Parte dintr-un roman în curs de redactare, fragmentul de faţă mi-a adus premiul doi la Concursul Naţional de Literatură organizat de Reţeaua Literară. În zilele care urmează voi publica alte două capitole din acest roman.

 

–  Unde te duci, băi ăsta, îl întrebă Gherasim pe Serafim, însă cel din urmă nu-i răspunse, mormăi doar câteva cuvinte ininteligibile, se-mpletici mergând spre uşă şi împleticit ieşi afară din casa celui dintâi, măturând cu adidaşii săi de firmă pietrişul de pe potecă şi sprijinindu-se de câteva ori cu umărul ori braţul stâng de pereţii netencuiţi, în tentativa sa de a-şi recăpăta echilibrul, tentativă zădărnicită însă de ploaia ce cădea necontenit, udându-l până la piele şi udând şi pietrele pe care aceasta aluneca de fiecare dată când păşea. Îşi reveni cu greu şi cu gândul de-a urina se opri buimac în faţa primei tufe de cimişir întâlnite-n cale, îşi băgă mâinile în buzunare, după care, scoţând un sunet de satisfacere, se lăsă spălat de picurii reci de ploaie ce i se prelingeau de pe cap pe gât şi de pe gât îi pătrundeau sub haine, croindu-şi drum pe piept şi pe spinare. Und’ dracu’ să mă duc? bombăni el entuziasmat şi în acelaşi timp ogoit de firişoarele ce i se prelingeau pe piele, und’ dracu? se întrebă el privind cum aburii se înălţau din gura sa aidoma unor semnale de fum ce duc – sau ar trebui să ducă – undeva. La dracu’ mă duc, îşi răspunse el la început în zeflemea, după care, prefigurând probabil locul spre care întreaga sa viaţă, cu toată învălmăşeala ei de gesturi, cuvinte, fapte şi simţăminte, se îndrepta, gândul căpătă pentru-o clipă amploare în mintea sa şi în acea clipă ce-n sinea sa încătuşa, aidoma sâmburelui de fag pădurea, eternitatea, se temu că întocmai acolo o să se ducă şi că lui, dracului, îi erau adresate nu doar acele semnale aburii iscate de fiinţa sa, dar însăşi gândurile şi fiinţa sa. Dar clipa trecu şi ideea ce încolţise în mintea lui se îndepărtă stingându-se fulgerător printre aburii de alcool pe care îi expira, aşa că Serafim râse exaltat, iar după ce termină de urinat dădu să se încheie la şliţ, moment în care băgă de seamă că uitase, în prealabil, să-l desfacă. Încetă brusc să mai râdă, chipul i se poci într-un mod indescriptibil, iar o grimasă hidoasă, asemănătoare cu o bucată de cocă nedospită ce fusese aruncată spre el şi care i se lipise de chip, i se instaură pe faţă. Scuipă dezgustat, lăsând să îi scape o înjurătură printre dinţii nespălaţi de luni de zile, apoi se îndreptă clătinându-se spre poartă. Măcar e cald, îşi zise chicotind, măcar e cald pişatu’ ăsta, îşi zise el gândind, printre respiraţiile şuierătoare şi sacadate şi printre picăturile mari de ploaie ce nu încetau să se cearnă din cer, că se îmbătase mai tare decât planificase. Tot timpul cât petrecuse alături de Samuel şi Gherasim, se prefăcuse că se chercheleşte – doar de-o scăpa până marţi de banii pe care, dintr-o prostie, lăsase că o să se înţeleagă că o să li-i dea, doar de-o scăpa de teama indefinită ce-i cuprindea tot mai adesea în ultima vreme mădularele şi de partea sa din profit pe care, deşi nu dorea, urma într-un fel sau altul să le-o dea, sau cel puţin aşa credea şi se temea – însă abia acum începea să bage de seamă că de fapt aşa şi era. Era beat mort, aşa era. Era un porc, asta era. Îl ajunsese minciuna. Îl ajunsese dedublarea şi îl ajunsese ipocrizia. Îl ajunseseră din urmă şi îl înghiţiseră prefăcătoria şi înşelătoria.

