Milan Kundera – Viaţa este în altă parte

Viaţa este în altă parte este cel de-al treilea roman scris de Milan Kundera.

Limba în care a fost scris: cehă

Titlul în engleză: Life is Elsewhere

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Cehia

Număr de pagini: 432

Ediţie: Harper Perennial, 2000

Subiect: poezie

Gen: satiră, bildungsroman, Kiinstlerroman

 

Despre autor:

Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

 

Rezumat:

În cartea de faţă urmăm destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov, dar lipsit de orice fel de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă. Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevara lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acestei Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă.

 

Impresii:

Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol, în centrul căruia Kundera îl plasează pe Jaromil, fără însă a părea că-l manevrează asemenea unui păpuşar. Impresia este cea contrară, personajul principal fiind atât de bine construit şi pare atât de liber în acţiunile sale încât îmi este uşor să înţeleg cum anumiţi detractori au văzut în el un alter ego al scriitorului şi au crezut că prin denunţul lui Jaromil, Kundera recunoaşte, într-un fel foarte voalat, că ar fi colaborat cu poliţia politică. Însă mă îndoiesc că astfel stau lucrurile, deşi se poate vorbi pe alocuri de autoironie. Însă aceasta ocupă un loc secundar şi este destul de greu, dacă nu eşti vreun soi de exeget, de depistat, în prim-plan aflându-se sarcasmul şi jovialitatea cu care Milan Kundera pare să-şi trateze personajul principal. Nici acţiunea nu este foarte importantă, ea fiind, ca în mai toate romanele lui Kundera, un simplu pretext prin intermediul căreia se aduce în discuţia un anume subiect. Iar în cazul de faţă subiectul este cât se poate de clar: poezia. Prin fiecare scenă prin care Jaromil (un nume divin în mitologia cehoslovacă) este nevoit să treacă, autorul pare a scoate în evidenţă frivolitatea nu a poeziei în sine, ci a poeţilor, a vieţii lor romanţate de gesturi teatrale şi vise deşănţate, şi a raportului dintre mândria afişată şi importanţa ori calitatea celor scrise. Edificator în acest sens, şi deosebit de amuzant pentru mine, mi s-a părut episodul în care redactorul i-a spus lui Jaromil, arătându-i teancurile de scrisori primite de la diverşi poeţi şi făcând un calcul simplu, conform căruia ar primi mai mult de 4000 pe an, că Cehoslovacia ar trebui să exporte poeţi. Tonul nu este, însă, unul belicos, ci mai degrabă umoristic, deşi nu se poate spune că scenele sunt lipsite de veridicitate, ba dimpotrivă. Scoţând anumite detalii în faţă şi acordându-le o importanţă exagerată, acţiunea pare cât se poate de reală. Lipseşte, ca de fiecare dată, dramatismul. Nu există un moment culminant (chiar şi moartea personajului principal căzând în banalitate), locul lor fiind luat de… idei. Pentru că după cum am spus deja, acţiunea nu este nimic altceva decât un pretext.

 

Citate:

– Continuă să scrii, îi spuse editorul. Sunt sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajungem să exportăm poeţi. Alte ţări exportă tehnicieni, ingineri, făină sau cărbuni, însă principala noastră resursă o reprezintă poeţii. Poeţii cehi or să aducă poezia în ţările din lumea a treia. Iar în schimbul ei o să primim nuci de cocos şi banane.

F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby

Marele Gatsby este cel de-al treilea roman scris de F. Scott Fitzgerald.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: The Great Gatsby

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1920

Locul în care se petrece acţiunea: West Egg, Est Egg şi New York, U.S.A.

Număr de pagini: 180

Ediţie: Scribner, 2004

Subiect: iubire

Altele: cartea de faţă a fost ecranizată de nu mai puţin de 5 ori

 

 

Despre autor:

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) este unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului trecut. A scris numeroase povestiri scurte şi cinci romane (ultimul fiindu-i publicat postmortem) în care explorează subiecte tipice Epocii Jazzului (anii 20-30 ai secolului trecut).

