„Omul din castelul înalt„, cartea scrisă de Philip K. Dick şi distinsă cu premiul Hugo în 1963, este, în primul rând, un exemplu de cum se scrie un roman de istorie alternativă astfel încât să nu-ţi pui nicio clipă întrebări legate de veridicitatea acestuia. Pentru că, redată dintr-o mulţime de perspective şi însumând mai multe planuri ce se întrepătrund (capitolele se învârt în jurul aceleaşi teme centrale, însă aceasta este abordată din alte puncte de vedere, în funcţie de personajele pe care autorul le urmează, personaje ce fie se cunosc, fie au anumite lucruri în comun), lumea în care este amplasată povestea pare cât se poate de reală.

La paisprezece ani după încheierea celui de-al doilea război mondial (câştigat în acest roman de puterile Axei, care îşi împart mai apoi lumea, nici măcar în sfere de influenţă, ci pur şi simplu în state ocupate ori aservite), pe Coasta de Vest a ceea ce a fost cândva S.U.A., cele trei state ieşite învingătoare, Germania, Italia şi Japonia, sunt prinse într-un joc al comploturilor. Nu pot spune că Philip K. Dick impresionează în acest roman prin imaginaţia (aşa cum am putea spune în cazul altor cărţi de-ale sale, ca de exemplu Ubik), ori printr-o acţiune foarte bine conturată (aşa cum putem vorbi în Timpul dezarticulat, de pildă), însă se poate vedea clar că nu aceasta este intenţia sa. Dacă ar fi mizat pe intrigă, romanul şi-ar fi pierdut din veracitate şi credibilitate, aşa că autorul preferă în schimb să-şi antreneze personajele în discuţii captivante cu teme istorice ori filosofice, asemenea celor din romanele lui Dostoievski, iar prin introducerea omului din castelul înalt (un alter ego de-al autorului, povestea devenind astfel una în oglindă, întrucât, pentru cei din această realitate în care mă aflu şi în care vă aflaţi, omul acesta este chiar Dick, iar cartea scrisă de el, în loc să se numească ‘Lăcusta de abia se târăşte‘, se numeşte… Omul din castelul înalt), precum şi contactul diverselor civilizaţii (cea japoneză, în mod special, fiind foarte bine reprezentată) Philip K. Dick oferă textului, şi implicit acelei realităţi alternative, o profunzime de nebănuit.

Am remarcat, de asemenea, şi stilul plăcut şi cursiv, frazele ample şi şlefuite, amănunte ce fac din romanul de faţă unul de calitate, depărtându-l, întrucâtva, de genul science fiction, ce uneori pătimeşte prin stilul descărnat (precum cel din cărţile lui Asimov) şi apropiindu-l de literatura de calitate.

O carte pe care o recomand tuturor pasionaţilor de literatură, indiferent de genurile pe care le îndrăgesc.