Am primit cu câteva zile în urmă, şi doresc să-i mulţumesc pe această cale domnului Aleksandar Stoicovici pentru bunăvoinţa de care a dat dovadă, un exemplar în format electronic al antologiei cenaclului literar ‘Pavel Dan’ din Timişoara, antologie care poartă titlul ‘Prietenii despre care nu mai ştii nimic’. Dacă tot am citit-o cu plăcere, m-am gândit că nu ar fi rău să scriu şi câteva cuvinte despre textele lecturate. Cum însă nu mă pricep deloc la poezie, am să trec, cu scuzele de rigoare, peste, şi am să mă opresc preţ de câteva clipe asupra prozelor:

 

Godeanu, textul semnat de Eliana Popeţi, este un fragment de roman prin intermediul căruia facem cunoştinţă cu personajul omonim, un poliţist caricatural şi viu, şi asta-n pofida lentorii şi toanelor sale, însărcinat, printre altele, şi cu supravegherea examenelor de circulaţie. Cu toate că autoarea ne prezintă doar o zi, şi aceea obişnuită, din viaţa sa, putem întrevedea câteva din iţele tramei. Dar, cum aceasta nu este suficient de bine conturată pentru ca proza să stea singură în picioare, o putem înlătura, considerând ziua respectivă subiectul principal al textului. Sunt atinse câteva note anodine din care autoarea încearcă repede să ne scoată prin intermediul umorului, însă, din punctul meu de vedere, nu reuşeşte de fiecare dată. Umorul este slăbuţ, cu zgârcenie dozat şi cu o oarecare teamă şi lipsă de exerciţiu sau dezinvoltură. Stilul este minimalist, tern şi prea puţin atrăgător. Propoziţiile devin uneori prea simple, mecanice şi rigide, aproape greşite din punct de vedere gramatical. Şi că tot veni vorba de greşeli, în fragmentul de faţă se pot întâlni, din păcate, câteva: ‘acelaşi greşeli’, ‘îi i-a fost lene’, ‘nici un’, ‘le aduce aduce’, ‘exemen’, ‘inca de dimineaţă’, ‘Și oricât de mult a vrea să-ţi faci datoria’, ‘sacunul roşu’ ori expresii care nu mi s-au părut tocmai reuşite: ‘Dacă n-ai fi cu maşina, sigur te-ar devora javrele vagaboande care latră înfometate la mașini’ (o repetiţie involuntară a substantivului maşini), ‘ferestrele aprinse de la blocuri’, ‘mânca grătarul de porc şi crud’ etc, precum şi mai multe vocative neîncadrate de virgule ori virgule puse greşit, inclusiv între subiect şi predicat: ‘o femeie ca ea, ar fi putut’.

 

Ampuero, de Alexandru Colţan, este, în schimb, o povestioară bine scrisă, cu un uşor iz sud-american, în care, asemenea celei de dinainte, este descrisă o zi din viaţa cuiva. Şi, mai precis, a unui muncitor pe un şantier din Spania. Stilul este bun, fluid, presărat cu expresii şi cuvinte străine care-i dau textului o coloratură specifică, făcându-l în acest timp şi plăcut şi uşor de urmărit. Personajele sunt bine surprinse, autorul axându-se asupra anumitor trăsături definitorii şi scoţându-le cu naturaleţe în evidenţă. Lăsat aşa, textul poate părea prozaic, însă, inclus într-o operă de-o întindere ceva mai mare, s-ar putea dovedi a fi unul de valoare. Calităţi, continuând rima involuntară, are. Mi-a plăcut. Autorul are vervă. Şi, pentru că tot am menţionat greşelile din textul anterior, mi se pare sincer să le punctez şi pe cele din proza de faţă: ‘zâmbescă’, ‘coborâ’, ‘găurescă’, ‘şonticăia’, iarăşi ‘coborâ’, ‘celălat’, iarăşi ‘coborâ’, ‘mînă’, ‘lîngă’, ‘zgarde’, ‘respiraţei’.

 

Alex Andronache contribuie la prezenta antologie cu nu mai puţin de trei texte, Orbul, La serbare şi Acasă, în care abordează, flirtând cu nihilismul, trei teme inspirate parcă din teatrul absurdului (sau teatrul absurd, cum doriţi să-i spuneţi). Prin ele, autorul îşi dovedeşte puterea creativă, reuşind să facă din orice întâmplare, oricât de insipidă şi de comună ar putea părea la prima vedere, un subiect literar, exacerbându-i importanţa şi dându-i astfel amploare. Primează neobişnuit, un neobişnuit care-şi are, probabil, rădăcinile în spleenul cotidianului, un neobişnuit iscat din prea mult obişnuit şi din prea mult obişnuit revărsându-se şi modificându-se şi odată cu el modificând şi percepţia pe care cititorul o are asupra realităţii. Stilul este simplist, dar de efect, iar intriga ermetic închisă-n final. Spre deosebire de cele două texte menţionate anterior, cele ale lui Alex Andronache au cap şi coadă. La capitolul greşeli menţionez câteva scăpări: ‘impiedicam’, ‘barbereşte’, ‘pâna’, ‘apludăm’, ‘strâşi’, ‘pionieze’, ‘răstihnit’, ‘tărăşte’.

 

Ultimele trei texte îi aparţin lui Bogdan Munteanu şi se numesc Totul sau nimic, Întâmplare cu hair-stylist, respectiv Pe urmele lui Costică. Prin intermediul lor, autorul ne introduce mai multe personaje caragialeşti, bine surprinse şi încă şi mai bine schiţate, ce cad pradă propriilor lor concepţii ori temeri. Scriitura lui Bogdan Munteanu este una bună, gata formată şi închegată, autorul ştiind cum să-şi pună în valoare ideile. Pe alocuri umorul mi s-a părut puţin cam vetust şi insuficient de incisiv, însă efectul obţinut este, până la urmă, cel scontat. Textele stârnesc zâmbete şi îţi provoacă, în acelaşi timp, imaginaţia.

 

Una peste alta, o antologie interesantă, pe care o puteţi obţine luând legătura cu domnul Aleksandar Stoicovici.

 

 

Anunțuri