 

Rezumat:

Nick Carraway, personajul narator, se mută într-o suburbie a New York-ului pentru a lucra pe Wall Street. Aici se întâlneşte cu un vechi coleg de liceu, Tom Buchanan, care este căsătorit cu verişoara lui Nick, Daisy Buchanan. La ei acasă o cunoaşte şi pe Jordan Baker, o tânără care practică golful şi care manifestă oarecare interes faţă de Nick. După ce sună telefonul, iar Jordan speculează că ar fi amanta lui Tom, aceasta din urmă pleacă împreună cu naratorul tocmai la acea amantă, Myrtle Wilson. Myrtle este căsătorită cu George, un mecanic care se roagă de Tom să-i vândă o anumită maşină, deşi Tom îl tot amână. Myrtle, sora acesteia, Tom şi Nick pleacă apoi să petreacă. Numele lui Gatsby este menţionat de câteva ori, iar naratorul, care s-a mutat chiar lângă vila acestuia, este curios să-l întâlnească, stârnit fiind de petrecerile care acesta le dă seară de seară. A doua zi dimineaţă primeşte o invitaţia din partea lui Gatsby şi se duce-n vizită. Niciun dintre petrecăreţi nu pare să-l cunoască personal pe Gatsby şi cu atât mai puţin să ştie ceva legat viaţa lui personală, aşa că speculează. Ba că ar fi spion, ba că ar fi omorât un om… La un moment dat, Gatsby i se adresează lui Nick, deşi acesta n-are habar cu cine anume stă de vorbă. Din acel moment cei doi devin prieteni, iar Gatbsy i-l prezintă într-o bună zi pe Meyer Wolfsheim (personaj care joacă un rol important şi în filmul Boardwalk Empire), un evreu influent, mare cartofor şi important contrabandist. Gatsby doreşte să-i ceară o favoare lui Nick şi o face prin intermediul lui Jordan Backer. Acesta îi explică faptul că Gatsby e îndrăgostit de Daisy, pe care o cunoscuse cu aproape cinci ani înainte, o vreme când era prea sărac pentru a se căsători cu ea,  că toate petrecerile sunt, de fapt, pentru ea, pentru a-i atrage ei atenţia, şi că ar dori ca Nick să o invite la el, pentru ca acesta, Gatsby, să poată apărea ca din întâmplare în casa lui şi să o vadă. După ce dă curs rugăminţii, iar Gatsby şi Daisy se reîntâlnesc, petrecerile se răresc, servitorii la fel, însă întrevederile lor amoroase sunt tot mai dese. Planul lui Gatsby este ca Daisy să-i spună soţului său că nu l-a iubit, de fapt, niciodată, însă în momentul în care toţi se reunesc în casa lui Tom, Daisy ezită să-i dea cărţile pe faţă. Merg cu toţii în New York, unde Gatsy îi spune totul lui Tom, iar acesta îl acuză că nu ar fi nimic altceva decât un contrabandist ordinar. Gatsby încearcă să o liniştească pe Daisy, însă fără prea mare succes. Cei doi se întorc acasă, iar Daisy, care se afla la volanul maşinii, o accidentează mortal pe amanta soţului ei, fără să oprească mai apoi. Ajuns peste câteva clipe la locul accidentului, Tom are o discuţie cu George, iar a doua zi George vine şi-l ucide pe Gatsby, convins fiind că el i-a omorât soţia. Nick se străduieşte să invite cât mai mulţi oameni la înmormântarea lui, însă nimeni, în afara tatălui lui Gatsby, nu vine.

