Văzut din afară, să publici într-o revistă poate părea dificil, poate chiar imposibil, însă nu-i deloc aşa. De fapt să publici o povestire sau un poem este cât se poate de uşor, mai greu este, însă, să scrii ceva de calitate. Ai nevoie de timp, de inspiraţie, de perseverenţă, talent, dedicaţie şi nu în ultimul rând de putinţa de-a aprecia ce scrii la adevărata valoare.  Lucru care, observând ifosele pe care şi le dau unii şi piedestalurile pe care şi le clădesc alţii lăudându-şi propria creaţie, tind să cred că nu-i chiar atât de des întâlnit pe cât ar fi trebuit. Însă ce spun ori fac alţii are o prea mică relevanţă. În centrul atenţiei acum eşti tu, cel care scrie. Ori vrea să scrie. Cum, prin prisma tuturor probabilităţilor, majoritate n-are ori nu vrea să aibă habar de propria lor valoare, este mai bine, îndeosebi dacă eşti la început de drum, să-ţi trimiţi textul spre evaluare unuia care se pricepe. Unui critic literar, de exemplu. Ori unui amic literat. Pe cine găseşti şi tu la muncă pe glie. Şi asta fără să-l lauzi prea mult înainte, fără să te înroşeşti ori fâstâceşti. Încearcă să te detaşezi de propriul tău text. Să nu-l mai vezi ca pe-o mirobolantă creaţie a unui tânăr genial. Şi cum poţi face asta? Scriind un al doilea poem ori o a doua povestire. Apoi o a treia şi tot aşa. Şi citind. Neapărat!

Şi, înainte să-l trimiţi, corectează-l de vreo cinci, zece, ori. Apoi, după ce ai căpătat încredere în tine, ori ţi-a stricat vreo prietenie, poţi face şi pasul următor. Trimite-l unei reviste. Sunt extrem de multe şi foarte uşor de contactat, un mail fiind de ajuns. Unele, foarte puţine, te plătesc, altele-ţi dau cărţi în schimb, altele te publică şi gata, iar cele mai multe (aşa-i obiceiu-n România) nu-ţi răspund.

Bine, dacă eşti într-adevăr genial, poţi să treci peste toţi aceşti paşi şi să-ţi trimiţi direct textul unei reviste prestigioase. Dar am aşa, o vagă bănuială că n-ai fi. Şi aş avea trei motive: probabilistic îs mici şanse şi, s-o spunem pe-aia dreaptă, dacă-ai fi, n-ai mai citi ce scriu eu aici. Nu de alta, dar n-ai avea nevoie.

 

Acum să trecem la publicatul în volum, unde treaba-i cu adevărat spinoasă. Dacă scrii bine va trebui să insişti, dacă nu să lingi în fund. Dar de putut, după cum bine băgaţi de seamă, se poate oricum ar fi.

Să începem cu primul caz: ai scris ceva, ai corectat de zeci şi sute de ori şi ai ajuns la concluzia că merită şi trebuie publicat. Ce trebuie să faci este să trimiţi manuscrisul unor critici literar ori direct unor edituri. Vei primi în schimb puţine răspunsuri, toate negative. Într-o lume normală, ţi-aş spune, şansele de-a fi publicat cresc odată cu valoarea textului. Însă, din păcate, nu trăim într-o lume normală şi mi-am dat seama de asta în momentul în care-am remarcat că premiul Nobel a fost luat până şi de Pearl Buck.  Dar să trecem peste. Refuzat fiind, scrie în continuare. Participă la concursuri, trimite-ţi textele unor persoane care scriu bine, au coloană vertebrală şi pe care le apreciezi. Nu fi dezamăgit, gândeşte-te doar că-s mari şanse ca mulţi dintre editori să scrie mai prost ca tine şi ca interesul lor să nu rezide în a promova calitatea ori pur şi simplu să n-o recunoască.

Al doilea caz: ai scris ceva şi ai ajuns la concluzia că merită şi trebuie publicat. Părinţii te-au lăudat, prietenii te-au încurajat, e clar, vei ajunge cineva.  Ce trebuie să faci este să trimiţi manuscrisul unora care se pricep şi să-i înjuri când îţi răspund spunându-ţi că e ceva, dar nu prea, adică ai face un bine umanităţii dacă te-ai lăsa. Nu dispera, se poate întâmpla şi celor cu valoare, iar tu, bineînţeles, eşti unul dintre ei. Aşa că fă-ţi un cont de facebook, înscrie-te în cât mai multe comunităţi literare şi laudă-i pe cei care au nu doar trecere, dar şi relaţii. De te vor lăuda, înseamnă că-ţi sunt asemenea şi succesu-i aproape.

Mai este şi-o altă posibilitate, să plăteşti. Însă nu-i recomandabilă.

 

Lăsând glumele şi ironia la o parte, nu-i puţin lucru să scrii o carte. Însă pentru fiecare carte scrisă ar trebui să citeşti cel puţin o sută.

 

p.s. ah, şi al treilea motiv pe care am uitat să vi-l spun: că luaţi ce vă zic de bun 🙂

Anunțuri