Povestire apărută în numărul 44 al revistei Nautilus.

Zilele trecute un bun prieten de-al meu, alienist de seamă la un spital din capitală, n-am să vă spun numele lui, cunoscându-mi interesul cu privire la astfel de chestiuni, mi-a adus la cunoştinţă un caz mai puţin obişnuit. Este vorba de un tânăr, Poenache Cătălin îl chema, ce fusese internat pentru scurtă vreme la secţia de boli psihice, pe la începutul lunii noiembrie. Venise din proprie iniţiativă, mărturisind că de când bunica sa, la care ţinuse foarte mult şi alături de care trăise în ultima perioadă, trecuse în nefiinţă, o serie de lucruri ciudate au început să i se petreacă, lucruri care l-au determinat să-şi pună la îndoială luciditatea.

Tulburările sale au început într-o seară de august, când mersese, puţin înainte de miezul nopţii, în cimitir cu intenţia de-a depune un buchet de flori pe mormântul bunicii. De cum trecu de primele alei auzi nişte şoapte misterioase venind dinspre locul de îngropăciune al rudei sale, iar când s-a apropiat a observat mai multe umbre executând o serie de mişcări haotice şi târându-se şovăitor în spatele crucilor şi al copacilor. Băiatul a luat-o la sănătoasa, iar de atunci, ori de câte ori trece prin apropierea acelui loc cu triste conotaţii are un puternic sentiment de teamă şi anxietate, simţindu-se urmărit de ceva ce zace în întunericul cel mai profund.

Dat fiind şocul dispariţiei unei persoane dragi, bunul meu prieten, medicul alienist, nu a considerat că ar fi cazul să-l interneze, nici măcar după ce tânărul a venit cu o altă destăinuire, lăsându-şi interlocutorul să înţeleagă că acesta ar fi fost de fapt doar începutul traumei sale. Îi era frică să nu înnebunească, iar această frică deveni în doar câteva săptămâni o adevărată manie. Citea filosofie, cărţi de medicină, făcea seară de seară anumite teste menite să-i verifice integritatea mintală şi nu în ultimul rând reflecta singur asupra stării sale, însă, cu cât se străduia mai mult să se convingă că e la fel de normal ca şi oricare altă persoană, cu atât i se părea că propria sa gândire îi joacă feste şi că ceva înăuntru lui râde de el. După ce a fost admis la o unitate de învăţământ din capitală pentru a urma anumite cursuri de pregătire în domeniul fizicii, dacă nu mă înşel, părea că se mai domoleşte şi că dă uitării întreaga întâmplare. Însă asta a fost doar în săptămânile de început, când era ocupat cu o serie de documente ce-i erau impetuos necesare, pentru ca mai apoi lipsa prietenilor şi a unei activităţi oarecare să-l retrimită în aceeaşi stare ce pusese stăpânire pe el cu puţin timp înainte. Se izola în camera sa, o mansardă pe Magheru, trăgea obloanele şi într-un întuneric aproape deplin încerca să adoarmă, fără prea mult succes din pricina coşmarurilor tot mai numeroase. Toate erau legate de bunica sa şi de o moştenire sumbră pe care aceasta i-o lăsase pe patul de moarte, chiar înainte de a-şi da ultima suflare. Doar în vis, căci în realitate în ziua morţii ei tânărul fusese plecat de acasă.

În această perioadă, conştient că nu mai este în măsură să-şi evalueze singur starea sănătăţii mintale, a apelat iarăşi la serviciile amicului meu, iar după o consultaţie amănunţită a fost internat pentru o scurtă perioadă de timp. Printre simptomele sale cele mai evidente, trecute cu vederea de tânăr, se numără o irascibilitate excesivă manifestată doar asupra propriei sale persoane, mania persecuţiei şi o depresie cruntă. De menţionat şi faptul că toate aceste trei simptome aveau legătură doar cu el şi nu cu stimulii externi şi cu situaţiile la care prietenul meu îl expunea în tentativa sa de a afla ce este în neregulă cu numitul Poenaru Cătălin. Tânărul, după ce se ironiza şi se critica ori de câte ori subiectul discuţiei devia către puterea sa de analiză, trecea printr-o perioadă ce putea dura chiar şi un ceas, perioadă în care dădea dovadă de-o agitaţie inexplicabilă pe care tot el o punea pe seama comportamentului ce-o preceda. Spunea că propriile lui gânduri îl împing într-o capcană ce are ca scop defăimarea sa publică, sau chiar mai rău, sinuciderea. După această etapă urma una cu adevărat îndelungată, în care amuţea, se retrăgea în cameră şi nu făcea nimic altceva decât să privească peretele alb. Întotdeauna cu lumina aprinsă.