 

Impresii:

Prima oară am citit cartea când avea vreo 19 ani, convins fiind, în urma slăvilor în care fusese ridicată, că am în faţă o adevărată capodoperă. Însă tot ce mi-a rămas în minte după parcurgerea ei a fost punctul culminant şi somnul care m-a cuprins după primele zece pagini. Văzând trailer-ul filmului, mi-am zis că ar fi cazul să o recitesc şi să nu mai dau dovadă de atâta somnolenţă ca-n urmă cu vreo ani, că doar nu mai locuiesc prin apropiere de Macondo şi nu mă mai hrănesc cu animale din zahăr ars. Însă după ce am parcurs primul capitol mi-am amintit brusc de ce am adormit: e plictisitoare. Nu toată, ce-i drept, decât primele două capitole, căci de la al treilea încep să se mai mişte lucrurile. Fitzgerald Scott se concentrează prea mult prea lucrurile lipsite de relevanţă (mărturisesc, o oarecare relevanţă au ele, contribuind atât la creionarea personajelor principale, şi în special a lui Tom, cât şi la crearea unei atmosfere specifice, aproape mistice, în jurul lui Gatsby, al cărui nume apare nu numai în titlu, dar mai şi menţionat de câteva ori în primele capitole. Carevasăzică există un orizont de aşteptare, însă modul în care a fost construit mi se pare şters, aproape inexpresiv) şi tratează incidental, până la rugămintea adresă de Gatsby lui Nick, tema principală. Şi nici de la momentul acela nu por spune că lucrurile evoluează foarte rapid, pentru că discuţiile şi viaţa de salon mi se par aproape puerile şi deloc constructive. N-au nimic din exuberanţa şi dramatismul celor ruseşti, în care dialogul în sine este în stare să te menţină captivat (mai puţin în prima treime din Demonii şi în primul sfert din Anna Karenina). Însă Gatsby este un personaj reuşit, aşa că toate ocolişurile par să merite în final. Există un sens, bineînţeles, şi în a prezenta, în primele capitole, defectele lui Tom, pentru că Tom este antagonistul şi prin intermediul său putem înţelege mult mai bine decizia lui Deisy, care îşi alege, în final, soţul în detrimentul lui Gatsby. Ea nu mai poate fi sustrasă din lumea în care trăieşte, pentru că este la fel de coruptă ca şi aceasta, iar imposibilitatea ei de a se sacrifica (deşi nu este neapărat vorba despre un sacrificiu, pentru că Gatsby a făcut tot posibilul să-l scoată din discuţie) nu face decât să sporească drama trăită de cel care a făcut totul pentru ea. Vorbele rostite de Nick la final rezumă foarte bine cele spuse de mine ”Sunt oameni nepăsători, Tom şi Daisy, distrug în jurul lor lucruri şi oameni, după care se retrag în avutul ori nepăsarea lor sau oricum s-ar numi acel lucru care îi ţine împreună, şi îi lasă pe alţii să strângă în urma lor”.

Cu toate că are anumite părţi negative, asupra cărora se pare că am zăbovit până acum mai mult decât am făcut-o în cazul celor pozitive, cartea rămâne una de referinţă. Nu o pot compara, totuşi, cu Martin Eden, de Jack London, deşi cele două tratează acelaşi subiect, pentru că în cazul lui Jack London, povestirea nu este doar mult mai bine scrisă, însă, în mare parte, şi adevărată. Marele Gatsby mi-a plăcut, mai ales, pentru felul în care se sfârşeşte şi pentru imaginea New York-ului, bine surprins şi bine ancorat în Epoca Jazzului. Spleenul lui Nick este şi el cât se poate de bine motivat. Citind cartea şi observând reacţia celor care-l înconjoară pe Gatsby, dar care nu doresc să participe la înmormântarea sa, ajungem să-l înţelegem.

