Trăiesc într-un oraş în care zilnic mor două sute cincizeci de oameni, deşi nu sunt oameni, după cum mi-a spus el cândva, sunt gânduri, şi idei sunt, şi speranţe, şi-ntr-o lume în care zilnic mor două sute cincizeci de mii de oameni, deşi ştii, nu sunt oameni, sunt gânduri şi dorinţe şi dintre toate doar suferinţa dăinuie, neştiută şi neîmpărtăşită, întinzându-şi braţele urâte, nu, nu sunt urâte, însă nu-l cred, sau dacă-l cred nu vreau să recunosc, nu vreau să mă cunosc, nu acum, e timp pentru moarte mai târziu, să mă declar învins înainte de-a ştii ce-i lupta, deşi, îmi spune el, nu există învingători, şi atunci mă uit la chipul său, iar el îmi evită privirea întorcându-şi uşor capul printr-o mişcare ireală, printr-o mişcare ireală lumea întregă întorcându-se puţin pentru a crea între noi acea distanţă necesară. E  ca şi cum, îmi spune, de fapt nu-mi spune, nu e nevoie să-mi spună, e ceva ce ştiu, cerul s-ar goli de stele într-o singura noapte, ştiu, şi nici măcar într-o noapte întreagă, ci în câteva minute, şi-n câteva zile toate persoanele pe care le-am cunoscut, cu care am vorbit, cu pe care le-am văzut, ar dispărea pentru totdeauna, nelăsând în urma loc nici măcar lipsa, ci neputinţa.

Anunțuri