 

Când se văzu în dreptul porţii, îşi încolăci mâna după stâlpul ce depăşea cu o jumătate de metru în înălţime gardul şi îşi scutură de câteva ori capul, sperând că altfel o să se mai dezmeticească, însă fără nicio şansă. Se împinse în stâlp şi o porni prin aerul rece al dimineţii spre casă. Culoarea cerului era incertă, de parcă nu ar fi existat un cer ci doar o mâzgă ce se întindea indefinită peste întreaga vale. Copacii se unduiau în jurul său, dublându-şi trunchiurile, încleştându-şi ramurile şi topindu-se în urma lui, picăturile cădeau aidoma unor aţe frânte, gardurile se învârteau, drumul se încovoia, aerul se înceţoşa, iar Serafim de abia înainta, de parcă ar fi avut în loc de picioare rădăcini şi în loc să meargă s-ar fi străduit să înoate prin noroaie. Un câine lătra undeva, departe, iar un vânt tăios vuia pe stradă, însoţinând până departe maşinile ce treceau arar spintecând ploaia. Îşi luă nesigur avânt şi se aruncă pe partea cealaltă a drumului, după care saltul său se transformă subit într-o escaladare. Deşi vedea şi înţelegea tot ce se petrecea, nu îşi mai putea controla corpul şi se vedea nevoit să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a-l îndemna să-l poarte. Se prăbuşi în cele din urmă în şanţul înfundat în parte cu răgălii şi năpădit, în parte, de bălării. Măcar nu e nimeni, îşi zise el şi urcă pe a doua uliţă, gâfâind şi bolborind cuvinte de neînţeles, după care intră în ogradă.  Bău cu scârbă o cană de varză murată, apoi se prăbuşi în pat, fără să se mai schimbe, dornic să scape de durerea de cap ce îl acapara ori de câte ori se îmbăta cu ţuica de prune, sau mai degrabă cu ţuica din găinaţ, cârpe şi uneori şi prune, preparată de tatăl  vitreg al lui Gherasim.

 

Se trezi abia spre seară, când fulgerele prinseră a brăzda cerul, iar bubuitul acestora a se dubla izbindu-se de geamuri şi dealuri, zdrăngănindu-le pe cele dintâi şi repercutându-se din cele din urmă, pătrunzând în cameră şi stăruind o vreme în reverberaţii sinistre, tot mai stinse şi tot mai triste. Turna cu găleata, iar pe acoperişul din tablă sunetul picăturilor ce ropoteau neîncetat părea tropotul unor cai scăpaţi din frâiele stăpânilor ieşiţi la cavalcadă, metalic mezdrind zălugul zăbalei, sfărâmând sub copite caldarâmul, purtând pe greabăn vântul şi fără voia lor vestind apocalipsul. Cuprins de teamă, Serafim se ridică din pat cu gândul să aprindă lumina. Era aceeaşi teamă ce începuse să i se insinueze în minte cu mai multe luni în urmă, când se hotărâse să intre-n jocul ţiganilor, şi care, de când o prădase pe Mărioara, se înteţise brusc, contopind imaginea apei ce revenea periodic în mintea sa, cu una şi mai îngrozitoare. Şi de ieri, de ieri seară, noua imagine a iadului ce prinse a se forma în mintea sa şi teama aceea perfidă şi sâcâitoare începuseră să se unească şi să i se strecoare în mădulare, cuprinzându-i-le încetul cu încetul şi de fiecare dată când îl cuprindeau se simţea de parcă viaţa întreagă i s-ar fi strecurat printre degetele sale răşchirate şi în mână nu i-ar fi rămas decât pucioasă. De parcă un tumult năvalnic ar fi încercat să-l îngroape, şi se simţea vinovat, de parcă el ar fi iscat talazul acelor ape împotriva cărora nu putea să ridice nicio stavilă pentru că ori de câte ori o ridica, fie oglinda apei se înălţa deasupra sa, groaznic mugind în timp ce se revărsa, fie puhoaiele îşi croiau drum prin beton şi armătură, smulgând bucăţi de beton şi armătură şi distrugând întreaga infrastructură. Şi nu le putea împiedica pentru că nu erau apele se transformau de fiecare dată în flăcări, iar flăcările îi lingeau mâinile, picioarele, tălpile. Şi nu le putea împiedica pentru că înainte să fie flăcări şi înainte să fie ape fuseseră fapte. Propriile sale fapte.