 

Carte vs film

Am făcut un mic experiment. Am citit (de fapt recitit) jumătate din carte înainte să văd filmul, iar după ce l-am vizionat am (re)citit şi cealaltă jumătate. Trailer-ul, din nefericire, mi s-a părut mai bun decât filmul în sine, deşi nici acesta din urmă nu-i de lepădat. În rolul Marelui Gatsby, DiCaprio a jucat foarte bine, însă s-a văzut uneori că este ţinut în frâu ori strunit de către regizor (în scena primei întâlniri dintre el şi Nick, zâmbetul lui DiCaprio numai liniştitor nu mi s-a părut, plus c-au mai apărut şi artificiile, pentru a realiza, parcă, un moment cu adevărat penibil). Decorurile mi s-au părut reuşite, însă nu acelaşi lucru în pot spune şi despre muzică. Jay Z, ca producător al filmului, ne arată nu doar că n-are habar ce-i acela Jazz ori ce muzică se asculta pe la începutul secolului trecut, dar a mai băgat şi melodii de-ale prietenei sale în variante remixate. De toată jena! Singura piesă care mi-a plăcut, cea care asigură coloana sonoră a trailer-ului, Love is Blindness, este întreruptă pe la jumătate, fără ca acest lucru să fi fost în vreun fel sau altul necesar.

Există şi o serie de neconcordanţe, mai ales în scenele şi dialogul dintre Tom şi Gatsby (toate!), unde se pare că regizorul a înţeles altfel (dacă propoziţiile n-ar fi fost scrise negru pe alb în roman, aş fi putut admite că eu sunt cel care-a înţeles greşit) replicile dintre cei doi. La fel stau lucrurile şi cu introducerea futilă a doctorului care-l tratează şi convinge pe Nick să scrie despre Gatsby. În schimb, mi-a plăcut redarea obsedantă a ochelarilor gigantici ai doctorului J. Eckleburg, despre care se pot scrie pagini întregi. 

 

 

Citate:

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.

J. M. Coetzee – Epoca de fier

În inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

J. M. Coetzee – În inima ţării

În inima ţării este al doilea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: In the heart of the country

Anul apariţiei: 1977

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. XX

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 160

Ediţie: Vintage, 2004

Subiect: relaţia dintre colonişti şi nativi, nebunia.

Stil: fluxul conştiinţei

Altele: Filmul Dust (1985) este o adaptare a acestei cărţi.

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

Magda, o femeie nemăritată şi-n acelaşi timp personajul narator al romanului, trăieşte împreună cu tatăl său şi cei doi servitori, Jakob şi Anna. Când Hendrik, un alt servitor de-al lor se aduce vorba căsătoriei, tatăl Magdei se arată încântat, aşa că pe proprietatea lor se mută în curând o nouă Anna (pentru a le distinge pe cele două, Magda îi spune celei dintâi Ou-Anna, iar celei din urmă Klein Anna). Nu trece, însă, mult timp şi tatăl Magdei începe să întreţină relaţii sexuale cu Klein Anna, fără ca Hendrik să bănuiască la început nimic. Jakob şi Ou-Anna, văzând cum stau lucrurile, se decid să plece. Magda devine tot mai irascibilă, începe să se certe cu tatăl său, iar într-o după amiază îl omoară. Îl lasă să zacă o vreme în casă, apoi îl pune pe Hendrik să lărgească o groapă găsită pe câmp şi îşi îndeasă acolo tatăl. După aceea face curat şi arde lucrurile tatălui său. Neştiind, însă, nici cum să se poarte cu servitorii, nici cum să administreze ferma şi nici unde-şi ţinea tatăl său banii, nu poate poate să-l plătească pe Hendrik. Relaţia dintre ei se deteriorează treptat, mai ales după ce Magdei îi este refuzat accesul la conturile tatălui său. Hendrik devine tot mai impertinent.

