Buşteni putregăiţi se rostogoliseră pe povârniş, blocaseră drumul înnămolit şi se popriseră în răstoaca de pe dreapta râului. De la Sergiu am aflat. Am vorbit cu el acum două ceasuri şi am vorbit cu el şi cu o seară înainte. Era hotărât, atunci, să plece-n oraş, ori târg, cum îi spune acesta. Însă nici nu o pornise bine de acasă, că se şi văzuse nevoit să se întoarcă din drum. Era o ceaţă groasă şi mohorâtă, de octombrie, iar gloaba i se opintise brusc, înainte de-a ajunge la primul podeţ. Începuse să fornăie înfricoşată, smucindu-şi sălbatic grumazul. Sergiu a încercat să o hăţuiască, dar când a băgat de seamă că nu are încotro, a coborât de pe capră, şi-a aruncat biciul în ladă şi, trecându-şi mâinile bătucite pe greabănul mârţoagei, s-a dus să vadă ce-i ţinea calea. Pământul îmbibat cu apa ploilor ce căzuseră în ultima vreme se surpase şi o luase la vale. Şi asta din pricina despăduririlor necontrolate şi ilegale. Sergiu a privit mirat noroiul şi trunchiurile copacilor – sau cel puţin aşa mi-a spus – şi printre buştenii decojiţi şi mâlul plin de steiuri a zărit, prin ceaţa deasă, nişte urme neclare.

– Şi crezi că-i vorba de aceeaşi dihanie care ne-a dat târcoale iarna trecută? mă întrerupe unul dintre bătrânii care mă ascultaseră până atunci fără să spună nimic. Aceeaşi dihanie care sperie copiii şi intră în taina nopţii în gospodării pentru a ne fura din dobitoace?

– Din câte mi-a povestit Sergiu, eu aşa cred, i-am răspuns eu, uitându-mă la flăcările plăpânde ce se străduiau să se caţere pe lemnele încă umede aflate în mijlocul nostru, aşa cred pentru că asta bănuieşte el.

– Că-i aceeaşi fiară care l-a luat pe copilul ăla mic al lui Morovăţ? Ăla de voia să se şcolească în oraş şi să se întoarne dascăl?

– Da, i-am spus eu puţin iritat, aşa bănuieşte Sergiu şi aşa zic şi eu, că este aceeaşi care l-a luat în urmă cu douăzeci şi unu de ani pe…

Bătrânul se uită la ceilalţi prin lumina palidă şi tremurătoare a flăcărilor ce se căzneau să străpungă întunericul nopţii. Casele se zăreau nedesluşite în spatele lor, înecate în bezna ce se revărsa din pădure. Un câine lătră de câteva ori, apoi se potoli numaidecât, lăsând loc liniştii sfărâmate din când în când de trosnetul lemnelor. Apoi bătrânul îşi roti capul şi îşi pironi privirea asupra mea.

– Da’ de unde ştii că e aceeaşi, dacă nici măcar nu te născuseşi pe atunci? zise el scuipând în văpăile ce se căţăraseră, în sfârşit, pe buturugi.

– Păi n-aţi spus voi că dihania ce ne-a dat târcoale în iarnă trebuie să fie aceeaşi cu cea care l-a răpit pe…

– Aşa om fi spus, zise moşul, ţintuindu-mă cu privirea lui rece pe care nici lumina focului n-o mai încălzea, da’ noi putem să spunem una, şi alta poate să fie. Aşa că tu de unde ştii?

Uneori pur şi simplu nu ai cum să te înţelegi cu bătrânii. Se uită la tine, te întreabă, le răspunzi, ai impresia că au priceput, însă în clipa următoare te lovesc în moalele capului cu o astfel de întrebare. De aceea şi vreau să plec din sătucul acesta uitat de lume, unde doar vârstnicii mai vieţuiesc, dând dovadă de o dârzenie de neînţeles. Unii dintre ei nici nu îndrăznesc să se apropie de oraş, le stârneşte o aşa puternică aversiune, încât nici măcar nu vor să-l vadă.

– Nu ştiu, moşule, i-am zis eu iritat, că una spun şi alta poate să fie, nu aşa ai zis matale?

Bătrânul mă privi trist, de parcă acesta ar fi fost răspunsul de care s-ar fi temut, apoi îşi pleacă ochii în pământ şi începu să-şi sugă buza de jos. Cred că l-am jignit luându-l peste picior. Şi cred că i-am jignit şi pe ceilalţi, pentru că niciunul dintre ei nu se mai uita la mine. Aş fi preferat să-mi spună ceva, orice, să mă învinovăţească ori să mă deteste, numai să mă privească. Însă n-o făceau, iar eu nu-mi ceream scuze. Să-i ia naiba! Dacă astfel vor să se poarte, atunci nu aveau decât.

– Mda, spuse într-un târziu unul dintre ei, trebuie să o găsim cât e încă pe aproape. Astăzi a prăvălit peste drumeag buşteni, ca să nu-l mai lase pe Sergiu să treacă, însă mâine cine ştie ce o să mai facă. Se apropie iarna şi a început s-o răzbească foamea.