 

În camera sa, în mica sa cameră sărăcăcios mobilată, întunericul era atât de profund încât nu se mai desluşea şi distingea nimic şi dacă n-ar fi fost mirosul acela afurisit de peşte, urină şi băutură, la care se mai adăuga şi izul hainelor încă umede, Serafim ar fi crezut că se află în iad, victima unor draci încă şi mai perfizi şi mai stupizi decât era el. Să mor de nu o să ajung printre ei, îşi zise Serafim amintindu-şi de ideea ce se insinuase cu câteva ceasuri în urmă în mintea sa amorţită de băutură, să mor de nu la ei ajung, zise el încercând să râdă de parcă ar fi spus o glumă, de parcă viaţa sa şi-a altora şi satul şi neputinţa şi suferinţa, planetele toate şi toate stelele şi galaxia întreagă nu ar fi fost pentru el decât o simplă glumă, dar nu mai putea să râdă, fălcile încleştându-i-se involuntar şi mintea fiindu-i cuprinsă de spaima iscată de întuneric şi gânduri şi ploaie şi flăcările întunecate ce-l făceau să năduşească şi încercând să aprindă lumina se împiedică de câteva ori de scaunele răsturnate, bidoanele împrăştiate pe jos şi hainele aruncate-n dezordine. Se ridică şi ajunse în cele din urmă în apropierea peretelui. Începu să îl pipăie cu înfrigurare în căutarea întrerupătorului, iar când îl găsi îl apăsă uşor cu vârful degetelor; o dată, de două ori, apoi îl suci nervos dintr-o parte în alta, repede, tot mai repede, după care, văzând că becul nu se aprinde, îi trânti un pumn de se zgudui toată camera.Morţii mă-tii de primar împuţit, strigă Serafim, şi ai bunicilor şi străbunicilor bunicilor tăi de primar nenorocit, urlă el îndreptându-se spre două mici firide de lumină difuză ce se întâlneau în unghi drept la câţiva paşi în faţa lui, dar nu apucă să meargă prea mult pentru că se poticni şi căzu în patul din care se sculase şi în acel moment, din bezna ce îl împresura, din bezna ce se năpustise ca un puhoi de ape asupra sa, simţi cum cineva îl apucă de glezne şi-l împiedică să mai înainteze. Radină, răgălii, abisale fiinţe al căror unic scop era să-i îngrozească şi să-l omoare. Scoase un ţipăt animalic, de jivină turbată şi înspăimântată, îşi smulse picioarele din strânsoare şi se năpusti spre acele firişoare de lucoare pe care nu credea – niciodată de când le văzuse nu crezuse – că va ajunge vreodată să le atingă. Cu frica în sân ,Serafim smulse pătura din geam, lăsând lumina să pătrundă în încăpere, însă lumina pe care o sperase nu era altceva decât o lucoare palidă şi amăgitoare ce de abia izbutea să profileze pe cerul vâscos spinarea colosală a dealului de afară, iar în cameră nu reuşea nici măcar să smulgă contururile mobilei din neantul în care se afundaseră şi care, în tăcere, le devora încetul cu încetul. Doar fulgerele ce spintecau când şi când cerul înlăturau vremelnic întunericul, gravând obiectele în matrice false, indisolubile, şi creând în încăpere umbre hidoase şi lugubre. Tremurând, Serafim scoase din buzunarul pantalonilor telefonul, privi îngrozit la tricoul ce i se prinsese de glezne şi fără să mai stea o clipă pe gânduri îl sună pe Samuel. Trebuia să găsească pe cineva cu care să-şi petreacă noapte, trebuia.

 

– Da, îi răspunse o voce plictisită.

– Hai, mă, să îţi dau partea mea de la rob, ca să ai să îi dai luni lu’ Căcâcea, că doar nu era să te lase frăţioru’ tău la greu, ce naiba, îi spuse Serafim precipitat, simţind cum i se pune un nod în gât şi cum în cap gândurile încep să i se învârtească. Undeva, ascunse printre ele, flăcările pândeau.

– Parcă spuneai că nu vrei să ni-i dai, că vrei să cumperi o cadă, să-ţi faci baia, parcă aşa spuneai, că ai alte afaceri cu ei.

– Hai, mă, că am glumit şi eu, ce dracu’. Acu’, că a venit primăvară şi că o să se încălzească afară, nu mai are rost să mă mai grăbesc cu baia aia, pot să mă spăl şi în copaie. Aşa că hai să îţi dau partea mea. Ia zi, vii?

– Vin mâine. Nu vezi şi tu ce cancer e afară?

 

Morţii mă-tii de ţigan, ai mă-tii şi ai bunicilor străbunicilor mă-tii. Vrei tot timpul să îţi fac cinste, dar când e să mă ajuţi şi tu cu ceva, te faci că ai treabă. Baragladina dracului, spurcăciunea iadului, idiotul…

 

– Mai eşti acolo, îl întrebă aceeaşi voce sictirită, însă Serafim nu-i răspunse. Închise nervos telefonul şi îl sună pe Gherasim.