 

Impresii:

Citind rezumatul de mai sus nu veţi înţelege mai nimic din esenţialul romanului, pentru că, deşi, în modul în care vi le-am prezentat eu lucrurile par destule de clare, relatate de Magda acestea devin confuze, analepsele revenind obsesiv, faptele sfârşindu-se diferit când sunt descrise pentru a doua oară, evenimentele învăluindu-se în tot felul de digresiuni pseudofilosofice uşor de urmărit dar uneori greu de corelat cu faptele din jur. În aceste circumstanţe, graniţa dintre fabulaţie şi realitate se şterge treptat, iar aporia în care cititorul se scufundă ia aspectul unui puzzle ineluctabil şi în acelaşi timp nerezolvabil. Şi toate acestea pentru a sublinia incongruenţele imposibil de împăcat nu atât dintre colonistul englez şi nativul african, relaţia complexă dintre cei doi fiind de fapt în scrierile lui J. M. Coetzee doar un pretext, ci între lumea intrinsecă şi cea extrinsecă. Acest conflict (spun conflict pentru că discrepanţele dintre cele două sunt ridicate de autor la rangul de conflict) îl putem întâlni, mai diluat ori mai pregnant, în toate romanele lui Coetzee. Însă nicăieri izbirea celor două lumi nu are rezultate atât de dezastruoase şi ireversibile cum are în În inima ţării. Deşi pare a da dovadă de-o luciditate extremă, ori poate tocmai din această cauză, Magda înnebuneşte. Trăirile ei sunt exacerbate, iar lumea exterioară, neputând fi înfrântă, este deformată de propria ei percepţie şi de propriile ei amintiri. Îşi creează singură un univers autotelic în care să poată trăi şi asta pentru că acela în care trăieşte este prea străin şi prea barbar pentru a fi domesticit. O carte dificilă din pricina felului diacronic în care este redată şi-a personajului lipsit de credibilitate care este pus să-şi redea propria viaţă.

 

Citate:

Cuvintele înstrăinează. Limbajul nu este un mediu care să redea dorinţele.

 

Dumnezeu nu iubeşte pe nimeni, a continuat să vorbească, şi nu urăşte pe nimeni, pentru că Dumnezeu nu este încătuşat de pasiuni şi  nu simte nici plăceri şi nici durere. Aşadar cineva care-l iubeşte pe Dumnezeu nu poate să ceară în schimb ca şi Dumnezeu să-l iubească pe el.

Chinua Achebe – Liniştea s-a sfârşit

Liniştea s-a sfârşit este al doilea roman scris de Chinua Achebe

Limba în care a fost scrisă: engleză

Titlul în engleză: No Longer at Ease

Anul apariţiei: 1960

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1950

Locul în care se petrece acţiunea: Nigeria (Lagos şi Umuofa)

Număr de pagini: 194

Ediţie: Heinemann Anchor, 1994

Subiect: coruperea şi corupţia

 

Despre autor:

Chinua Achebe (1930-2013) este unul dintre cei mai proeminenţi scriitori nigerieni şi înainte să se stingă luna trecută din viaţă numele său s-a aflat printre cele cu şanse importante la câştigarea  Premiului Nobel pentru Literatură. A fost un copil prodigios şi s-a remarcat încă de mic. Lumea se destramă, romanul său de debut, este cea mai citită carte din literatura africană modernă (a fost vândut în peste 8 milioane de exemplare), Chinua Achebe fiind cel mai tradus scriitor african (romanele sale i-au fost traduse în peste 50 de limbi). Deşi un susţinător al folosirii limbi engleze, acesta critică o parte a literaturii colonialiste, prin care se numără şi cartea lui Joseph Conrad, Inima întunericului. A fost implicat pentru o vreme destul de scurtă în politică. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Lumea se destramă (Things Fall Apart), Săgeata Domnului (Arrow of God), Liniştea s-a sfârşit (No Longer at Ease) şi Un om din popor (A Man of the People).

