Încep prin a spune că nu ştiu ce-i realitatea şi că nici nu deţin, în pofida, poate, a felului în care mă exprim, adevăruri absolute, ci cel mult, folosind acelaşi cuvânt profund subiectiv, adevăruri care mă slujesc pe mine tot aşa cum şi eu, susţinându-le, le slujesc pe ele.

Nu ştiu ce este realitatea, dar sunt de părere că nu suportă, asemenea unicului lui Plotin, niciun fel de atribut, ea este şi atât, noi fiind cei care ne proiectăm propriile gânduri şi concepţii, încărcând-o cu epitete pe care, de altfel, nu le are. Şi realitatea devine, astfel, sub apăsarea cugetului nostru, asemeni nouă, ca o imagine-n oglindă prezentându-ne aşa cum suntem, de la extraordinari şi până la scabroşi. Şi odată cu noi, realitatea evoluează. În trecut, marcată de îngustimea punctului nostru de vedere şi sub farmecul necunoaşterii şi-al inocenţei obişnuia să fie o boltă de aramă pe care, într-o muzică neauzită dar sublimă, stelele călătoare în cercuri fixe se roteau, apoi, treptat, treptat, pe măsură ce-am evoluat, bolta s-a spart, iar stelele s-au îndepărtat. Ne-am regăsit singuri într-un univers alienat. Înocenţa s-a destrămat, doar greşelile trecutului s-au perpetuat, ca nişte mici firide cândva, acum adevărate grote în care sufletele noastre zac înlănţuite adăstând, poate, înălţarea.

Nu ştiu cu siguranţă ce este realitatea, dar sunt de părere că nu este altceva decât punctul în care se intersectează gândurile şi privirile noastre.