– Hai, cioropină, să-ţi fac cinstea aia.

– Cui îi zici tu, mă, cioropină, îi răspunse aceeaşi voce de mai devreme, numai că de data aceasta nu mai era plictisită, ci indignată.

– Lui Gherasim îi zic, cui dracu’ să îi zic? E pe acolo, că vreau să vorbesc şi eu ceva cu el? Beţivii şi homosexualii dracului.

 

Urmă un moment de tăcere, apoi din micul difuzor al telefonului răzbătu un gâfâit urmat de o şuierătură prelungă.

 

– Ce-i, băi ăsta? îi răspunse o voce întretăiată.

– Hai, cioropină, să îţi fac cinstea aia, reluă Serafim discursul de mai devreme, ceva mai puţin jovial, ceva mai puţin încrezător în şansele sale de reuşită.

– Bă, plouă rău acuma-şa, nu poţi să mi-o faci mâine?

– Nu, nu pot. Morţii şi răniţii mă-tii de prost. Hai să îţi dau din banii ăia pe care i-am luat de la robu’ ăla, să mă bagi şi pe mine la pariuri.

– Bine, băi ăsta, îi răspunse celălalt în şoaptă, probabil să nu fie auzit de Samuel, probabil să nu fie prins că-şi toacă banii la pariuri, că-n loc să-l ajute să-şi plătească datoria îi aruncă pe fereastră, hai că ştiu eu acuma-şa o combinaţie sigură.

– Hai că punem, numa’ treci pe la mine. Ai mă-tii şi ai mamelor mamelor mă-tii de prost şi de jegos.

 

Închise telefonul, dar nu îl lăsă jos, ci se apucă să caute printr-un sertar – luminând cu ecranul lui – o cheie, iar după ce o găsi deschise dulapul cu ea. Scoase dinăuntru cutia de încălţări şi numără câţi bani i-au mai rămas din pensia tatălui său. Două sute de lei. Nu erau mulţi, dar nici puţini. Iar, combinaţi cu cei pe care-i obţinuse de la Mihai cu o zi în urmă, aveau, dacă urma să-i drămuiască aşa cum trebuie, să-i ajungă să-şi construiască o baie şi să se spele pentru a înlătura jegul şi mirosul fetid ce-i intrase-n haine. Dar pentru asta trebuie să muncească şi el la ridicarea ei. Să sape şanţuri, să toarne betoane. Şi cum munca îl obosea, era dornic să o facă. Să sape, să toarne. Luă din ei o sută cinzeci, scoase din buzunar profitul său de pe urma afacerii cu icoane, sfeşnice şi cruci furate, puse bancotele unele deasupra altora, dădu la o parte covorul şi le dosi sub una dintre plăcile de polistiren expandat ce-i servau drept parchet, alături de celelalte bancnote care se aflau acolo, apoi, dibuind cu greutate clanţa uşii, ieşi din cameră, părăsi veranda şi se îndreptă, pe ploaie şi prin mocirla ce luase fiinţă pe potecuţa de lângă casă, spre odaia în care locuiseră părinţii săi înainte să îşi ia lumea în cap şi să dispară de parcă i-ar fi înghiţit pământul. Picurii continuau să  izbească zgomotos acoperişul, fulgerele tot mai rare să brăzdeze cerul, iar tunetele tot mai îndepărtate să bubuie înfundat. Casele din vale se cufundaseră şi ele în negură şi doar câteva lumini galbene şi pale lâncezeau în faţa ferestrelor dreptunghiulare. Serafim pătrunse în odaia mică şi joasă şi bâjbâi prin beznă până ce găsi, pe pervaz, câteva lumânări pe jumătate arse şi pe jumătate încleiate-n propria lor ceară. Unde morţii mă-sii o fi şi asta? se întrebă el, gândindu-se că de când venise de la munte nu-şi mai văzuse mama. Aprinse una dintre lumânări, le îndesă pe celelalte în buzunarul de la spate al pantalonilor, după care se întoarse la el în cameră. Puse lumânarea aprinsă într-un pahar, le lăsă pe celelalte pe masă, apoi îşi trecu degetele prin cutia cu gel şi şi le frecă de piept. Nu se mai spălase de o lună, iar hainele prinseseră un miros greu, de zdrenţe ude şi carne asudată, de blană jilăvită şi cârpă putregăită. Trebuia să se schimbe, să găsească o pereche de pantaloni curaţi, să acopere cumva mirosul acela de urină care îi intrase-n piele, în nări îi intrase, şi de care nu mai putea să scape. Deschise geamul, dar îl închise imediat gândindu-se că o să se facă frig şi că fără curent nu o să mai poată da drumul radiatorului. Ar fi putut băga lemne în soba din odaia părinţilor, dar ar fi trebuit mai întâi să le crape şi cu ce morţii mă-sii să le crape dacă îi dăduse toporul lui Gherasim, iar aceasta nu i-l mai adusese înapoi?

