafului şi a minciunii.”, iar J.M. Coetzee, în Stăpânul Petersburgului, ne spune clar şi succint: „Octombrie, 1869”. Despre ce minciuni să fie vorba în romanul lui Naguib, iar pentru un roman scris în 1994 de ce a ales Coetzee ca acţiunea să se petreacă în 1869? Să fie vorba despre un roman istoric?).

         În cazul începuturilor active lucrurile par să stea ceva mai simplu, pentru că aici nu mai este nevoie atragem cititorul prin alte mijloace decât prin povestea pe care dorim să o prezentăm. Există, totuşi, câteva feluri în care poate fi introdusă acţiunea:

         – ab initio sau ab avo, adică să începem cu începutul. Deşi procedeul acesta se mai poate întâlni şi-n romanele unor scriitori contemporani (şi vin şi aici cu trei exemple: Salman Rushdie, în Copiii miezului nopţii, purcede cu începutul: „M-am născut în Mumbai, cândva.”, Haruki Murakami, în La sud de graniţă, tot cu momentul naşterii începe: „M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămână din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX.”, la fel şi Viaţa şi vremurile lui Michael K., romanul scris de J.M. Coetzee: „Primul lucru pe care moaşa l-a remarcat la Michael când a ajutat-o pe mamă să-l nască a fost buza de iepure.”), pare să fi căzut de ceva vreme în desuetudine. Motivele sunt simple: este nevoie de mult spaţiu pentru a dezvolta intriga, sunt prezentate momente de-o mai mică relevanţă, au aspectul unor povestiri în ramă, ceea ce implică şi un moment culminant aplatizat etc.

         – destrămând starea de status quo (în romane precum Jude Obscurul, de Thomas Hardy: „Învăţătorul pleca din sat şi tuturor le părea rău”, Suferinţele tânărului Werther, de Goethe: „Cât de fericit sunt că am plecat!” ori în Insula Pinguinilor, de Anatole France, care începe cu trimiterea lui Mael la mânăstire). Astfel de începuturi au darul de-a te introduce în acţiune şi în acelaşi timp de a-ţi spune că din momentul în care ţi-ai început lectura lucrurile tocmai s-au schimbat. Datorită dinamismului pe care-l induc, sunt foarte recomandate.

         – prin dialog (precum în Audodafe, de Elias Canetti „– Ce cauţi aici, micuţule?” ori Punct contrapunct de Aldous Huxley: „– Nu ai să vii târziu, nu?”). De obicei dialogul este dublat de vocea auctorială care are darul de-a ne spune ceva despre starea ori identitatea celui care vorbeşte. Mult mai rar acesta este lăsat liber preţ de câteva replici înainte ca naratorul să intervină (în romanul lui Canetti am numărat nu mai puţin de 43). Principala regulă în acest caz este echilibrul. Dacă vocea auctorială şi dialogul decurg în paralel, atunci nu este necesar ca paragrafele narative să fie lungi, însă dacă dialogul este în exces în primele rânduri, atunci şi narării îi trebuie acordat un spaţiu mai larg (dacă tot am dat ca exemplu Autodafe, observăm că după cele 43 de replici urmează mai multe pagini fără pic de dialog).

         – prin intermediul personajului principal. De obicei personajul principal poate fi pus să facă un anumit lucru (chiar dacă este vorba despre un lucru care nu cere efort fizic, aşa cum se întâmplă în povestirea O apariţie la Owl Creek, scrisă de Ambrose Bierce: „Un om stătea pe podul de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea înspumată la douăzeci de paşi sub el”) ori poate fi surprins într-o anumită ipostază („Încă o dată respira aerul libertăţii.”, ne spune Naguib Mahfouz în romanul Oraşul şi câinii) ori îi pot fi descrise gândurile (precum în Zăpadă, romanul lui Orhan Pamuk, care începe astfel: „Tăcerea zăpezii, gândi omul care stătea chiar în spatele şoferului.”. Tot prin redarea gândurilor personajului principal îşi începe şi William Faulkner romanul Lumină de august) sau, dacă romanul este scris la persoana întâi, să afirme ceva (în romanul Dans, Dans, Dans, de Haruki Murakami, protagonistul ne spune încă de la primele cuvinte: „Visez adesea hotelul Delfin”, iar în Îngerul Foamei, de Herta Muller, protagonistul mărturiseşte: „Tot ce am iau cu mine.”). La fel stau lucrurile şi în cazul romanelor Marile speranţe, de Charles Dickens, ori Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffman. Orice aţi face, nu ridicaţi în slăvi personajul principal decât dacă aveţi de gând să demonstraţi pe parcurs că lucrurile stau exact pe dos în ceea ce-l priveşte. Iar dacă doriţi să stârniţi interesul cititorului, atunci puneţi-l într-o situaţie dificilă încă de la început.