Rezumat:

Romanul începe când Obi Okonkwo (nepotul lui Okonkwo din romanul Lumea se destramă) este acuzat că ar fi primit mită şi continuă cu povestea sa, cronologic situată înaintea începutului, menită să descrie cum de-a ajuns în situaţia de-a lua mită. Întregul sat (Umofia), prin intermediul Uniunii Progresistă din Umuofia a strâns bani pentru a-l trimite pe cel mai bun la învăţătură dintre ei (Obi Okonkwo) să fie educat în Londra. Obi studiază la început dreptul, apoi îl abandonează şi se apucă de limba şi literatura engleză. După patru ani se întoarce acasă, iar pe vapor o cunoaşte pe Clara Okeke, o femeie frumoasă de care se îndrăgosteşte. Uniunea Progresistă din Umuofia (U.P.U.) nu la sponsorizat degeaba şi aşteaptă ca Obi să returneze banii primiţii. Acesta se stabileşte în Lagos, unde trăieşte alături de prietenul său Josepf, un mare afemeiat, şi se angajează la comitetul însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţii nigerieni care doresc să înveţe în străinătate. În una dintre vizitele pe care le-o face familiei sale, Obi este nevoit să treacă, vrând-nevrând, cu vederea larga răspândire a unui obicei nu foarte sănătos: mita, faţă de care manifestă o înnăscută aversiune. Deşi Clara îi mărturiseşte că este un osu (vine dintr-o familie proscrisă), Obi nu vrea să renunţe la ea şi este gata să o apere în faţa propriei sale familii. Între timp, datoriile lui se măresc treptat (trebuie să cotizeze la Uniune, să-şi ajute părinţii nevoiaşi, să plătească asigurarea maşinii ş.a.m.d.), însă situaţia devine disperată abia în momentul în care află că prietena sa este însărcinată. Nedorind să se căsătorească, Obi face in extremis rost de 50 de lire pentru a plăti un doctor care s-o ajute să avorteze. Deşi în trecut nici nu i-a trecut prin minte să profite de poziţia sa, acum, când o altă persoană se arată dornică să-i dea o mică atenţie, Obi pare s-o primească bucuros. Şi pe-a doua şi pe-a treia, până când are loc un flagrant delict şi este arestat.

 

Impresii:

După alte două romane semnate de Chinua Achebe care mi-au trecut prin mâini (este vorba de Lumea se destramă şi Un om din popor) m-am apucat de acesta cu oarecare îndoieli, temându-mă de stilul uneori prea sec al autorului. Însă prin intermediul cărţii de faţă am descoperit un Chinua Achebe mult schimbat, mult mai versatil şi mai profund decât mi-l imaginam. Stilul ascunde ceva din tragismul realismul decadent de la începutul secolului, având destulă vigoare încât să incite şi să impresioneze fără ca totuşi să epateze. Faptul că romanul începe cu prezentarea concluziei nu face decât să sporească acest tragism, cititorului rămânându-i să afle cum de-a decăzut atât de mult personajul principal. Însă ceea ce descoperă nu este o decădere, cel puţin nu una morală, ci mai degrabă inexorabila consecinţă a unei lumi care-i cere-n schimb mai multe decât poate el oferi. Însă trebuie să spun că este, în parte, şi vina sa, vină ce constă în neputinţa de-a scăpa de proprii demoni şi propriile prejudecăţi. Deşi îi judecă pe cei din jur din pricina vederilor retrograde şi absurde pe care le au, el însuşi se face vinovat de aceste acuze. Nu vrea să amâne plata către U.P.U. din orgoliu şi nici nu se căsătoreşte cu prietena sa din pricina ostracizării şi-a vorbelor care se vor isca pe seama sa. Căderea sa este una graduală, balanţa înclinându-se decisiv abia în final. Este, în cele din urmă, forţat să devină exact genul de om pe care-l dispreţuieşte. Prin acceptarea mitei, cercul se închide, iar Obi nu este cu nimic mai presus decât cei pe care-i critică. Nevoie ţi-e mamă şi tot ea ţi-e şi călău, pare să ne spună Chinua Achebe prin intermediul acestui roman bine construit şi încă şi mai bine spus (interesant de remarcat este faptul că nu puterea îl corupe, ci nevoia de care vă vorbeam). De citit!