Mediul a decis s-o trateze ca pe-o tulburare bipolară, deşi existau şi anumite indicii conform cărora ar fi suferit de schizofrenie, iar pacientul a fost supus timp de aproape o lună unui tratament cu litiu, administrat în cantităţi moderate înainte de culcare. La încheierea acestui timp, tânărului, ce avusese o evoluţie pozitivă, i s-a dat drumul din spital. De aici lucrurile par a se precipita, iar informaţiile îmi parvin exclusiv din însemnările pe care le-a lăsat în urma sa într-un mic jurnal găsit pe biroul din mansarda în care locuia. Redau în întregime conţinutul acestuia:

17 Decembrie E

 

E ceva în întuneric, ştiu precis. Un trup scârnav a cărui simplă înfăţişare e-n stare prin hidoşenia sa să te omoare. Mă pândeşte pe înserate, îmi ţine calea-n miez de noapte, mă simte prin simţurile sale lugubre, mă strigă, mă cheamă. Mă reped sub felinarele de gaz lampant în speranţa că o să dispară, însă îmi dă rotocoale tot mai apropiate şi mai apropiate, ascunzându-se în spatele zăplazurilor şi trecând apoi rapid prin firidele caselor, adăstând parcă momentul prielnic în care să se năpustească asupra mea şi să mă doboare. Astăzi am uitat să iau chibrituri la mine şi am fost nevoit să stau până dimineaţa pe-o bancă prost luminată. Simţeam cum se târăşte printre crăpăturile din caldarâm, cum îşi croieşte drum în mintea mea, iar când somnul a cercat să mă cuprindă în mrejele sale l-am zăpsit cum mă adulmecă, aburcându-se pe şipcile putrede şi scoborându-se în ritmul pâlpâielii faclei pale. Nu mai pot închide ochii noaptea de teama ce-mi cuprinde mădularele, îmi încleştează trupul şi îmi spurcă mintea cu mizerabile imagini groteşti, macabre.

 

19 Decembrie I

 

Când lumina pătrunde pieziş pe fereastra murdară a camerei în care intra zâmbind odinioară Estrela, am convingerea că totul nu-i decât în închipuirea mea, însă după ce soarele se pogoară… Bunica mi-a povestit de nenumărate ori despre o creatură monstruoasă ce sălăşluieşte în bezne şi care-şi târăşte inelele trupului printre umbre şi penumbre încercând să pună stăpânire pe fiinţele cu firea firavă şi nu sunt sigur dacă o asemenea creatură chiar există sau dacă mintea mea credulă se căzneşte prin strădanii îndelungate în zilele de vară şi coşmaruri pline de oroare în miez de noapte să şi-o imagineze. Nu ştiu, nu mai sunt sigur de nimic, doar o simt întrupându-se înlăuntrul meu, asemenea unei boli care te macină în aceeaşi măsură în care te ţine în viaţă. Un gând respingător ce se-nfiripă-n întuneric din propriile mele simţuri şi pune stăpânire pe gândurile mele, pe sentimentele mele, pe corpul meu. Deşi nu e decât un simplu gând ce doreşte să capete o formă concretă.

 

22 Decembrie C

 

Estrela m-a avertizat să nu-i vizitez mormântul, spunându-mi ce mi se poate întâmpla, însă nu i-am dat crezare, iar acum sunt condamnat să sufăr urmările faptei mele. Aseară lumânarea de seu s-a stins, iar fiara, gândul, a pus stăpânire pe mine. A respirat prin bojocii mei, a văzut prin ochii mei, a muşinat prin nările mele, m-a trăit fără ca în clipele acelea să-mi ceară să fac nimic. O senzaţie plăcută m-a cuprins, ca şi când m-aş fi scăldat iarna, pe gerul cel mai cumplit, într-o copaie cu apă călâie. Dacă i-aş pricepe intenţiile, dacă aş ştii ce-mi cere, poate că nu m-aş mai teme. Mă gândesc că orice ar fi nu poate depăşi în monstruozitate abisul propriilor mele gânduri, însă frica ce mă cuprinde e mai puternică şi mai reală decât dorinţa de-a cunoaşte. Poate e doar un mesaj pe care încearcă să mi-l comunice. Poate e doar un mesaj.

 

27 Decembrie I

 

Nu pot trăi aşa, nu mai pot lăsa incertitudinea şi teama să-mi conducă viaţa şi nici nu pot ceda în faţa fricii ori fiarei, două bale ce ajung la un moment dat să se confunde, iţindu-şi acelaşi chip hâd în clipele în care sunt hotărât să le uit şi să nu mă uit. Să nu mă gândesc că sunt acolo, adăstând în întunericul cel mai profund. Am vrut să sar prin lucarnă, să-mi zdrobesc ţeasta de caldarâm, să mă las călcat de roţile trăsurilor ce trec neîncetat pe drum, însă ceva straniu s-a întâmplat. Chiar când mi-am luat avânt, determinat fiind să m-arunc, am auzit un ciocănit la uşă, iar ciocănitul acesta care m-a determinat să mă opresc. Nimeni nu m-a căutat vreodată acasă, nimeni, şi nu ştiam cine poate fi, însă n-am avut curaj să răspund. M-am temut.