         – in media res, adică în mijlocul evenimentelor. Acest procedeu este foarte recomandat şi foarte des întâlnit atât în povestirile scurte cât şi în romane (câteva exemple: William Faulkner, în Zgomotul şi furia: „Peste gard, printre locurile cu flori încârligate, îi vedeam izbind mingea”, Joseph Heller în Norma 22: „A fost dragoste la prima vedere”). Marele lui avantaj este că, lăsând evenimentele care l-au precedat deoparte, interesul cititorului este imediat captat. Atenţie, însă, ca evenimentele pe care le lăsaţi pe dinafară să nu fie mai importante ori mai tragice decât cele pe care urmează să le descrieţi, pentru că nu doriţi să vă începeţi proza printr-un anticlimax. Puteţi, de asemenea, să începeţi şi prin a rezuma o acţiune anterioară (aşa cum face Harper Lee în romanul Să ucizi o pasăre cântătoare: „Când avea aproape treisprezece ani, fratele meu Jem şi-a rupt mâna”). Aici, însă, întâlnim un caz special, pentru că deşi începutul pare unul activ (nu există niciun dubiu, s-a întâmplat ceva), acesta este de fapt pasiv („s-a întâmplat”, în trecut, şi nu vorbesc de prezentul ori trecutul cititorului, ci de cel al naraţiunii. S-a întâmplat înainte ca povestea să se desfăşoare. Da, face parte din povestire, dar prin faptul că se sare peste o lungă perioadă de timp o precede. La fel stau lucrurile şi în cazul romanului Marele Gatsby, scris de F. Scott Fitzgerald: „Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte.”)

         În funcţie de timpul naraţiunii (reiterez, n-are nicio legătură cu anul apariţiei cărţii ori cu perioada în care este citită, ci se referă la raportarea celorlalte evenimente la timpul acţiunii principale), există trei feluri de începuturi:

         – prin analepse (când se descrie un eveniment anterior povestirii, aşa cum se întâmplă în cazul romanului lui Scott Fitzgerald pe care l-am menţionat anterior, dar şi în Bătrânul Gringo, de Carlos Fuentes: „Acum stă singură şi-şi aminteşte”.) Înainte de-a te lansa în amintiri şi flash-back-uri este nevoie ca prezentul acţiunii să fie cât mai bine stabilit ori, în caz contrat, trecutul descris să redea o anumită acţiune, ţinând cont de momentele subiectului, care o face inutilă ori o înlocuieşte pe cea prezentă. Această din urmă variantă este uzitată cu precădere pentru a crea o antiteză între trecut şi prezent, făcându-l pe cititor să se întrebe cum a ajuns personajul principal în situaţia în care se află. De asemenea, pentru ca acţiunea să nu fie pe deplin previzibilă, se cere ca finalul să nu fie aidoma începutului, ci să continue puţin, aducând o răsturnare de situaţie. Ori, în funcţie de importanţa acţiunii din trecut în detrimentul motivelor protagonistului, să fie aidoma începutului.

