Jose Saramango – Peştera
Despre autor
Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.
Rezumat
Olari de meserie, Cipriano Algor împreună cu fiica sa, Marta, primesc într-o zi o veste neplăcută din partea Centrului, locul de desfacere a mărfurilor şi totodată locul de muncă al lui Marçal, soţul Martei. Pentru a nu-şi închide olăria, Cipriano Algor şi fiica sa se decid să facă în locul vaselor de argilă, depăşite acum din pricina apariţiei unora mai noi şi mai ieftine, din plastic, figurine din lut. Pentru a cerceta piaţa, Centrul ordonă o comandă semnificativă de astfel de figurine, spre bucuria celor doi. Între timp între Cipriano Algor şi o văduvă din sat, Isaura Estudiosa pe numele ei, se înfiripă o idilă, deşi cei doi nu ajung să schimbe mai mult de câteva vorbe. Cercetările efectuate de Centru au rezultate negative, iar comanda este anulată chiar după ce Marçal este numit paznic cu drepturi depline, o poziţie care-i permite să se mute alături de familia sa în Centru, într-un apartament pus de angajatorul său la dispoziţie, situaţie care-i repugnă lui Cipriano Algor, obişnuit să muncească în olăria sa şi să se îngrijească de Pierdut (Perdido), un câine care se aciuase pe lângă ograda lui. După oarece discuţii, cei trei se mută în Centru, iar Cipriano Algor, investigând zonele în care nu era autorizat să meargă şi pe care cumnatul său le păzea, face o descoperire nu atât şocantă cât respingătoare, care-i determină pe cei trei să se întoarcă la simplitatea vieţii de la sat.
Impresii
A citi acest roman nu-i un lucru uşor, Saramango nerecurgând la uzul liniei de dialog ori ghilimelelor, preferând în schimb să facă tranziţia de la povestitul la persoana a treia la replica unui personaj prin folosirea, în mijlocul frazei, a majusculei (ex: Mă duc în camera mea, spuse Marta, am ceva de cusut şi am tot amînat, dar azi trebuie să termin, Nici eu nu mai stau mult, spuse tatăl, sînt obosit deşi n-am făcut nimic, Ai frămîntat lut, ai verificat cuptorul, ceva tot ai făcut, Ştii la fel de bine ca şi mine că trebuie să mai frămînt o dată lutul). De asemenea, un alt lucru care îngreunează lectura este folosirea excesivă a prolepselor, a adresărilor directe către cititor, precum şi a descrierilor uneori balzaciene (ex: Bărbatul care conduce camioneta se numeşte Cipriano Algor, este olar de profesie şi are şaizeci şi patru de ani, deşi la prima vedere pare mai tînăr. Bărbatul de lîngă el e ginerele lui, se numeşte Marcal Gacho şi încă n-a împlinit treizeci. Oricum, cu chipul pe care îl are nimeni nu i-ar da atîţia. Cum poate s-a remarcat, amîndoi au lipite de prenume nişte patronime insolite cărora le ignoră originea, sensul şi motivaţia. Ar fi probabil nemulţumiţi dacă ar afla vreodată că algor înseamnă răceala intensă a trupului, care vesteşte febra, şi că gacho nu e altceva decît grumazul boului pe care sade jugul. Cel mai tînăr are uniformă, dar nu e înarmat. Cel mai vîrstnic poartă haine civile şi pantaloni mai mult sau mai puţin pe măsură, o cămaşă închisă sobru la guler, fără cravată. Mîinile care ţin volanul sînt mari şi puternice, de ţăran, şi totuşi, poate din pricina contactului cotidian cu moliciunea argilei, la care-l obligă meseria, sugerează sensibilitate. Mîna dreaptă a lui Marcal Gacho n-are nimic deosebit, dar podul palmei stingi poartă o cicatrice cu aspect de arsură, mergînd în diagonală de la baza degetului mare pînă la baza degetului mic. Camioneta nu-şi merită numele, e doar o furgonetă de mărime mijlocie, un model demodat, şi e plină de vase). Cu toate că romanul are peste 100.000 de cuvinte, informaţiile pe care ni le prezintă autorul nu sunt prea multe, iar acţiunea, din pricina prolepselor, a descrierilor minuţioase şi a tot felul de intruziuni, se dezvoltă prea puţin, putând să fie lesne redată sub forma unei nuvele sau chiar a unei povestiri scurte. Nici finalul nu m-a impresionat prea mult, alegoria prezentă-n el fiind mai potrivită pentru o lucrare de dimensiuni mai mici. Cu toate acestea, fantasticul se îmbină foarte bine cu realul, iar satira şi acuzele aduse societăţii, ce devin vizibile prin intermediul simbolisticii Centrului, contrastează puternic cu liniştea vieţii patriarhale şi chiar cu stilul moşnegesc adoptat de autor.
12 mai 2012
Alexandru Ioan
