Despre Autor

          Jose (de Sousa) Saramango s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

Rezumat

Domnul José este de mai bine de douăzeci de ani funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile, o instituţie stranie (dintr-un oraş despre care nu ni se spune nimic) în care sunt păstrate, într-o ordine din ce în ce mai precară, fişele (care conţin data naşterii, cea a căsătoriei, a divorţului şi eventual şi cea a morţii) tuturor locuitorilor din oraş pe o perioadă ce se-ntinde hăt-departe în trecut. Spre deosebire de celelalte personaje (ale căror nume nu-l cunoaştem, acestea fiind denumite în funcţie de-o particularitate de-a lor, cum ar fi: inspectorul, bătrâna din apartamentul din dreapta de la parter ş.a.m.d.), Domnul José are o mică şi ciudată pasiune, şi anume aceea de a colecţiona toate articolele şi datele referitoare la cele mai importante o sută de personalităţi ale urbei. Astfel, intrând pe ascuns într-o zi în Arhivă (locuinţa sa având o uşă comună cu aceasta) şi sustrăgând fişa unui înalt prelat, ia din greşeală şi fişa unei femei născute cu mai bine de 30 de ani în urmă. Fire curioasă şi tipicară, Domnul  José porneşte în căutarea respectivei persoane, interogându-i vecinii de la vechea adresă şi pătrunzând chiar şi-n şcoala în care aceasta învăţase şi-n care, fără să ştie, acum preda. Cum îşi cam neglijează munca, domnul  José ajunge în vizorul Conservatorului, cel mai înalt din funcţionarii care lucrează în Arhivă. După mai multe peripeţii, ajunge să dea de femeia respectivă numai pentru a afla că se sinucisese cu o zi în urmă. Dorind să-i vadă mormântul, Domnul  José se duce la cimitir, unde dă de un oier care nu avea altă preocupare decât aceea de-a schimba între ele pietrele de mormânt ale persoanelor îngropate în colţul sinucigaşilor. Dezamăgit, Domnul  José se întoarce acasă, acolo unde este aşteptat chiar de către Conservator. Acesta din urmă, în loc să-l mustre, îi oferă cheia Arhivei şi-l îndeamnă să distrugă fişa pe care era scrisă data morţii respectivei femei.

Impresii

Cu Saramango pot spune că am început cu stângul, prima carte scrisă de el şi pe care eu am citit-o fiind Peştera, un roman mai degrabă plictisitor decât interesant. M-am decis totuşi să răsfoiesc şi Toate numele şi după ce-am parcurs primele pagini m-am apucat să o citesc pe îndelete. N-am făcut-o atât din pricina stilului (care mi se pare mult mai fluid decât în Peştera, fără totuşi ca Saramango să renunţe la doza sa sănătoasă de originalitate), cât datorită ideii kafkiene a Arhivei. O instituţie bizară, cu o organizare pe măsură: în primul rând stau funcţionarii cei mai de jos, care trebuie să răspundă întrebărilor şi să soluţioneze cererile publicului astfel încât să-i împiedice pe oameni să treacă mai departe, către cel de-al doilea rând. Acolo stau subşefii, rezolvând cele câteva cereri care le parvin şi supraveghindu-i pe cei din primul rând, pentru ca şi ei să fie supravegheaţi de către şefii, dincolo de care nu se mai află decât Conservatorul, autoritatea supremă a Arhivei. Acesta nu soluţionează cererile publicului pentru că nicio cerere nu ajunge până la el, ci îşi supraveghează subordonaţii. Şi nu doar organizarea Arhivei este stranie (toţi cei enumeraţi stând într-o singură sală în formă de amfiteatru), ci şi clădirea în sine. Pentru a face loc altor şi altor fişe (nimic nu se aruncă în Arhivă, doar se mănâncă de timp şi şoareci), peretele din spate este dărâmat o dată la câteva luni sau ani. Apoi, kafkian este şi faptul că Domnul José locuieşte într-o anexă a Arhivei şi kafkiene sunt şi preocupările şi acţiunile sale: pătrunde prin efracţie într-o şcoală, mănâncă din frigiderul aflat în cancelarie, se dezbracă până la piele şi se culcă pe canapeaua directorului şi abia a doua zi porneşte să caute fişele după care venise. Dincolo de absurdul prezent în roman, găsim şi teme profund existenţiale, cum ar fi cele sintetizate de aceste câteva cuvinte: “Vorbind cu rigoare, noi nu luăm decizii, deciziile ne iau pe noi. Dovada o găsim în faptul că, ducându-ne viaţa executând succesiv cele mai diverse acte, acestea nu sunt precedate, fiecare în parte, de o perioadă de reflecţie, de evaluare, de calcul, la capătul căreia, şi numai atunci, ne am declara în măsură să hotărâm dacă vom prânzi, vom cumpăra ziarul, sau vom căuta femeia necunoscută.” (o idee pe care o vom întâlni şi în Nemurirea lui Kundera, când acesta va vorbi despre gesturi). Remarcăm, de altfel, şi simbolistica numelor care, de la un moment dat, ajung să înlocuiască persoanele care le poartă (un citat de-al lui Enesto Sabato mi se pare aici revelator: “întotdeauna mi s-a părut uluitor fap­tul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezas­tre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, to­tuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens?”)

O carte bună spre foarte bună. Deşi m-a dezamăgit puţin finalul, v-o recomand cu căldură!

Anunțuri