         – prin acţiunea principală (nu cred că are rost să dau aici vreun exemplu pentru că majoritatea povestirilor şi romanelor încep prin prezentarea acţiunii)

         – prin prolepse (descrierea unor evenimente viitoare, aşa cum se întâmplă în romanul Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez: „Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său îl dusese să facă cunoştinţa cu gheaţa”). Rolul lor este de-a crea suspans. Ştim că un anumit eveniment o să se întâmple (în cazul de faţă, că Aureliano Buendia o să ajungă în faţa plutonului de execuţie), însă nu ştiu nici de ce o să se întâmple (habar n-avem cum a ajuns Aureliano Buendi în faţa plutonului) şi nici ce urmează după (a ajuns în faţa lui, dar nu ştim dacă o să scape sau nu). După cum observaţi, se aseamănă foarte mult cu începutul introdus prin analepse. Pentru că, de la un moment dat, acestea devin interschimbabile.

         În funcţie de reacţia pe care-o stârneşte începutul prozelor, aş îndrăzni să le despart în trei feluri diferite:

         – incipituri neutre, care nu stârnesc sentimente ori întrebări în mintea cititorului. De obicei acestea sunt şi pasive. De regulă descrieri, explicaţii, digresiuni (exemple puteţi găsi mai sus)

         – incipituri afective sau emotive, care stârnesc anumite sentimente (cum ar fi începutul romanului Străinul de Albert Camus: „Astăzi a murit mama” sau al Tobei de tinichea, de Gunter Grass: „Admit: sunt un pacient într-un spital de nebuni.” ori al Normei 22 de Joseph Heller). Datorită caracterului lor melodramatic, acestea tind să fie folosite pentru a crea o atmosferă de cele mai multe ori apăsătoare.

         – incipituri interogative, care prin caracterul lor insolit, ideosincraziile sau aparentele aporii prezentate îţi ridică anumite întrebări (exemple: 1984, de George Orwell: „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece”, Procesul, de Franz Kafka: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.”, Aşteptându-i pe barbari, de J.M. Coetzee: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” ori Abatorul 5 de Kurt Vonnegut: „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin.”) Toate îşi stârnesc interesul şi te determină să cauţi răspunsuri. Însă, cum nu te poţi mulţumi cu propriile răspunsuri pentru că nu ai cum să ştii dacă sunt corecte sau nu, trebuie să citeşte pentru a le compara cu cele oferite de autor.

         Vă puteţi întreba în cazul anumitor fraze citate, unde sunt acele condiţii esenţiale despre care aminteam mai devreme. Răspunsul este unul singur: în celelalte rânduri ori paragrafe. Pentru că, aşa cum am precizat deja, la roman începutul se traduce prin primele pagini. Priviţi, spre exemplu, cum îşi continuă Huxley romanul Punct contrapunct, după replica de început: „era anxietate în vocea lui Marjorie Carling, era ceva ce aducea a implorare.” Le putem acum bifa pe toate trei, nu? Personajul principal este introdus, acţiunea începe să curgă (prin plecarea lui Walter, cel căruia Marjorie i se adresează), despre protagonist ştim câteva lucruri (anxietatea şi implorarea din vocea ei denotă că este slabă şi nesigură de ceva), iar întrebările încep să işte (de ce este nesigură Marjorie? Unde pleacă Walter? O să se întoarcă la timp?). La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte romane menţionate, în care condiţiile nu sunt îndeplinite din prima frază.