 

– Auzi, mă cioropină, îl sună Serafim pe Gherasim să-i spună să-i aducă înapoi toporul. Sau măcar drujba, completă acesta, dar nu apucă să termine pentru că fu întrerupt de celălalt:

– Am trecut de casa mea, băi ăsta, sunt chiar acilea-şa, am trecut de magazin, sunt pe uliţă la tine, nu auzi cum mă latră câinii? Da’ ce treabă aveai cu drujba la ora asta? Pe cine voiai să omori, ia zi?

– Pe tine, îi răspunse şi închise şi nici nu apucă bine să se schimbe că se şi trezi cu Gherasim în ogradă. Prin ploaia necontenită, rudarul, îmbrăcat în haine închise la culoare, având pe cap o pungă, pe umeri o prelată şi cu pielea feţei bătând în negru, părea o nălucă zgribulită prinsă între două lumi distincte, o arătare care bântuie neîncetat, fără niciun scop ori sens ori deziderat, o umbră ce fuge din calea luminii, se ascunde şi din a beznei profunzimi se întrupează şi când te aştepţi mai puţin şi când ţi-e lumea mai dragă…

– Unde eşti, băi ăsta? întrebă Gherasim recăpătându-şi din consistenţă în momentul în care deschise uşa şi pătrunse pe verandă. Urât mai pute aici-şa la tine în casă.

– Hai, intră, îi spuse celălalt şi fără să-i acorde mai multă atenţie se apucă să caute ceva prin spatele dormezei. Scoase un bidon de vin şi abia în momentul acela, prin lumina palidă a lumânării, îşi privi prietenul în faţă. Gherasim zâmbea, un zâmbet tâmp şi care, în locul oricărei alte emoţii, îi împietrise pe chip. Impersonal şi inexpresiv ca o vită moartă. Nu era beat, sau cel puţin nu părea să fie, era doar plouat, zgribulit, dar binedispus, mulţumit că-l convinsese pe Serafim să-i dea bani, în sfârşit să-i dea bani, şi gândindu-se că de acum înainte Serafim avea să joace mereu la pariuri, contribuind probabil în fiecare lună cu o anumită sumă, cel mai posibil în fiecare lună cu jumătate din pensia lui taică-su, şi împreună aveau într-o bună zi să dea lovitura şi să se îmbogăţească.

 

În faţa sa, Serafim tocmai deschisese un bidon de vin din care luă o înghiţitură, după care i-l trecu celuilalt. Sper că n-are bube, se gândi Gherasim, că mi-au ieşit nişte bube pe buze şi să fiu nebun dacă ştiu de unde le-am luat. Sigur n-o să-i mai placă vreodată Lizei de mine dacă o vedea că am bube. Aşa că sper că n-are, cugetă el ducând bidonul la gură şi luând o duşcă sănătoasă, dar dacă n-are, o să aibă, concluzionă el binedispus, iar zâmbetul i se lărgi pe faţă până ce Gherasim căpăta aspectul unui maniac paşnic căruia tocmai i-a venit o idee nu tocmai înţeleaptă.

 

– Băi ăsta, îşi începu el cu sinceritate şi dezinvoltură atacul perfid, ştiind că de data asta nu mai e nevoit să mintă şi că merge la sigur. Nu mai e ca atunci de-a dat ăla autogol. Acum n-are cum să nu iasă, că sunt meciuri sigure, începu el să povestească despre meciuri sigure, echipe de fotbal, baschet ori hockey, accidentări, cantonamente, vorbe, bârfe, cote şi nu în ultimul rând rezultate şi procente. Vorbea cu patos, transpunându-se în lumea pe care o descria, trăind uneori în ea mai mult decât trăia în cea în care, fizic, era. Serafim îl asculta plictisit, scobindu-se în nas, îndemnându-l să bea din vinul acela făcut din strugurii culeşi de el şi zdrobiţi de tatăl său cu vreo patru, cinci, luni în urmă, înainte ca părintele său să plece la Bucureşti şi de acolo în Spania şi să dispară şi întrerupându-l din când în când pentru a îi adresa întrebări irelevante sau pentru a îi propune să joace cărţi, lucruri care îl scoteau pentru câteva clipe pe Gherasim din transă şi îl făceau să devină din jovial irascibil şi din dezinvolt nervos.

