Noapte de noapte, la poarta viselor mele bat o mulţime de monştri fără chip şi fără nume, încercând să-mi pătrundă în suflet şi în gând şi prin mine să pătrundă-n lume. Din mijlocul pădurii gândurilor mele îi privesc şi plâng şi prin lumina lunii  ce oblig pătrunde-n crâng toate acele bale ce adastă îmi par de-o frumuseţe diafană, iar urletele lor o muzică tristă, sublimă, nepământeană. Aş vrea să-i las să-mi intre-n casă, dar nu ştiu cum să le spun, nu ştiu cum să-i facă să înţeleagă că un suflet nu poate fi locuit, pe rând, decât de-un monstru, iar în sufletul meu se află deja unul, unul cu mult mai înfiorător şi mai lugubru. În sufletul meu se află un demon ce e ziua bântuit de îngeri, aşa cum eu noaptea de monştri sunt.