         Până acum v-am prezentat o înşiruire a câtorva dintre metodele prin care se poate începe o povestire scurtă ori un roman, însă nu v-am spus care este cel mai important lucru, şi anume că trebuie să ţineţi cont de rolul incipitului în ansamblul povestirii. Nu introduceţi elemente de care nu o să vă serviţi şi nu îl îndreptaţi pe cititor pe o pistă greşită (poate doar dacă aveţi de gând să scrieţi romane poliţiste). Aşa cum spunea şi Cehov, dacă puneţi o armă în decorul primului act atunci asiguraţi-vă că o să se tragă cu ea în al doilea sau în al treilea act. Încercaţi să prefaţaţi întreaga povestire încă de la primele cuvinte. Nu ştiu cât de cunoscut este acest lucru, dar atât Odiseea cât şi Iliada încep prin chiar cuvântul care le-ar putea rezuma: omul în primul caz, furia în cel de-al doilea. Şi ca să vă daţi seama de importanţa lor, Homer, înainte de-a prezenta acţiunea propriu-zisă, o prefaţează prin intermediul altor personaje. Mēnis, furia despre care am amintit, descrie reacţia lui Apollo faţă de aheii care i-au răpit una dintre slujitoare, tot la fel cum aceeaşi furie (spun aceeaşi pentru că nu este vorba despre orice fel de furie, ci de una anume, legată de nedreptate) urmează să-l cuprindă pe Ahile în momentul în care este nedreptăţit de Agammemnon. Apollo, care determină macrointriga, se reflectă prin acest singur cuvânt în caracterul lui Ahile, care determină microintriga. În Împăratul muştelor, de William Goldwing, încă din primul paragraf putem vedea care urmează să fie relaţia dintre personaje, precum şi rolul acestora: Ralph găseşte cochilia, dar Piggy este cel care vorbeşte despre importanţa ei şi cum se poate sufla în ea ca într-o trompetă. Suferind însă de astm, Piggy nu poate să sufle în ea. Pentru tot restul romanului, cochilia va fi emblema conducerii, Ralph, pentru că a descoperit-o, liderul, iar Piggy „creierul”. Când cochilia va fi distrusă, Ralph îşi va pierde autoritatea, iar mica lor societate se va scufunda în anarhism. Kurt Vonnegut, spunându-ne în Abatorul cinci că „Toate acestea s-au întâmplat, mai mult sau mai puţin” vine să preîntâmpine reacţia cititorului vizavi de povestea incredibilă prin care-a trecut protagonistul (a fost răpit de extratereştrii şi dus pe Tralfadore). Spunând „Era o zi rece de aprilie şi toate ceasurile indicau ora treisprezece” (în engleză, limba în care a fost scrisă cartea, ora 13 nu există decât în terminologia militară), George Orwell ne vorbeşte deja despre caracterul distopic şi marţial al romanului său. Însă cum numerotarea orelor este o simplă convenţie, se prea poate ca şi distopia lui să devină la un moment dat realitate. Intrând în mintea personajului şi redându-i gândurile, Orhan Pamuk stabileşte în Zăpadă caracterul contemplativ al întregii povestiri. Acţiunea are rolul ei, însă ce este cu adevărat important este felul în care urmează să fie percepută de protagonist. În O apariţie la Owl Creek, de Ambrose Bierce, protagonistul stă pe pod şi priveşte apa curgând dedesubtul lui. Reuşeşte să scape aruncându-se în apă şi înotând, cel puţin aşa pare să se întâmple, pentru că la sfârşit aflăm că evadarea sa a fost doar o iluzie. El a continuat să stea pe pod, iar gândurile sale, precum apa pe care o privea, au curs departe. Pentru că unul dintre verbele folosite este predicativ (un om stătea), iar celălalt nepredicativ (uitându-se).

         Uneori o proză întreagă poate fi considerată început, mai ales dacă vorbim de un volum de povestiri scurte. Astfel stau lucrurile în cazul cărţii A doua venire, de Marian Truţă, unde Ubik, mon amour, prima şi cea mai scurtă dintre cele cinci povestiri cuprinse-n volum, vine să le prefaţeze pe celelalte, inducând schematic tema care se va regăsi, sub o formă sau alta, şi în restul: distorsionarea realităţii.

         Există şi romane care încep prolix, prin fraze lungi şi încâlcite, însă nu ştiu vreunul care să fi fost de debut. Ca exemple vă dau romanele Absalom, Absalom, de William Faulkner, care începe cu o frază de 122 de cuvinte şi Întunericul dimprejur, de Cormac McCarthy, care începe cu o frază de 132 de cuvinte. Deloc surprinzător, fraza de început a romanului de debut al lui Faulkner are 15 cuvinte, iar al lui McCarthy 22. Şi romanele de debut ale altor scriitori care s-au remarcat mai apoi prin complexitatea şi lungimea frazei încep relativ simplu (prima propoziţia din În căutarea timpului pierdut a lui Proust are 6 cuvinte, prima din Ora rea a lui Marquez are 8 cuvinte ş.a.m.d.). Ceea ce nu înseamnă că este interzis să vă începeţi astfel romanul sau povestirea scurtă, doar că veţi întâmpina dificultăţi în a le publica.

