Despre autor:

Bjørnstjerne Bjørnson (1832 – 1910) este unul dintre cei mai mare scriitori norvegieni şi, alături de Henrik Ibsen, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din această ţară. Spre deosebire, însă, de compatriotul său, Bjørnson a reuşit să primească Premiul Nobel, deşi Ibsen l-ar fi meritat cel puţin la fel de mult. Născut într-un sătuc retras din inima Norvegiei, stilul lui Bjørnson este unul auster, fără înflorituri, redând cu precădere în operele sale viaţa pastorală de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Descrie idile, poveşti de viaţă, întâmplări câmpeneşti, mai toate având în centrul lor ca personaje ţărani simpli, dar cu aspiraţii care-i smulg din lumea în mijlocul căreia se află. A făcut parte din comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Pace (singurul Premiul Nobel oferit de Norvegia).

 

Rezumat:

Romanul este povestea lui Oyvind, de la naşterea sa şi până la ieşirea din adolescenţă, accentul căzând, aşa cum şi era normal, pe cea din urmă. La vârsta de patru ani o întâlneşte pe Marist, care-l păcăleşte şi de care ajunge mai apoi să se îndrăgostească. Urmând o amplă digresiune, cel de-al treilea capitol îi are în are ca personaje pe tatăl şi unchiul Maristei, Bjørnson întorcându-se mult în trecut pentru a ne explica felul în care fata a ajuns să fie crescută de unchiul său. De asemenea, rolul acestei digresiune este şi de-a ne dezvălui caracterul şi motivaţiile acestuia. După ce Oyvind o vede pe Marist dansând cu un student la agronomie de curând întors în sat devine gelos şi se retrage treptat din viaţa ei. Ajutat de învăţător şi încercând să o recâştige, Oyvind pleacă din sat şi se înscrie el însuşi la Universitatea de Studii Agronomice, unde îşi petrece următorii patru ani. Corespondează atât cu părinţii săi prin intermediul învăţătorului, cât şi cu Marist, scrisorile dintre ei alcătuind un întreg capitol. Oyvind este de acum sigur de dragostea ei, însă un singur obstacol le mai stă în cale: unchiul ei. Băiatul se hotărăşte să-l impresioneze prin inteligenţă şi hărnicie, iar după câţiva ani izbuteşte.

 

Impresii

Dacă n-ar fi fost primele două capitole, am fi putut vorbi de un bildungsroman, tema fiind asemănătoare, iar felul în care este tratată aşijderea. Stilul lui Bjørnson este sobru şi auster, ceea ce nu însemnă că nu poate reda cu precizie sentimentele omului. Copilăria este bine surprinsă, la fel şi viaţa câmpenească, simplă, motivele personajelor sunt nobile, sentimentele lor sincere. Există, însă, salturi mari între evenimente, între ani, salturi în care personajele par să evolueze foarte puţin. Psihologia lor nu este la fel de bine redată precum cea a personajelor scriitorilor ruseşti din aceeaşi perioadă, iar sentimentele acestora, oricât de sinceri şi candide ar fi, par totuşi de suprafaţă dacă avem în vedere răbdarea lor aparent inexplicabilă. Însă cine-a locuit printre norvegieni ştie că nu este vorbe nici de superficialitate şi nici frivolitate, ci de un fel de-a fi.  Mi s-a părut că trece, totuşi, prea în grabă peste anumite lucruri, mulţumindu-se să explice şi nu să pătrundă-n sufletul personajelor.

Anunțuri