Văzând pe un blog pe care-l urmăresc această întrebare nu am putut să nu mi-o adresez, pentru cine ştie a câta oară. E o întrebare fără rost, recunosc, informaţiile pe care le avem la dispoziţie nefiind suficiente pentru elaborarea unui răspuns (a altui răspund în afara celui atât de evident), însă şi mai fără rost este să trăieşti fără să te gândeşti la ea.

Nu cred că trăim pentru ceva anume, nu cred că este un motiv anume pentru care ne-am născut şi pentru care-o să murim, sunt de părere că totul este o întâmplare, aceasta fiind şi singurul motiv care ar putea justifica toată această pierdere, toată această sfâşietoare pierdere şi toată această insuportabilă şi insurmontabilă inutilitate. Doar noi, parafrazându-l pe Exupery, ne inventăm scopuri, ne plăsmuim iluzii şi ne făurim speranţe pentru-a putea trăi, prea slabi fiind pentru-a privi viaţa-n faţă şi prea slabi fiind pentru-a nu ceda neantului ce ne-nconjoară.

Nu cred că trăim pentru ceva anume, căci, dac-am face-o, ar însemna că tristeţea şi suferinţa şi pierderea şi bolile toate, cruzimea de care dăm dovadă, războaiele pe care le purtăm şi morţii pe care-i cărăm, istoria toată încărcată cu atât de multe atrocităţi încât trebuie să fii orb sau debil sau nebun să le poţi face faţă, toate crimele, răutatea toată şi durerea ce ne împresoară şi-ar găsi o justificare.  Nu! Ivan Karamazov a spus o vorbă mare, din umbra căreia, oricât m-aş strădui, nu pot ieşi: niciun rai nu poate motiva suferinţa unui singur copil. Nicio promisiune viitoare nu poate şterge ori alina prezentul, niciun rai nu poate justifica viaţa. Inutilitatea. Pierderea.

Nu. Noi suntem cei care-i dăm vieţii valoare, noi sutem cei care hotărâm pentru ce să trăim şi numai în numele a ceea ce trăi şi simţim vom putea, cândva, muri.