         Şi dacă tot v-am dat câteva sfaturi referitoare la cum să vă începeţi proza, am să vă spun şi cum să nu o faceţi:

         – moşnegeşte, dezvoltând greu acţiunea, poticnit (ca exemplu am să vă dau un roman celebru, anume Demonii, de Feodor Dostoievski, unde primele două, trei sute de pagini sunt de umplutură. Motivul este, însă, unul destul de banal: Dostoievski era plătit pentru cât scria şi avea motive să o lungească pentru că avea o mulţime de datorii). Dacă nu v-a plătit nimeni a priori scrierii romanului, nu-l începeţi astfel.

         – prin descrieri şi verbe la diateze pasive ori care nu denotă acţiune (priviţi cum îşi începe Ivo Andrić romanul Cronica din Travnik: „La capătul târgului din Travnik, sub năvalnicul şi recele izvor al Sumecului, îşi află loc de când se pomeneşte lumea un mic stabiliment botezat „cafeneaua lui Lutva”. Pe acest Lutva, cel dintâi stăpân al măruntei cafenele, nu l-au mai apucat în viaţă nici oamenii cei mai bătrâni din oraş; odihneşte de mai bine de-o sută de ani într-unul din cimitirele risipite pe dealurile Travnikului, dar toţi se duc şi acum „la Lutva” să bea o cafea, iar numele lui e ţinut minte şi rostit acolo unde s-a aşternut negura uitării peste numele atâtor sultani, viziri şi begi. În grădina cafenelei, chiar sub stâncă, la piciorul dealului, e un loc mai retras, ceva mai săltat şi mai răcoros, unde creşte un tei bătrân. Jur împrejurul teiului, printre stânci şi boschete, sunt înfipte bănci joase de formă ciudată, care te-mbie să te aşezi şi o dată aşezat, nu te mai lasă inima să te scoli. Sunt mâncate de vreme, scovârdate de ani şi de prea multă folosire, făcând parcă una cu trunchiul bătrân al copacului, cu ţărâna şi piatra din preajmă.” Şi o ţine tot aşa preţ de multe alte pagini). Dacă nu sunteţi deja cunoscut, nu vă începeţi astfel proza.

         – prin onomatopee (n-am exemple pentru că nu am citit încă un astfel de roman şi nici nu-mi doresc s-o fac)

         – îndrumându-l pe cititor pe o pistă greşită (cum o face, spre exemplu, Melville în Moby Dick. După ce în primele capitole îl plăsmuieşte cu migală pe Bulkington, se răzgândeşte şi scapă de el)

         – printr-un prolog (nu mai trăim pe vremea lui Laurence Sterne)

         – oferind prea multe informaţii

         În concluzie, primele cuvinte sunt esenţiale pentru că de ele depinde în mare măsură succesul povestirii, aşa că ar trebui să le gândiţi cu foarte mare atenţie. Nu trebuie să fie pompoase, dar este bine să-şi releve importanţa după câteva paragrafe.

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

În căutarea oii fantastice este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami

Limba în care a fost scris: japoneză

Titlul în engleză: A Wild Sheep Chase

Anul apariţiei: 1982

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1970

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia (Tokyo, Hokkaido)

Număr de pagini: 378

Ediţie: Polirom, 2005

Gen: dramă, postmodernism, suprarealism

Diverse: Este cel de-al treilea roman din Trilogia Șobolanului (primul fiind Ascultă vântul cântând, iar al doilea, Pintball 1973), iar pentru el Murakami a primit Noma Literary Newcomer’s Prize.

 

Despre autor:

Haruki Murakami s-a născut în Kyoto, Japonia, pe 12 ianuarie 1949. A tradus numeroase opere literare din engleză în japoneză și a scris mai multe romane și volume de povestiri scurte, numărându-se la momentul de față printre cei mai apreciați scriitori japonezi. Pentru scrierile sale a fost recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale, printre care și Franz Kafka (despre care se spune că ar fi un indicator al premiului Nobel pentru Literatură) și Ierusalim. Depărtându-se de la romanul tradițional japonez și îmbrățișând cultura vestică, Murakami îmbină solitudine cu nihilismul, dându-le un aer fantastic, comparat uneori cu cel din scrierile lui Kafka.