 

– Tu ai lumină, mă? spuse la un moment dat Serafim, tocmai în clipa în care celălalt îi vorbea cu entuziasm despre o altă combinaţie, mai puţin sigură decât prima, dar cu mult mai profitabilă. Asta dacă or să câştige şi sigur avea să câştige pentru că… – Lasă că punem, îl întrerupse Serafim, da’ ia zi, tu ai lumină?

– De unde naiba să am lumină? se răţoi celălalt. A căzut la tot satul. Suie-te în grădină, aici, la tine, să vezi că nimeni din sat nu mai are lumină. Stau toţi aşa cum stai şi tu, cu lumânarea pe masă.

 

Morţii mă-tii de primar împuţit, gândi Serafim, de n-oi veni peste tine în casă şi ţi-oi îndesa găleata asta pe cap. Apoi, dându-şi seama că Gherasim nu se îmbătase, trase o înghiţitură din bidon şi i-l înmână:

 

– Hai bea, bea, că mai am unul, îşi îndemnă el prietenul.

– Şi vrei să le bem pe amândouă în seara asta? se arătă surprins celălalt.

– Da’ ce are?

– N-are nimic, băi ăsta, doar că nu vreau să mă mai îmbăt acuma, că pe urmă cum mai ajung acasă pe bezna asta? Ai măcar vreo lanternă?

– Lasă, mă, că te culci la mine, aici, pe dormeză. Jucăm o carte, facem focu’ în sobă şi bem toată noaptea ca băieţii.

– Ca ce băieţi, mă? sări speriat Gherasim. Doar n-oi fi din ăla, pe invers? îl întrebă el cu inima cât un purice. Sau poate ţi-o fi frică să dormi singur? râse el crispat după câteva secunde de tăcere. Nu avea nicio urmă de răutate în glas, privire ori minte, doar teama ce tocmai se stinsese. Nu crezuse că o să-l atingă cu aceste cuvinte şi nici nu intenţionase să o facă, însă cu toate acestea vedea în ochii lui Serafim neliniştea. Ori i-e frică să doarmă singur ori chiar voia să se dea la mine, cugetă Gherasim, dar nu apucă să-şi ducă mai departe gândul şi din cele două posibilităţi să aleagă una pentru că celălalt îl întrerupse, lămurindu-l într-un fel sau altul:

– Frică? De ce să-mi fie frică, mă, boule? se răsti Serafim la el, încurajat de lipsa de agresivitate din ochii săi şi iritat de faptul că avea dreptate. Că acum îţi dau una, completă el, încercând să-şi compenseze lipsa de curaj printr-un act de violenţă.

– Am glumit şi eu, bătu Gherasim în retragere. Hai mai bine să jucăm cărţi, că tot ziceai tu să jucăm, îi spuse el şi luă lumânarea şi paharul în care stătea aceasta şi le puse pe televizor, apoi trase masa între dormeză şi pat.

Serafim, rămânând pe mai departe încordat, mai aprinse o lumânare, după care deschise un sertar şi luă din el un pachet de cărţi. Începu să le amestece nervos.

– Jucăm pe bani? îl întrebă Gherasim.

– Bine, îi răspunse Serafim.

În cameră era răcoare, iar Gherasim îşi trăsese o pătură peste picioare. Între respiraţiile lor, doar sunetul nervos al ploii se mai auzea.

– Un leu partida?

– Merge.

Lumina celor două lumânări sfârâia din când în când, zadarnic încercând să acopere sunetul monoton ce venea de afară.

– Câte vrei?

– Două.

 

Afară ploua. Turna cu găleata.

 

– Ce ai?

– Trei zecari.

Afară răpăia.

– Te-am făcut, fraiere.