Nici nu termină bine de vorbit, că se şi ridică, dispăru în beznă şi se întoarse peste vreun sfert de ceas cu mai multe beţe înfăşurate la un capăt cu zdrenţe îmbibate în păcură. Îşi alese unul, iar după ce le lăsă jos pe celelalte, îl trecu prin foc şi o porni domol spre pădure. Am crezut că glumeşte, însă în momentul în care i-am observat pe ceilalţi imitându-l, a început să mi se facă un pic teamă. Nişte bătrâni intrând noaptea în pădure pentru a căuta o dihanie ce i-ar putea cu uşurinţă doborî, mi se pare o decizie stranie. I-am urmărit tăcut, iar când ultimul dintre ei a ridicat din glod penultimul băţ, mi-am dat seama că ar trebui să-i urmez.

– Tu ce faci, nu vii? Ori te pomeneşti că ţi-e frică?

Degeaba s-a străduit să-mi vorbească potolit, pentru că am simţit viclenia şi totodată tristeţea din vocea sa. Boşorogul! Mie să-mi fie frică? Îmi venea să mă reped la el şi să-i scot ochii ăia iscoditori. Boşorogul! Am luat ultima făclie, am trecut-o prin focul ce se înverşuna înfuriat să răzbească prin fumul alburiu (pe care tot el îl iscase şi tot el încerca să-l biruiască, cercând astfel să se înalţe spre cerul înnorat) apoi am pornit-o în urma lor. Să-mi spună mie că mi-e frică, mie, care mă duceam singur în oraş, prin viroage sălbatice şi râuri ce vuiau neîncetat, străbătând hăţişuri şi îndurând urletul jivinelor! Mai degrabă mi-e frică să mă reped la el, să nu-i rup toate oasele. Boşorogul!

– Vezi să nu te pierzi, strigă el după mine înainte de-a ajunge în pădure.

N-ai tu grija mea! Ce, Sergiu când a fost anul trecut s-a pierdut? Sau Mihai al Catrinei, ăl’ de-a fost acum două primăveri când vi s-a năzărit vouă că auziţi ceva, s-a pierdut? Nu, s-au rătăcit doar, dar au putut mai apoi să se întoarcă teferi acasă. Şi cu ce sunt ei mai breji decât mine? Că Sergiu e cu un an mai mare, iar celălalt cu doi? Mare lucru! Vorbeşte şi moşul că nu are ce face.

Am lăsat în urmă drumul mocirlos şi am pătruns în negura pădurii. Poteci multe şi mici ce nu duceau niciunde o străbăteau din loc în loc, iar aerul părea ceva mai cald şi mirosea puternic a răşină. Ploaia abia se strecurase printre ramurile brazilor, iar pe jos nu era deloc noroi. Doar straturi de aciculi ce formau o pătură moale şi continuă, iar din când în când câte o ramură udă pe dinafară, dar uscată pe dinăuntru, îmi mai trosnea frântă sub picioarele. Ţineam făclia departe de cap, pentru a putea vedea pe unde mergeam. Contururile copacilor se întrupau înaintea mea, iar eu încercam să mă călăuzesc după flacăra bătrânului, însă frigul începea să-mi pătrundă în oase, iar un gând mi se înfiripa minte. Un gând ce-mi spunea neîncetat să-mi întorc privirea. Dar n-o făceam, iar gândul se transforma treptat în teamă.