 

Rezumat:

Personajul narator al acestui roman, al cărui nume nu-l cunoaștem, este co-partener la o firmă destul de mică de publicitate, care a părăsit de soția sa. După câteva analepse și prolepse menite să sugereze cauzele divorțului, acțiunea se poziționează într-un prezent 1978. Ca parte a meseriei sale, ajunge să cunoască și apoi să aibă o relație, cu o fată care lucra ocazional ca model, având în același timp și o slujbă cu jumătate de normă la o mică editură din capitala niponă. În paralel, personajul narator păstrează o corespondență unilaterală (adică doar primește scrisori, nu și trimite) cu un vechi amic de-al său, generic denumit Șobolanul. Într-o zi Șobolanul îi trimite în plin și o fotografie făcută de el (și un manuscris, pe care, dintr-un motiv sau altul, personajul narator nu ajunge să-l citească). După ce naratorul publică fotografia în umila sa revistă, este contactat de reprezentantul unul important interlop și amenințat să găsească una dintre oile prezente în fotografia făcută de Șobolan (ca o poveste secundară intercalată în cea principală, aflăm pe parcurs că respectivul interlop avusese o legătură personală cu o oaie asemănătoare celei din poză – o rasă inexistentă, se pare, cu o stea maronie pe spate. Ca urmare a acestei legături personale, explicată sub forma faptului că oaia ar fi intrat în el și ar fi început, încet, încet, (să-l ajute) să-i (să-și) conducă viața, din simplu criminal de război, omul ajunge una dintre cele mai influente persoane de Japonia. Naratorul pornește alături de prietena sa în căutarea oii fantastice, având ca punct de pornire scrisorile primite de la Șobolan, scrisori pe care se discerne vag ștampila oficiului poștal. Prima lor oprire este în Sapporo, unde se cazează la Hotelul Delfin. Coincidență sau nu, singurul locatar stabil al hotelului este și tatăl patronului, fost responsabil cu recensământul oilor. Discutând cu el, cei doi află că și acesta a avut o relație personală cu oaia, doar că oaia l-a folosit drept mijloc de transport, după care l-a părăsit fără niciun fel de remușcări și l-a înșelat, pardon, schimbat, cu interlopul. Recunoscând peisajul din poză, fostul responsabil cu recensământul oilor îi trimite pe cei doi în Hokkaido. Întrebând prin jur, cei doi izbutesc să ajungă în cele din urmă în locul în care a fost făcută poza. Apariția unui om îmbrăcat în oaie o determină pe prietena naratorului să se întoarcă în Sapporo, în timp ce naratorul este hotărât să rămână aici până când va ajunge să dea de Șobolan și de oaia cu pricina. Și ajunge.

 

Despre carte:

În căutarea oii fantastice este cel de-al șaptelea roman al lui Haruki Murakami pe care l-am citit și o spun sincer, printre cele mai slabe. Cel mai slab ar fi, totuși, Paintball 1973, urmat la o oarecare distanță de Iubita mea, Sputnik. Departe de Cronica păsării-arc ori Pădurea norvegiană, În căutarea oii fantastice este un roman lejer, scris de Murakami în prima sa tinerețe. Deși evenimentele se înlănțuie destul de bine (cu foarte mici, dar vizibile și supărătoare, excepții, cum ar fi strania și incredibila coincidență, marcă a unor cărți de-o calitate inferioară, de-a da tocmai peste fostul responsabil cu recensământul oilor chiar în hotelul în care s-au cazat. Bine, înțeleg că prietena naratorului, urecheata, avea ceva capacități extrasenzoriale, dar dacă tot le avea, de nu a pus direct mână pe hartă pe locul în care se afla, în Hokkaido, peisajul din poza cu pricina), romanul nu atinge profunzimea celor enumărate anterior. Fantasticul, în această instanță, este unul lipsit de veridicitate, cumva aplatizat prin însăși prezența sa pe scară largă de-a lungul cărții (șoferul, sunatul la Dumnezeu, urecheata), singura instanță în care se justifică ca parte a lumii murakamiene fiind secvența din final. Cum acest roman a fost scris înainte ca Murakami să atingă desăvârșirea ca autor, nu-l pot pune în aceeași categorie cu ultimele sale opere. În cazul de față mizează pe acțiune în  detrimentul ideilor și a digresiunilor (deși, în genere, romanele sale stau foarte bine la primul capitol), iar dialogurile, oarecum naive în romane precum Iubita mea, Sputnik, ori Pădurea norvegiană, aici riscă să devină ridicole. Dacă acesta carte este prima de Murakami pe care o citiți, există șanse destul de mari să vă placă, altfel riscați să fiți dezamăgiți de slaba și uneori naiva utilizare a motivelor abordate de autor în alte cărți de-ale sale.