 

Iar în clipa aceea, din spatele ferestrei, la început îndepărtată, insinuantă şi înfricoşătoare, învăluind şi învălmăşind în taină ţărâna, iarba, copacii, trupurile, o tânguială înfundată şi totodată îngrozitoare, ca foşnetul a mii de coleoptere cu elitrele lor impregnate cu chitină frenetic şi muribund bătând într-un spaţiu mult prea strâmt, se ridică prin ploaie din străfunduri şi din adâncuri prinse a se rostogoli murmurând şi bolborosind spre ei bocete, răcnete, pocnete, fără ca ei să ştie ce, ori cum, ori cine anume vine înspre ei mâncând pământul, crescând rapid în intensitate, sfărâmând zăplazul, frângând prunii şi înaintând înfuriată spre casă. Înspăimântat şi cu trupul încordat în aşteptare, Serafim nu avu timp să mai schiţeze decât un gest de teamă şi de mirare înainte ca Gherasim să-şi întoarcă privirea spre el şi să se arunce instinctiv peste masă, spre dulap, cât mai departe de fereastră, cât mai departe de învălmăşeala aceea de afară ce iute căpăta amploare, trosnind cumplit, întocmai ca o cireadă care, scăpată de sub control, avansa spre ei fulgerător, urmând să-i doboare la pământ şi să-i calce în picioare. Când tânguiala, învălmăşeala, noroiul se izbiră de pereţi, spărgând geamul şi cutremurând tavanul, ţâşnind şi icnind, sunetul devenise deja asurzitor. Încăperea se înclină, tencuială se crăpă în zeci de locuri, fisuri adânci se răsfirară în toate direcţiile, făcându-şi loc prin sau printre cărămizi, printre sau prin benzile înguste de mortar, împingând spre exterior proptelele din lemn prinse-n unghiuri ascuţite printre ele şi năvălind peste ei. Cercevele şi cioburi şi pământ şi cărţi de joc şi printre toate un miros mefitic, macabru, de mormânt, încet şi năvalnic înaintând peste noroiul şi spărturile şi aşchiile şi cărţile de joc ce se uniră şi îi acoperiră. Imediat sunetul se stinse şi doar un vâjâit slab şi îndepărtat, venind parcă dintr-o altă lume, mai plutea în urechea lui Serafim, spart şi fărâmat de bătăile repezi şi puternice ale inimii sale şi de propriile ţipete pe care le scotea şi pe care le auzea de parcă ar fi venit de la o mare depărtare. Ce morţii mă-sii? gândi înlăuntrul său temător şi implacabil cineva, iar Serafim, realizând că acel cineva era chiar el, rămase încremenit în aşteptare. Inima îi bătea, inima îi bătea atât de tare încât timpanul, pe dinăuntru, îi vibra.

 

– Băi ăsta, se auzi o voce guturală, nesigură şi înspăimântată, aproape nepământeană.  Unde eşti, băi ăsta? se auzi o voce şuierată şi întretăiată.

 

Serafim nu-i răspunse imediat, ci aşteptă preţ de câteva clipe pentru a se convinge că nu murise, că lumea din jurul său nu dispăruse brusc, fără nicio urmă şi nicio noimă, că realitatea nu se estompase pur şi simplu şi că nu ajunsese încă în iad, în iadul acela care-l înspăimânta fără să-şi dea seama că, gândindu-l, îl trăia.

 

– Aici, spuse el într-un sfârşit şi începu să dea din mâini în încercarea sa de-a se descătuşa de glodul care îl împresura. Noroiul îl îngropase, intrându-i în urechi, în gură, udându-i hainele şi lipindu-i-le de trup ca o a doua piele, una greoaie, incomodă, rece şi urât mirositoare. Încercă să se mişte, dar mocirla, pielea sa, era mult prea grea. Atât de grea încât părea a avea consistenţa betonului. Un beton ce ar fi putut oricând să se-ntărească. Să-l împietrească. Ca într-un baraj ce nu mai putea zăgăzui apele să-l împietrească. La conştientizarea acestui gând, Serafim începu să se zbată cu disperare şi după o luptă surdă şi crâncenă reuşi să se ridice în picioare. Gherasim gâfâia undeva, în beznă, străduindu-se probabil să facă şi el acelaşi lucru. Să se descătuşeze. Să scape. Scoase din buzunar bricheta şi încercă de câteva ori să o scapere sperând să o aprindă, dar nu reuşi. Probabil se udase. Probabil. O băgă pe sub pulover, o frecă de tricou şi mai încercă o dată. Acelaşi rezultat. Sunetul inimii îl ajunsese-n creier, iar creierul, incontrolabil, îi bătea. Îi zvâcnea. Îi pulsa. De undeva, din bezna aceea profundă, scânteie ceva. O dată, de două ori, de trei ori şi faţa schimonosită a lui Gherasim, cadaverică şi plină de noroi, cu barba nerasă de zile şi picături slinoase prelingându-i-se pe gene şi sprâncene, apăru ca o nălucă la câţiva paşi înaintea sa, ca o nălucă sau ca un strigoi întors din drumul său spre groapă apăru, palid şi tulburător, înspăimântat şi înspăimântător.

