Ce simţi, sau ce ar trebui să simţi, în momentul în care te plimbi printr-un oraş în ruine? Şi mai ales ce-ar trebui să simţi când acel oraş se numeşte Roma, cândva capitala unui imperiu înfloritor (o inscripţie în Colisseum încă zice ‘Roma, capitala lumii’), cândva locul de unde un întreg imperiu era guvernat? Pierdere, poate, inutilitate? Înfrângere ori moarte? Zbateri şi vise, speranţe şi dorinţe, călcate cândva de copitele cailor sau poate, cine ştie, îndeplinite, dar azi laolaltă călcate de roţile maşinilor ce-n-goană ne-ndreaptă spre aceleaşi iluzorii speranţe, dorinţe şi vise. Şi totuşi, ce-ar trebui să simţi? Timpul adiind şi sublim în dansul său frunzele mişcându-le în timp ce-ţi reaminteşte că şi tu, la rândul tău, vei fi cândva pământ? Mergând prin forul roman şi călcând peste ruinele ce peste ruine au crescut aproape că auzi pământul ţipând. Însă nu pe morţi îi auzi, ci timpul… Ca unic martor, condamnat să privească gloria lumii pe sub lume scurgându-se. Ca unic martor, în picioare stând. Aşteptând. Adăstând.

Anunțuri