 

Motive des întâlnite în romanele lui Haruki Murakami:

Pentru că tot am amintit mai devreme de motivele din opera lui Murakami, îmi permit să enumăr câteva (unele fiind simple idei, întâmplări ori instanțe la care Haruki recurge de parcă-ar face parte din recuzită):

- părăsirea. Toate (sau mai toate) personajele-narator ale lui Murakami sunt bărbați părăsiți de soțiile ori prietenele lor, acest lucru având de obicei loc la începutul cărții și reprezentând, de fapt, motorul care pune lucrurile în mișcare. Și tot de obicei, spre final are loc o a doua părăsire ori, în cazuri mult mai rare, împăcarea. Sensul din spatele acestor permutații are legătură cu al doilea motiv:

- neînțelegerea. Personajul-narator al lui Murakami, apatic și lipsit de imaginație, nu înțelege pe deplin lucrurile care se petrec în jurul său din simplu motiv că niciodată nu a stat să le observa cu îndeajuns de multă atenție ori să se îndoiască de ele în maniera existențialismului francez. Faptul că nu înțelege este și cauza pentru este părăsit. Desigur, la începutul cărții noi nu știm acest lucru, însă ajungem să-l descoperim pe parcurs. Împăcarea ori a doua despărțire din final vin să marcheze schimbările care au loc pe parcurs în mintea personajului, acestea fiind consecințele directe ale faptul că ajunge, în cele din urmă, să înțeleagă. Însă de obicei aceste înțelegeri sunt futile, ele nu ajung să explice nimic și-l plasează pe narator într-o situație similară cu cea de la începutul cărții. Înțelegând, în loc să fie descătușat, personajul-narator se găsește singur, alienat într-o lume alienată (motiv pentru care are loc și cea de-a doua părăsire roi despărțire. În romanele în care avem de-a face cu o împăcare, așa cum se întâmplă și în cazul cărții Iubita mea Sputnik, neînțelegerea este lipsită de coordonata ei existențială și kafkiană, fiind una lumească) și tot ce poate face este să-și accepte poziția. Cărți în care se petrece acest lucru: Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Pădurea norvegiană, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice etc.

- căutarea. Aceasta survine ca urmare a primelor două. De fiecare dată imboldul este unul exterior (mai puțin în Pintball 1973, un alt roman lipsit de vectorul fantastic), reprezentat, într-o primă fază, de despărțirea naratorului de persoana iubită. Din acest moment, acesta încearcă să afle cauzele despărțirii, ajungând în cele din urmă la adevăratul imbold. În În căutarea oii fantastice, acesta se traduce prin amenințările la care recurg oamenii interlopului, în Cronica-păsării arc, la apariția Cretei și Maltei Kano. În mod similar stau lucrurile și în celelalte romane ale sale. Scopul subliminal și final al căutării nu constă în aflarea motivelor pentru care a fost părăsit, ci în găsirea sensului.

