…profesorul despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni şi căruia nu am vrut să-i divulg numele? Ei bine…

 

aici, în Columbia, se sărbătoreşte ceva numit Prietenie, dracu’ ştie ce-i aia, şi, începând cu două, trei, săptămâni înainte se fac, pe ascuns, tot felul de cadouri mărunte (după ce, în prealabil, ţi-ai tras la sorţi amicul secret), ciocolăţi, bomboane şi alte zaharicale, pentru ca-n ziua respectivă (10 septembrie, pare-mi-se), odată cu divulgarea amicului secret, să se ofere şi cadourile principale. Cum eu fusesem transferat la un alt sediu cu câteva zile înainte de această sărbătoare, m-am codit să mă duc la eveniment. Aşa că atunci când Oscar m-a întrebat dacă merg, i-am răspuns că nu, dar ulterior m-am răzgândit.

La eveniment, după ce i-am oferit amicului meu secret cadoul binemeritat (o bancnotă scoasă cu o jumătate de oră înainte de la un bancomat), aflu cu stupoare că eu fusesem amicul secret al lui Oscar. Era şi logic, dacă stai puţin să te gândeşti, căci cine oare ar fi putut să-mi ofere, dintr-o colecţie de cd-uri pentru învăţat spaniola, pe-al doilea, al patrulea şi al şaselea? Motivând că nu ştia că am să fiu prezent, Oscar a venit cu mâna-n fund, dar şi cu promisiunea că a doua zi, când trebuia să mergem la Jazz al Parque, o să-mi aducă ceva bun de aruncat (nu-mi scuzaţi cacofonia). Bineînţeles că a doua zi nu s-a mai prezentat…

L-am înjurat în gând, l-am blestemat, dar după o săptămână mi-a trecut.  Ieri, însă, aflu de pe facebook că-n tot acest timp Oscar al meu a stat internat în spital cu capul spart, faţa umblată şi mâna ruptă şi bandajată.

Îl întreb ce s-a-ntâmplat. Răspunsul abia articulat, pe cât de simplu, pe atât de delirant:

‘Am ieşit la agăţat’…