 

– La ce te uiţi, băi ăsta? îl întrebă Gherasim agitat şi prin lumina aceea slabă şi tremurândă barba lui aspră şi răşchirată ce de trei zile creştea părea crescută de tot atâtea zile pe chipul unui mort. Drace, ţipă el şi scăpa bricheta. M-am fript, şuieră el şi începu să o caute. Din pricina spaimei aproape că nu mai simţea cum atinge noroiul şi cum îşi afundă mâinile în el. Pipăi, scormoni, frământă şi-n cele din urmă dădu peste ceva tare. Dar nu era bricheta, avea o consistenţă diferită şi era mai mare. Mult mai mare şi se lungea şi se tot lungea trecându-i pe sub picioare.

– Ce morţii mă-sii? spuse Serafim care se apucase şi el să bâjbâie după brichetă şi care dăduse, prin bezna deplină, peste acelaşi lucru ce se tot lungea. Aprinde repede lumina! urlă el.

– N-o găsesc, îi răspunse întunericul. Sau poate celălalt.

– Aprind-o repede! ţipă Serafim în vreme ce trăgea cu greu aer în piept şi se retrăgea împingându-se, prin stratul de pământ, apă, rădăcini, crengi, cărţi de joc şi haine, cu picioarele în duşumea.

– N-auzi că n-o găsesc? se auzi vocea întretăiată de spaimă şi spasme a lui Gherasim.

– Lumină! mugi Serafim de parcă prin aceste vorbe ar fi încercat să se trezească dintr-un coşmar ce depăşea în grozăvie realitatea, oricare ar fi fost el şi oricare ar fi fost ea.

 

Un scăpărat, două şi deodată, lângă faţa palidă şi nerasă a lui Gherasim, apăru o mână năclăită şi îngălată. Un cap şi o sfoară legată de grumaz şi o altă mână putregăită venind spre el şi purtând urmele strânsorii sale de mai devreme. Gherasim înjură şi stinse bricheta, apoi o aprinse, apucă o carte ce încă nu se udase, o deschise lovind-o cu mâna stângă de coapse şi o aprinse. Era biblia. Prin noroi şi printre beţe rupte, cioburi, bolovani, cărţi de joc şi ramuri frânte, două cadavre pe jumătate îngropate în podmol se întindeau spre ei, dorind parcă să-i atingă şi să-i cuprindă. Sau măcar să le spună ceva. Măcar unuia dintre ei. Ceva…

 

Ce morţii… gândi Serafim, însă gândurile încremeniră numaidecât în mintea sa.

 

– Mă, strigă el îngrozit, mă, urlă el înnebunit, cine-i ăştia, mă? ţipă el din toţi rărunchii, presimţind. Ştiind.

Din celălalt colţ al camerei, luminat de biblia ce ardea şi sfârâia pe noroiul ce pătrunsese-n casă, Gherasim îl privea într-un mod ciudat. Părea chiar că zâmbeşte. Asta dacă rânjetul pe care-o avea pe faţă ar fi putut trece drept altceva decât ceea ce era.

– Trebuie să căutăm pe cineva, îi spuse Serafim. Trebuie, nu ştiu, da’ trebuie, că ăştia, hai să căutăm pe cineva, să căutăm, haide, şi nu te mai uita aşa. Nu te mai uita aşa, că doar nu eu i-am omorât, îi zise Serafim simţind cum stăvilarul cedase, iar iadul, dezlănţuindu-se deja, încerca să-şi facă loc în mintea sa. Haide să căutăm un om, un preot, haide să facem ceva! Şi nu te mai uita, că nu eu…

– Ştiu, îi spuse Gherasim bătând în retragere. Însă privirea lui, privirea lui imposibil de interpretat, era aceeaşi ca mai înainte.

– Atunci haide să spunem cuiva! îi spuse Serafim implorând în mintea sa iertare în vreme ce între ei rămâneau, ca două stafii concrete şi gârbovite de veacuri rămâneau, murdari şi înnămoliţi, morţii.