Am aterizat în Cartagena de Indias noaptea, undeva în jurul orelor zece, pe o căldură înăbuşitoare. Erau vreo 28 de grade, iar umiditatea aerului depăşea 90%. La hostel am ajuns un sfert de oră mai târziu, după ce am trecut de palmierii ce străjuiau aeroportul şi am luat un taxi. Noaptea, din maşină, oraşul pare grandios: castelul San Felipe, în care s-au investit sume uriaşe pentru a-l transforma în cel mai bine păzit castel de pe continent, se ridică bine luminat pe-o colină, zidurile, cele mai lungi din America de Sud,mărginesc oraşul vechi, iar pe partea cealaltă a străzii fâşii înguste de plajă se lasă spălate de apa caldă şi curată a Mării Caraibilor.

DSCF0290

Admirând peisajul şi pierzându-te printre locuitorii oraşului, în marea lor majoritate negri sau mulatri, urmaşi ai sclavilor aduşi din Africa, începi să-nţelegi de ce Gabriel Garcia Marquez a ales acest oraş ca decor pentru două dintre romanele sale, şi anume: Dragoste în vremea holerei şi Generalul în labirintul său. Plin de restaurante, de case vechi cu balcoane, verande şi flori multicolore, biserici de un alb orbitor, străzi înguste, vânzători de tot felul, caleşti pentru turişti şi nu numai şi papagali care-şi duc veacul în palmierii de prin parcuri, Cartagena pare mai degrabă un oraş african pierdut prin vâltoarea timpului. Totul este străin aici, de la spaniola pe care-o stâlcesc şi până la ritmul vieţii, încetinit din pricina căldurii şi a umezelii. Seara, o mulţime de copii încep să cânte şi danseze prin faţa restaurantelor, reînviind tradiţii şi umplând străzile cu glasurile lor vesele. Să abandonezi răcoarea camerei şi să vizitezi oraşul pare un efort inimaginabil, însă de cum păşeşti afară eşti răsplătit, briza mării răzbătând pe străzile înguste şi pline de flori. Mai jos pe stradă e casa în care trăieşte Gabriel Garcia Marquez, o clădire cu o grădină mică împrejmuită de ziduri înalte, fără niciun însemn care s-o dea de gol.DSCF0265 Însă numele scriitorului apare pe unele hărţi turistice şi este menţionat de vizitii care-şi mână caii pe strada din apropiere. În faţa ei, dincolo de zidul lung de 11 kilometri, marea-şi biciuie leneşă valurile de ţărm. În tablourile vechi de sute de ani se mai pot încă vedea limitele ei ce odinioară spălau zidurile clădite din ceea ce-a fost cândva un recif de corali. Printre palmieri, lumina lunii învăluie aleile pietruite, lăsând umbre blânde pe casele joase. Papagalii au adormit, iar câţiva fluturi trec nepăsători în zbor. Marea care-a purtat cândva navele asediatoare ale lui Francis Drake geme acum, ca şi atunci, nepăsătoare. Undeva, în Bocagrande, prin zgârie nori, hoteluri şi plaje, turiştii încă se mai scaldă-n apa caldă a Caraibilor. Glasurile lor sunt sparte de valuri înainte de-a ajunge departe.

(în imagini, de sus în jos: eu în faţa casei în care locuieşte G.G. Marquez; Turnul Ceasului; Catedrala)
Anunțuri