 

1 Ianuarie N

 

Ciocănitul s-a auzit pentru a doua oară, de data asta mult mai strident, ca şi când cineva ar fi bătut la miez de noapte toaca şi nu oriunde, ci la mică distanţă de urechea mea. N-am îndrăznit iniţial să deschid, însă simţeam ciocănitul tot mai aproape şi mai aproape şi-mi era teamă că în curând o să bată înlăuntru meu, aşa că în cele din urmă am lăsat ştreangul să-mi alunece din mână şi m-am repezit la uşă. După ce am deschis-o, trântind-o cu putere de perete şi retrăgându-mă câţiva paşi în spate, am constatat surprins că nu era nimeni. Nu înţeleg ce farsă mai este şi aceasta şi cine anume mi-o joacă, însă de câte ori mă întreb acelaşi răspuns mi se întrupează în minte: viaţa.

 

4 Ianuarie Ş

 

Abia în noaptea aceasta am realizat că de fiecare dată când încerc să mă sinucid ciocănitul se face auzit, de parcă ar fi provocat de mintea mea. Am încercat de câteva ori să verific această ipoteză şi de fiecare dată am ajuns la aceeaşi concluzie. Cum capăt convingerea că urmează să mor în următoarele secunde cum acel sunet de toacă se aude, prezentându-mi-se ca o salvare. Încerc zadarnic să trăiesc mimând luciditatea ziua şi luptându-mă noapte de noapte cu fiara ce se străduieşte să pună stăpânire pe sufletul şi trupul meu. Mi-e frică pentru că nu ştiu ce o să rămână atunci din mine, însă momentul în care am să aflu e tot mai aproape.

 

7 Ianuarie E

 

Sunt decis să termin toată această poveste absurdă şi macabră şi să aflu ce se ascunde dincolo de uşa ce desparte viaţa de moarte. Oricât m-aş teme de ce s-ar putea afla acolo, sunt sigur că nu poate fi mai rău decât să trăieşti fără să ştii cine vei fi în momentul în care ai să te trezeşti în dimineaţa următoare. Am găsit şi modalitatea de-a vedea chipul acelei bale ce-mi dă târcoale. Mi-am cumpărat deunăzi un revolver şi un glonte, iar mâine am de gând să mă omor în timp ce voi apăsa cu mâna stângă clanţa şi-o voi privi în ochi.

 

9 Ianuarie V

 

Sunt îngrozit de fapta pe care am săvârşit-o şi pe care nu o resimt ca pe-o eliberare, aşa cum mi-a făgăduit ieri fiara. E ultima noapte în care mai sunt eu, ultimele ore, ultimele clipe, simt asta, apoi monstrul acela îngrozitor să o să pună stăpânire pe mine. Am deschis uşa, iar în prag eram eu şi fără să mă gândesc am tras, iar trupul acela s-a prăbuşit pe podea. L-am târât înăuntru, iar o dâră de sânge a rămas în urma sa. Nu ştiu pe cine-am omorât, însă eu continui să trăiesc.

 Aici scrierile sale se întrerup brusc şi doar o mică însemnare mai există pe marginea celorlalte, scrisă fără îndoială de aceeaşi mână, doar că literele sunt ceva mai mari, mai lăbărţate şi mai aplecate, semn că le-a iscălit în grabă. Spre deosebire de celelalte, aceasta nu are nicio dată, doar un cuvânt tronează deasupra ei, fără să ofere vreun indiciu clar asupra zilei în care a fost trecută în jurnal. Toată întâmplarea este cu atât mai stranie cu cât la o săptămână de la ultima intrare, adică pe şaisprezece ianuarie, când unul dintre vecini, alarmat de mirosul greu ce venea de la mansardă, a chemat poliţia, numitul Poenaru Cătălin a fost găsit împuşcat în piept, chiar lângă masa aflată în mijlocul încăperii. Fusese, cel mai probabil, târât până acolo, dacă ar fi să ne luăm după dârele de sânge lăsate în urmă. Medicul legist care l-a examinat a declarat că moartea a survenit instantaneu şi că tânărul nu ar mai fi avut timp să scrie în jurnal şi să-şi descrie astfel propria moarte, cu toate că analizele grafologice efectuate susţin în unanimitate ipoteza potrivit căreia înscrierile din acel jurnal îi aparţin în totalitate tânărului. Lucru ce constituie o adevărată enigmă, ca să nu mai vorbim de cuvintele lăbărţate lăsate pe margine şi care spun doar atât: „Eu sunt gândul!”

Anunțuri