Încep azi o scurtă, nepretenţioasă şi supusă greşelii istorie a literaturii, care mă gândesc că le poate fi de folos multora. Informaţiile sunt adunate din felurite surse, şi, mai ales după acest prim capitol, din propriile mele studii. Dacă observaţi omisiuni ori erori, vă rog să mi le comunicaţi.

 

 

1. Câteva cuvinte despre apariţia şi dezvoltarea scrierii

 

Obârşia literaturii este legată, bineînţeles, de începutul şi dezvoltarea scrierii, motiv pentru care am să mă opresc puţin asupra acestui subiect, fără însă a zăbovi prea mult.
Deşi există la ora actuală un număr destul de mare de susţinători ai ideii că prima scriere din lume este cea găsită la Tărtăria, lucrul acesta este departe de adevăr, convingerile lor bazându-se cel mai adesea pe o proastă interpretare a dovezilor şi o slabă şi lacunară înţelegere a ceea ce înseamnă ‘scriere’. Inciziile de pe amuletele găsite la Tărtăria (parte a culturii Vinča-Turdaş, răspândită din Podişul Getic şi până în Macedonia grecească) sunt o formă de proto-scriere, unde vorbim de simboluri care au caracter mnemonic, dar care nu încorporează neapărat şi o valenţă lingvistică, nefiind asociate cu limba vorbită în acel moment. Cu alte cuvinte nu reprezintă părţi de vorbire care să formeze propoziţii. La fel stau lucrurile şi-n cazul carapacelor de ţestoasă descoperite în provincia Henan din China ori a tăbliţelor din lemn descoperite în regiunea Kastoria din Grecia şi care datează din mileniul al VI-lea î.e.n.
Scrierea, în adevăratul sens al cuvântului, a apărut cu mai bine de 5.000 de ani în urmă în regiunea cuprinsă între fluviile Tigru şi Eufrat. Tot în aceeaşi perioadă, aceasta a început să se dezvolte dintr-o proto-scriere şi în Egipt. Independent ori nu, acest lucru rămâne deschis dezbaterii.
În cazul Egiptului vorbim de hieroglife (cuvânt ce provine din îmbinarea a doi termeni din greaca veche – ‘hieros’, care înseamnă sacru şi ‘glypho’, care înseamnă inscripţie, de unde rezultă faptul că respectivul sistem de scriere era încă folosit de preoţi în timpul stăpânirii ptolemeice. Cele mai vechi inscripţii hieroglifice au fost găsite pe stele, obeliscuri ori în interiorul piramidelor, pentru ca mai apoi să fie scrise şi pe papirusuri).
În cazul Mesopotamiei de cuneiforme (de la cuvântul roman ‘cunus’, care înseamnă, într-o traducere aproximativă, cui, scrise pe tablete din argilă cu ajutorul unui instrument care avea capătul în formă de cui.).
Ambele scrieri au rezultat ca urmare a transformării, de-a lungul a mai multor secole ori chiar milenii, a pictogramelor şi logogramelor (proto-hieroglife şi proto-cuneiforme) în cuvinte ori silabe cu valoare fonetică. Pe măsură ce aceste transformări aveau loc, numărul semnelor diferite a început să scadă, iar scrierea să fie mai uşor de înţeles şi, implicit, mai răspândită.
File:SAG.svg
În Mesopotamia, spre exemplu, la începutul mileniului al IV-lea î.e.n. existau peste 1.200 de semne diferite, pentru ca peste cinci veacuri numărul acestora să reducă la 500. Reducerea lor a survenit în paralel cu o altă inovaţie: instrumentul de scris care avea capătul în formă de cui (vorbim, bineînţeles, de cuneiforme). Acesta era aplicat direct pe tăbliţele din argilă, iar, dacă aceste tăbliţe nu urmau să fie arse, puteau fi refolosite de nenumărate ori, aşa cum s-a întâmplat cu marea lor majoritate, multe dintre cele care au ajuns întregi până în zilele noastre nefiind arse în mod intenţionat. Şi cum acest instrument avea o singură formă, înseamnă că silabele şi cuvintele erau alcătuite din mai multe urme lăsate de el, orientate şi îmbinate în diverse poziţii şi despărţite printr-o altă urmă verticală (există semne care conţinea şi 20 de astfel de ‘urme’).
Atât hieroglifele cât şi cuneiformele au fost folosite vreme de mai bine de trei milenii (primele căzând în desuetudine înainte de stabilirea regatului ptolemeic şi dispărând în totalitate o dată cu închiderea templelor non-creştine de către împăratul Teodosie I, la sfârşitul sec. al IV-lea e.n., iar cele din urmă fiind înlocuite în timpului imperiului Neo-Asirian şi dispărând în totalitate în sec. al II-lea e.n.).
Egipteana veche avea două forme: hieratică (folosită de preoţi) şi demotică (folosită de oamenii de rând). Cuneiformele au fost folosite pentru a reda limba sumeriană, fiind apoi împrumutate şi de celelalte oraşe-stat din zonă (după cucerirea Sumerului de către Sargon din Akkad în sec. al XXIII-lea î.e.n., akkadiana înlocuieşte sumeriana, cea din urmă devenind extintă după alte câteva secole).
Alte scrieri după data apariţiei lor:
– elamită (apare în jurul anului 3.200 î.e.n., fiind apoi scrisă cu ajutorul cuneiformelor)
– sanscrită (apare prin sec. al XVI-lea î.e.n.)
– hitită (prin modificarea cuneiformelor, prin sec. al XVI-lea î.e.n.)
– chineză (prin sec. al XI-lea, î.e.n.)
– zapotecă (în mod clar independent, prin sec. al VI-lea î.e.n.)

Primul alfabet (în care fiecare semn denotă un singur sunet, fără însă a reda în vreun fel vocalele) este inventat de către fenicieni prin sec. al XII-lea î.e.n. (deşi există şi susţinători ai variantei miceniene) şi transmis apoi de-a lungul întregului bazin mediteranean, unde este preluat, modificat şi adaptat de fiecare civilizaţiei în parte, inclusiv de către evrei, greci şi romani (alfabetul latin fiind cel pe care-l folosim şi în zilele noastre).

Phoenician alphabet

(în prima imagine se poate observa trecerea cuvântului cap de la pictogramă, în 1 şi 2, la logogramă, în 3, la cuvânt cu valoare fonetică în 4, 5, 6 şi 7)
(în a doua imagine, preluată de aici: http://www.phoenician.org/alphabet.htm, este reprezentat alfabetul fenician)
Anunțuri