MasterOfGo.jpg     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Prin cartea de faţă, autorul ne introduce într-o lume complet străină, în care valorile morale sunt deosebite de cele pe care le acceptăm fără a le supune analizei. Romanul relatează ultima partidă de go a maestrului Honinbo Shusai precum şi moartea acestuia, evenimente la care Yasuri Kawabata participă în mod direct, acesta lucrând la vremea respectivă ca jurnalist şi încercând să-i ţină pe cititori la curent cu evoluţia meciului care se întinde pe nu mai puţin de şase luni. Începutul este de fapt sfârşitul cronologic, Yasuri fiind preocupat cu fotografierea cadavrului maestrului. Autorul se afundă apoi în amintiri şi redă întreaga partidă. Era meciul de retragere al maestrului, iar Otaké este mult mai tânărul său adversar. Pe măsură ce lucrurile evoluează, starea lui Honinbo se înrăutăţeşte treptat, iar evoluţia sa (începând cu piesa 121, dacă-mi aduc bine aminte) este din ce în ce mai slabă. Cu toate acestea continuă să joace până la final, fiind chiar de acord cu doleanţa adversarului său de-a amâna pentru o zi una dintre întâlniri. Shusai pierde, însă, iar câteva zile mai târziu moare.

Impresii

Kawabata consideră aceasta carte ca fiind cea mai bună pe care-a scris-o şi, observând stilul minimalist, dar profund, nu este de mirare că mai mulţi critici literari au încercat să găsească în acest roman anumite analogii cu al doilea război mondial. Începutul este unul puternic, fără să deschidă totuşi prea multe uşi, pentru că dezvăluind finalul şi adoptând un stil succint şi totodată tragic orizontul de aşteptare al cititorului este unul limitat. Însă tocmai pe acest tragism cred că a şi mizat Kawabata, fiecare frază de-a sa părând să aibă un dublu înţeles. Gesturile celor doi competitori sunt descrise uneori cu minuţiozitate, autorul oprindu-se deseori asupra condiţiei lor fizice, însă niciodată nu le descrie sentimentele. Şi cu toate acestea, prin gesturile lor, prin modul în care surprinde natura, prin replicile dramatice, sentimentele le sunt foarte bine redate. Avem parte de un conflict între generaţii, maestrul (simbolul al tradiţionalismului nipon şi al valorilor intrinseci, ancestrale) având aproape dublul vârstei adversarului său (simbol al accidentalismului, al influenţelor venite din afară şi al goanei după succes şi eficienţă). Felul său de-a juca este unul calculat, acesta fiind absorbit de joc, pe când Otaké profită de noile reguli ale competiţiei, obţinând prin intermediul acestora un avantaj pe care Honinbo îl consideră nedrept. Însă nu există neînţelegeri evidente între ei, totul pare a se desfăşura pe un plan secund, autorul transpunând lupta din afara într-una interioară. Una pe care maestrul nu are cum să o câştige, lucru pe care pare să-l ştie încă de la început. O carte care-ţi lasă un gust amar, asemănându-se pe alocuri cu Străinul lui Camus şi, prin pofida subiectului abordat şi a vocii auctoriale, cu O moarte liniştită de Simone de Beauvoir. În opinia mea, marele merit al lui Kawabata constă în imortalizarea aproape picturală a unei întâmplări reale, ce relevă mai multe decât lasă să se înţeleagă.