Columbia are, fără îndoială, o mulţime de părţi negative, de la insecuritatea care te aşteptă noaptea la colţ de stradă să-ţi facă spinarea darabană şi până la sărăcia ce se-ntinde ca o rană înghiţind cartiere, vise şi speranţe, însă-n calea fericirii oamenilor toate acestea nu au nicio relevanţă. Prin toate ţările prin care m-am perindat nu mi-a fost dat să întâlnesc oameni la fel de fericiţi şi de deschişi pe cât sunt cei de aici. Nu contează că şoferul de taxi uită să-ţi mai dea restul (mai ales când îl foloseşti, aidoma prietenilor mei, pentru a trece strada), aceasta este excepţia, nu regula. Şi, oricum, de ce ai folosi taxiul când te-ai putea urca într-un microbuz de trei ori mai poluant, în care te izbeşti de toate scaunele, te faci terci călărind şi fiind călărit de alte persoane şi eşti scuipat pe uşa din spate câteva blocuri mai departe. Acesta este scenariul obişnuit, însă uneori poţi avea parte şi de adevărate evenimente culturale. Aşa cum mi s-a întâmplat mie azi, când, urcându-mă într-un microbuz, am avut ocazia să ascult un întreg recital, uitând la final să mai cobor acolo unde ar fi trebuit. Solista: o tânără de vreo optsprezece ani, cu o voce sublimă, acompaniindu-se de o chitară. În România sau în vreo altă ţară europeană ar fi fost ignorată, însă în Columbia pasagerii au aplaudat-o la scenă deschisă. Şi nu este un exemplu solitar, dacă mergi cu Transmilenio şi apare vreun cerşetor, ai să rămâi uimit de câţi bani primeşte de la călători. Într-o zi am numărat, între două staţii, nu mai puţin de 24 de persoane dându-i bani. Şi nici nu era un vorba de un autobuz biarticulat, în care s-ar fi aflat şi mai mulţi pasageri.
Este o anume pace, bucurie de-a trăi, curiozitate şi toleranţă în sufletele acestor oamenii, o anume naturaleţe şi putere de-a trece peste toate vicisitudinile vieţii încât ai să rămâi uimit. După ce cu-o noapte înainte colegul meu de cameră fusese jefuit cu pistolul la tâmplă, a doua zi se plimba pe stradă noaptea de parcă n-ar fi venit cu doar o zi în urmă speriat şi urinat. Sâmbătă, când ne-am întors, pe la trei dimineaţa, acasă de la o petrecere, paznicul, un tip din Cartagena de vreo douăzeci de ani, dădea ture cu bicicleta. Ca pe un fapt divers, ne-a povestit că în urma cu vreo oră trei indivizi l-au uşurat pe un altul de maşină. Desigur, ajutându-se de pistoale, cuţite şi machete, în timp ce paznicul dădea ture-n jurul lor. ‘Şi ce voiai să fac?’ răspunde el amuzat arătându-şi singura armă din dotare: un baston de cauciuc, apoi începe să dea zâmbind din pedale.
S-ar putea crede la o primă şi superficială vedere că este vorba de inconştienţă şi indiferenţă, dar nu este deloc aşa. Este vorba de acceptarea unor lucruri pe care cu greu le pot schimba. Să nu uităm că-n urmă cu 20 de ani Bogota avea cea mai mare criminalitate din lume, pe când acum criminalitatea-n Bogota este mai mică decât în oraşele din Statele Unite. Acum 20 de ani, Medellin era condus de Pablo Escobar, poliţia arareori îndrăznind să pătrundă în oraş, pe când acum toate acestea s-au schimbat. Lepădându-se de un trecut dezavuat, oamenii au învăţat să se bucure de viaţă. Nu contează că li se fură 5 telefoane într-un an (cam aceasta-i media), ştiu că sunt simple obiecte şi, ca orişicare alte obiecte, sunt menite să dispară.
Pentru a simţi farmecul acestei ţări este suficient să te plimbi într-o zi ori seară senină pe Karrera Septima şi să te laşi purtat de valurile de oameni ce curg pe stradă, lovindu-se molcom de comercianţii ambulanţi de la care poţi cumpăra sucurile naturale făcute din tot felul de fructe necunoscute, tablouri pictate pe loc cu sprayuri ori cafea, smaralde de-a excelentă calitate, bijuterii peruane, delicatese columbiene, chipsuri din banane şi alte produse sau mult sau mai puţin ciudate. Şi din toate acestea de remarcat este atmosfera. Are ceva magic în ea, ceva de timp ce nu se va mai putea niciodată întoarce, de unicitate şi irepetabilitate.