– Stai aşa, moşule, am strigat după lumina plăpândă ce transpărea o clipă în depărtate, printre trunchiurile brazilor, apoi dispărea iar. Stai aşa, moşule! Însă lumina pâlpâia, aşa de repede se mişca bătrânul. Doar nu voia să-mi joace vreo farsă! Am dat să râd, însă chiar în momentul acela m-am împiedicat şi m-am prăbuşit la pământ, fără să scap totuşi din mâna făclia. M-am ridicat repede şi m-am uitat după bătrân. Nu se mai vedea,  iar gândul urla în mintea mea. Dar nu mă puteam uita în spate. Ştiam că dacă am s-o fac, am să-l pierd definitiv din ochi. Credeam însă că nu-i prea departe, aşa că am început să alerg. Iar întunericul a început şi el să alerge în urma mea. M-am oprit speriat şi, în timp ce-mi trăgeam sufletul, mă chinuiam să nu cedez propriului meu gând ce se străduia să mă supună. Urla şi se zbătea şi îmi poruncea şi încerca să-mi ia locul. Alergam pentru a scăpa de el, dar făclia începuse să pâlpâie. Am suflat în ea, iar bezna s-a retras câţiva paşi. Am înaintat încet şi brazii s-au smuls din statornicia lor pentru a trece dinapoia mea. Ca nişte umbre. Ca nişte umbre ce deveneau în spatele meu altceva. Ceva ce nu îndrăzneam să văd. Să simt, să ştiu. Nu mai alergam de teamă că făclia avea să se stingă, iar bezna să se repeadă asupra mea. Am simţit deodată o răsuflare rece prelingându-mi-se de pe ceafă pe spinare şi, fără să vreau, m-am întors. Nu era nimic, ştiam că nu avea să fie nimic! Nu trebuia să cedez, nu trebuia. Frica îmi colcăia în minte, iar spaima mă lua în stăpânirea sa. Mă vedeam nevoit să mă uit mereu jur împrejurul meu. Să împung cu făclia întunericul. Să-l opresc să se repeadă asupra mea. Deşi tocmai lumina mă făcea să devin o victimă. Dacă aş fi aruncat făclia, cred că bezna s-ar fi năpustit peste ea şi m-ar fi lăsat în pace. Dar n-am avut curaj. M-am îndreptat spre un brad şi, după ce l-am înconjurat, m-am lipit cu spatele de el. M-am străduit să-mi potolesc bătăile inimii, dar n-am reuşit. Iar ele au devenit tot mai puternice. Îmi sfărâmau coşul pieptului. Mă sufocau. Mă pierdusem! Speranţa că totul nu era decât o farsă a mai palpitat de câteva ori, apoi s-a stins. Auzeam pădurea. Mă striga. Am urlat: e cineva acolo? Ştiam că e. Şi ştiam că nu-mi va răspunde. Acolo era cineva. Am simţit o atingere şi am tresărit, aruncându-mă în acelaşi timp înainte. M-am întors speriat şi am privit trunchiul de care am stat lipit. Avea ceva straniu în el, ceva aproape viu. El era viu. Toţi copacii erau şi mereu au fost astfel. Însă abia atunci mi-am dat seama de asta. Până atunci doar am ştiut. Însă în momentul acela am simţit. Dumnezeule, cât era de înalt! Iar eu cât eram de mic, prăbuşit în faţa sa. Crengile-i erau braţe, aciculii – degete. Ba nu, tocmai asta e, că nu! Braţele mele erau crengi, iar degetele-mi erau aciculi. Mi-am îndreptat făclia spre el, iar el a părut că se retrage. Ce-a lăsat în urmă era o mască. Bradul era o mască. A ceva ce sălăşluia în sinea sa. O fiinţă căreia îi era frică de lumină aşa cum îmi era mie de întuneric. Iar ca ea erau multe. Atâtea câţi copaci erau pe lume. Dacă sălăşluia şi-n mine? Umbrele au început să se zvârcolească tânguitoare. Din pricina făcliei ce mocnea şi-a luminii ce se zbătea. Am privit-o pierdut, năuc şi totodată speriat, şi aproape plângând am înfipt-o iute în pământ. Întunericul din copaci, din pământ şi din văzduh s-a repezit în mine şi-ncet, încet, m-a cuprins.

Am început să desluşesc rândurile nesfârşite de brazi, nu doar pe cei ce-mi erau aproape. Lumina mă orbise. Am privit uimit pădurea. Doamne, cât era de frumoasă! Cu norii ce lunecau deasupra ei şi stelele ce-i rămâneau agăţate de ramuri. Era atâta linişte! Iar copaci stăteau nemişcaţi, precum nişte străjeri înlemniţi în decizia lor de-a priveghea. Şi-a contempla nemărginirea spre care-şi îndreptau vârfurile, jinduind că într-o zi o vor atinge. Şi-n tot acest timp drujbele îi culcau la pământ, rând pe rând, iar joagărul rânjea binevoitor în josul râului. Mi-am trecut mâinile peste scoarţa rănită, sângerând răşină şi am rămas o clipă nemişcat. Pădurea respira, nevăzută, neauzită, neînţeleasă. Pădurea mă chema.

Am urcat versantul prăpăstios, apucându-mă de trunchiurile copacilor şi alunecând din când în când, iar când am ajuns în vârf m-am căţărat într-un brad stingher şi am privit peste bungetul şi bezna ce se uneau sub cerul înstelat, devenind la un moment dat aceeaşi fiinţă bestială şi bicefală ce adăsta calmă. De atâta timp adăsta. În depărtare, ca o pată de lucoare, slinoasă şi infectă, se zărea oraşul lăbărţat în toate părţile, întinzându-şi ca o caracatiţă braţele luminoase spre alte localităţi şi prin localităţile acelea apropiindu-se de pădure. Aerul deasupra lui era murdar şi bătea în galben, un galben bolnav, hepatic, ce tindea să cuprindă întreaga zare.

Am rămas acolo şi am privit, şi am ştiut şi am simţit că n-am să mă pot întoarce niciodată printre oameni şi din acel moment am devenit captivul pădurii şi am tot încercat să-i opresc pe alţii să se piardă.

Ştiu, sunt doar o dihanie care scoboară uneori spre sat, nelăsându-i pe ceilalţi să ajungă în oraş. O fiară fără nume care s-a pierdut privind în ochi nemărginirea.

Anunțuri