De curând apărut pe Amazon, în format on-line, volumul “Povestiri fantastice de Michael Haulică reuneşte nu mai puţin de 37 de texte apărute iniţial în alte trei cărţi aparţinând aceluiaşi autor (“Madia Mangalena”, 1999; “Despre singurătate şi îngeri”, 2001; “Aşteptând-o pe Sara”, 2005).

 

                “Madia Mangalena” reuneşte 21 de povestiri (scrise în decursul a zece ani, dacă nu mă înşel, din 1985 şi până în 1995) cu o vădită nuanţă de cyber-punk, deşi nu m-aş grăbi să le cataloghez, fiecare fiind în sinea ei o lume aparte în care se îmbină nenumărate teme. Frapând încă de la început, autorul reuşeşte o prefacere aproape totală a limbajului, izbutind să facă din el nu doar un simplu mijloc prin care se poate transmite informaţia, ci o parte integrantă a acesteia, adăugând astfel povestirilor o cursivitate aproape poetică şi făcând din ele o lectură deosebit de facilă. Cel puţin în ceea ce priveşte rapiditatea şi lejeritate cu care pot fi parcurse, pentru că în privinţa sensurilor treaba este ceva mai complicată, acestea fiind structurate, asemenea jocurilor pe calculator, pe mai multe nivele. Nu degeaba am pomenit de jocurile pe calculator, ele apar de multe ori prin prozele acestui volum, insinuând o lume oarecum absurdă şi reliefând o viziune asupra viitorului (viitor faţă de momentul în care au fost scrise, când nu se inventase încă internetul) uneori foarte apropiată de realitatea zilelor noastre, iar alteori atât de îndepărtată încât povestirile par fragmentele unor realităţi alternative (la baza cărora ar putea sta, de pildă, unele programe de calculator, ori o inteligenţă artificială).

                Asemenea limbajului, şi relaţiile dintre personaje sunt deformate şi redefinite, la fel şi stratificarea socială. Apar polisuri post apocaliptice, staţii orbitale, planete îndepărtate, toate dublate de atotprezentele simulări computerizate ce îţi sădesc în minte îndoiala. Însăşi esenţa realităţii este redefinită, fără ca totuşi autorul să dea un răspuns clar, palpabil. Totul se preface, iar schimbarea stă la baza tuturor lucrurilor.

               Povestirile se leagă bine între ele şi ajung să se completeaze, împrumutând una alta alteia din caracteristici: anotimpul de praf (care mie mi s-a întipărit puternic în minte) revine obsedant, ca o forţă distructivă ce o să măture într-un final totul şi o să reducă o lume întreagă la întinderi nesfârşite de pământ, nisip şi pietre. O altă temă recurentă este cea a contactului interrasial şi în special a sexualităţii, un subiect explorat cu delicateţe şi sensibilitate, ajungând să fie chiar şi pe gustul unui pudibond ca mine.

               Bine dozate şi încă şi mai bine spuse, poveştile ţi se înfiripă-n minte şi îţi acaparează simţurile, iar tu, ca cititor, ajungi să le trăieşti, să le vezi, să le crezi…

               Recomand tuturor cartea, sigur fiind că poate satisface toate gusturile.

(va urma)

Anunțuri