Nu sunt scriitor şi niciodată nu m-am considerat a fi, doar scriu, iar lucrul acesta îmi este de ajuns, îmi este uneori mai mult decât pot duce, gândul singur decăzând în cuvânt, fără să-l fi vrut frânt, fără să-l fi vrut înfrânt.

Doar scriu, poate încercând, poate ignorând ori nevrând să trăiesc, lepădând lumea filtrată de propriile-mi gânduri, propriile gândurile de lume formate, şi doar pentru că lumea există eu sunt, dar nu ca un rezultat, ci ca o consecinţă, ea fiind doar decorul în care mi se desfăşoară întreaga viaţă, îndepărtat uneori, atât de aproape alteori, dar de fiecare dată neclar, străin şi strâmb.  Hidoase umbre, frumoşi îngeri, prin mine alergând.

Însă pentru ce scriu? Pentru ce încerc, trădez, sacrific şi înfrâng?

Citit-am atâtea definiţii referitoare la scris şi scriitori cu ignoranţă şi mândrie decretate (în fapt doar banale tentative ale unora de a-şi explica şi motiva propria lor alegere, propria lor viaţă), învălmăşind şi prin ignoranţa lor gândurile şi motivaţiile altora acoperind încât, recunosc, a existat o vreme în care m-am simţit ruşinat, nevolnic şi prost încercând să aştern pe hârtie gândurile ce viermuiau precum frunzele bătute de vânt, precum întunericul într-un mormânt. Mi-au trebuit ani şi luni şi zile să uit de ei şi să-mi amintesc de mine.

Şi pentru ce scriu?

Pentru a găsi. Pentru a te găsi. Pentru a mă regăsi. Pentru a putea fi. Pentru a renaşte şi pentru a-mi aminti.

Anunțuri