Cred că în Bogota am fost la mai multe spectacole şi evenimente decât în toate celelalte oraşe ori ţări în care am locuit, adorând să scutez din mijlocul lor viaţa şi abhorând să mă scufund în masa aceea de gânduri futile şi puerile. Adevărul este că niciodată nu m-am simţit mai singur decât în prezenţa oamenilor şi că niciodată nu am cunoscut mai multă tristeţe decât în bucuria lor, pentru că asemenea fericirii, bucuria are ceva fals în ea, ceva de pasăre moartă, de nor frânt, un odor de rugină şi de ignoranţă.

Săptămână trecută, pe când luam prânzul într-un restaurant, am văzut la televizor câteva imagini în direct reprezentând un concert care se desfăşura în aer liber, la oarecare depărtare, aşa că fără să stau prea mult pe gânduri m-am hotărât să merg. După ce-am plătit 2.500 de pesos la intrare pe bilet şi am fost controlat de trei ori de poliţişti de-mi venea să mai cumpăr un bilet doar pentru a mă lăsa controlat şi a doua oară, m-am aşezat pe iarbă-n faţa scenei şi tot gândindu-mă cu ochii închişi, având ca decor oamenii, având ca decor viaţa, am tras şi un pui de somn. Dar înainte să adorm m-am întrebat: oare câţi dintre acei oameni trăiesc cu adevărat? Oare câţi sunt conştienţi că vieţuiesc, că viermuiesc? Probabil niciunul, altfel nu ar mai fi fost acolo. Nu văd în asta o pierdere din moment ce, indiferent că eşti conştient ori nu, finalul este acelaşi pentru fiecare, însă nici nu văd în asta vreun câştig. Pentru că diferenţa nu se manifestă-n individ ci în impactul pe care acesta-l are în viaţa altora, în infuenţa gândurilor sale, prin ele putându-i trezi şi pe alţii la viaţă, căci ceea ce se naşte-n tine în momentul în care devii conştient de propria ta existenţă este ideea. Ideea de tine. De viaţă, de moarte, de bine.

Nu cred că toţi oamenii mor, pentru că despre cei mai mulţi nu se poate spune că trăiesc cu adevărat, iar despre cei ce mor, consider că cei mai mulţi încep să moară din momentul în care acceptă această viaţă ordinară.