Am intrat într-o altă campanie electorală şi iarăşi au început să se agite spiritele, să se arunce-n dreapta şi-n stânga cu fervoare sentinţe lipsite de valoare, să se destrame prietenii, să se formeze-n câteva secunde formatori de opinie, cu năduf să fie blagosloviţi adversarii, cu capul spart şi ochiul vânăt să se aleagă cine nu-i de acord cu mine, în fine…

Şi asta, mă dau şi eu cu părerea, din două motive principale: prostia şi orbeala alegerii. Ori alegerea orbelii, dracu’ ştie.

Prima, incluzând cea mai mare parte a alegătorilor, se rezumă la următoarele cuvinte şi specimene: indivizi care au impresia că puliticienii împreună cu ai lor sponsori bagă milioane de lei şi zeci de gorile acefale dar supraponderale în campania electorală pentru a-i ajuta pe ei, pe indivizi, să trăiască mai bine – o formă des întâlnită de prostie cronică. Mai sunt şi uameni care, văzând că cutare (să nu-mi fie iertată cacofonia) a sădit trei panseluţe şi-a vopsit o zebră, îl aleg şi-a doua oară, ignorând sau neputând să priceapă că pentru florile alea şi zebra aia costelivă şi bleagă respectivul a băgat în buzunar o adevărată cireadă. O altă dovadă că nu-i prea duce capul este că au impresia că votul lor contează. La cât se fură, frate, ar trebui să fie mulţumiţi dacă al lor s-ar număra doar printre cele anulate.

În a doua categorie intră cei care, în pofida faptul c-ar avea cu ce, se lasă orbiţi de alegerea făcută. Nu obişnuiau să se lase manipulaţi, însă o dată pusă ştampila pe unul deja încep să-l vadă-n alte culori şi să-l creadă, de parcă alegerea lui şi nimic altceva ar avea puterea să-l facă mai bun pe cel ales, fără să-şi dea seama că, de fapt, e invers: schimbându-şi dioptriile, vede lumea din ce în ce mai deformată.

Mai sunt şi alte arătări, precum cei care scuipă şi cei care ling. Cei din urmă din pricina dragostei necondiţionate pe care-o manifestă faţă de bunurile materiale, iar cei dintâi din pricina urii manifestate faţă de bunurile agoniste de cei dintâi.

Şi acum, câteva iesplicaţii pentru cei care obişnuiesc să gândească cu capul altora: întotdeauna va câştiga cel care investeşte mai mult într-o campanie electorală. Cumpărând mai multe ziare, lipind mai multe afişe, apărând mai des la cât mai multe televiziuni, va arunca găleţi mai mari din cel mai împuţit noroi peste adversarii săi, va scornici minciuni mai bine ticluite, lumea ajungând astfel să-l cunoască şi, în cele din urmă, să-l voteze. Cel care investeşte mai mulţi bani într-o campanie are şi sponsorii cei mai mari şi prietenii cei mai influenţi, sponsori şi prieteni pe care-i va recompensa din belşug după ce va ieşi ce va ieşi. Şi asta prin legile date în defavoarea votantului, prin mânăriile făcute, prin licitaţiile atribuite ş.a.m.d. Carevasăzică cel mai corupt, idiot, parvenit, lingău şi mincinos întotdeauna câştigă. Asta unu la mână, iar doi, nu cei care nu votează sunt vinovaţi pentru felul în care suntem conduşi, ci cei ca tine: tu, cu capul ăla al tău şi cu una dintre categoriile la care te-ncadrezi, decizi. L-ai votat pe chior a doua oară, iar acum te plângi că nu ţi-e bine? Să-ţi fie ruşine! Şi mai ai şi tupeul să-l arăţi cu degetul pe cel prea scârbit de pulitică pentr-u a se ridica din pat şi-a vota. Poate chiar prea scârbit de cei ca tine. Pulitica atrage doar avari, mincinoşi, rataţi, nevolnici, bolnavi mintali şi corupţi. Nu poţi ajunge cineva-n pulitică dacă nu posezi cel puţin trei dintre aceste calităţi şi nu eşti posedat de groteasca dorinţă de înavuţire prin munca altora. Pentru ca pulitica să funcţioneze, aleşii ar trebui să urmeze exemplul vechilor preoţi egipteni, care, pe măsură ce Luna devenea mai plină, puterea lor creştea. La Lună plina, era absolută. Apoi scădea, până când, când Luna dispărea, erau ucişi, iar un alt preot ales în locul lui. Luând-o drept metaforă, sugestia ar funcţiona. Atunci am vedea cu adevărat cine s-ar sacrifica pentru ţara sa.

Sunt apolitic, ceea ce-nseamnă că mi-e egală scârbă şi de unii şi de alţii.

Vorba lui Mark Twain: dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.