Pe lângă aceste motive principale, mai întâlnim și o serie de motive secundare și incidentală, precum și evenimente și locuri recurente. Primul dintre ele, des întâlnit în romanele nipone moderne și postmoderne, este pierderea celui de-al doilea război mondial și implicit bombardarea orașelor Nagasaki și Hiroshima. Într-un fel sau altul, distrugerea celor două orașe revine obsesiv, marcând cel mai important și tragic moment din istoria Japoneză modernă. Între condamnare și rușine, furie și acceptare, aceste evenimente par omniprezente. Niciun pas nu pare să fie făcut ignorându-le, niciun cuvânt spus uitându-le, nicio privire necunoscându-le. Ca parte a romanelor lui Murakami apare momentul 0, incidentele de la granița dintre Manchiuria și Mongolia care au degenerat în confruntare de proporții între forțele ruse și cele nipone de la Khalkhin Gol (Nomanhan, în japoneză), acestea din urmă suferind o înfrângere zdrobitoare. Deși episodul este relatat pe larg în Cronica păsării-arc, ecourile lui se fac simțite și în alte scrierile de-ale lui Murakami. În În căutarea oii fantastice, de aici vine interlopul cu oaia. Un alt element care revine constant este barul (Haruki Murakami, înainte să se apuce de scris, a fost patronul unui bar), precum și muzica. Pădurea norvegiană este denumită după melodia omonimă a celor de la Beatles, La sud de graniță, la vest de soare vine la de cântecul lui Nat King Cole, care este menționat și în În căutarea oii fantastice. Ar mai fi apoi oaia (partea nu doar a celor trei romane din Trilogia Șobolanului, Omul Oaie apărând și în Dans, Dans, Dans), sexualitatea, pierderea locului de muncă ș.a.

Concursul de creație literară Lirismograf

CONCURSUL DE CREAȚIE LITERARĂ „LIRISMOGRAF”

ediţia a XIV-a, 2014

 

CONCURS DE POEZIE, PROZĂ ȘI ESEU, DRAMATURGIE, CRITICĂ LITERARĂ

Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele:

-         primirea lucrărilor: 1 martie – 30 martie  2014

-         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: urmează să se anunțe

-         premierea şi gala laureaţilor: urmează să se anunțe

 

Regulamentul concursului:

1. La concurs pot participa tinerii cu vârsta cuprinsă între 16 și 30 de ani

2. Sunt acceptate în concurs lucrări inedite – max. 10 pagini de poezie și/sau 15 de proză, dramaturgie ori critică literară. Format A4, Times New Roman, font 12, spațiere 1,5 și margini de 2 cm.

3. Fișierele se salvează PO (pt. poezie), PR (pt. proză), ES (pt. eseu), DR (dramaturgie), CR (critică literară), urmat prenumele și numele autorului. De exemplu, pentru proză: PR_Ionescu_Catalin.doc

Acestea sunt aşteptate pe adresele: sibiuccs@gmail.com


Premiile care se vor acorda:

• Premiile constau în diverse premii, cele mai bune materiale urmând să apară în antologia ,,Conexiuni”. Toți participanți vor primi în mod gratuit această antologie.

 

Mai multe concursuri

Mult succes!

 

Concursul național Echos Francophones

CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ ȘI POEZIE ÎN LIMBA FRANCEZĂ „ECHOS FRANCOPHONES”

ediţia a IX-a, 2014

 

CONCURS DE POEZIE ȘI PROZĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI LIMBA FRANCEZĂ 

Etapele desfăşurării concursului sunt următoarele:

-         primirea lucrărilor: 14 martie – 22 aprilie  2014 (pt. limba franceză) și 20 martie – 10 aprilie 2014 (pt. limba româna)

-         jurizarea şi stabilirea câştigătorilor: urmează să se anunțe

-         premierea şi gala laureaţilor: urmează să se anunțe

 

Regulamentul concursului:

1. Concursul se adresează exclusiv elevilor și studenților atât din țară cât și din diaspora.

2. Fiecare elev sau student poate să participe cu cel mult 3 poezii și/sau 3 proze (povestiri scurte, nuvele sau/și eseuri). Pe lângă acestea, se va trimite și un document conținând datele de contact (nume, prenume, vârstă, oraș, ocupație, telefon, adresă)

3. Nu se precizează dacă lucrările trebuiesc semnate sau nu.

Acestea sunt aşteptate pe adresa: concours.echosfrancophones2014@gmail.com


Premiile care se vor acorda:

• Urmează să se anunțe.

 

Mai multe concursuri

Mult succes!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 749 other followers

%d bloggers like this: