„Din punctul de vedere-al aerului, 
                 soarele-i un aer plin de păsări, 
                 aripă în aripă zbătând. 
                 Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
                 cu aripi crescute înlăuntru,
                 care bat plutind, planând, 
                 într-un aer mai curat – care e gândul !”

 

Întotdeauna am fost fascinat de moarte, de lipsă şi absenţă, de profunzimea insondabilă a abisului şi de atracţia inexorabilă a sfărşitului (and if you look into the abyss, the abyss also looks into you), însă de la o vreme, trăind în atâtea ţări şi cunoscând atâţia oameni, am început să fiu fascinat de viaţă. Nu mi-am părăsit lumea, cea pe care am ţesut-o cu grijă în jurul meu şi-n care trăiesc, ci dimpotrivă, mă adâncesc în ea pe măsură ce-o izbesc de cea exterioară, de cea care mă înconjoară. E o luptă inegală, ştiu, o luptă care mă hrăneşte şi care în acelaşi timp mă  şi doboară.

Sâmbătă, după ultimul curs, care-a durat cu o oră mai mult decât ar fi trebuit şi asta pentru că am avut cu cine şi despre ce să vorbesc, m-am dus să mă plimb, ori să mă pierd, nu ştiu şi nici nu vreau să mă gândesc, pe Karrera Septima, având ca punct final The Emerald District, o zonă în care se comercializează cele mai frumoase, mai pure şi mai valoroase smaralde din lume. Dincolo de Calle 22, accesul maşinilor fusese interzis şi o droaie de oameni se plimbau încolo şi-ncoace, oprindu-se grămadă să asculte o familie întreagă de africani cântând merengue, cumpărând zaharicale ori sucuri naturale ori zăbovind în faţa vreunui negustor ce vindea cărţi, brăţări, amulete ori caiete. Şi era ceva indescriptibil în aer, precum un gând afabil în umbra căruia trăim şi murim, încât m-am oprit preţ de câteva minute bune să admir un artist ce pe cartoane cu diverse sprayuri picta peisaje ireale.  Şi era ceva feeric, aproape magic, în bucuria persoanelor care-l priveau încât la sfârşit nu m-am putut abţine să nu particip şi eu la mica loterie care-a avut loc, nemaicontând, aşa cum nici pentru ceilalţi nu mai conta, faptul că nu voi câştiga. M-am lăsat să mă pierd pentru o clipă, să mă uit, să fac abstracţie de falsitatea pe care mi-o inspiră fericirea altora. Însă imediat mi-a revenit în minte faptul, şi ce păcat a fost că mi-a revenit, că nu poţi trăi cu adevărat decât ignorând ori uitând cine că exişti. Aşa că am cumpărat trei tablouri şi am plecat.

Uneori, în astfel de momente, simt ceva atât de frumos crescând în mine, de parcă ar urma de picioare să apuc o idee cu mult mai profundă şi cu mult mai mare (An idea cannot be regarded as the expression of an individual, as his creation (because no individual is capable of creating a fully original idea, belonging to nobody else), nor can it even be regarded as that person’s instrument; on the contrary, it is ideas that use us as their instruments, as their bearers and incarnations), o idee care-mi depăşeşte întreagă viaţă şi care nu se lasă eclipsată de moarte, nu cade, nu se ridică şi nu se împarte… ideea de mine.

Anunțuri