Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Impresii:

Volumul Dansatoarea din Izu, ce i-a adus lui Kawabata notorietatea, cuprinde mai multe povestiri dintre care cea mai importantă şi după părerea mea bine scrisă este cea omonimă. Mai multe dintre ele au un caracter uşor moralizator (Ura!, Prinţesa palatului dragonului, Drumul de miere, Castitate sub acoperiş), în care coordonatele temporale în care este amplasată acţiunea sunt vagi, iar personajele arhetipale. Însă mai există şi o altă categorie de povestiri, cele autobiografice. Acestea se rotesc în jurul pierderii părinţilor, dar mai ales a bunicului. În Jurnalul celui de-al 16-lea an, Kawabata redă zilele imediat premergătoare morţii acestuia, zile în care autorul trebuia să-şi ajute bunicul să urineze. Kawabata revine de mai multe ori şi la vârste diferite (ultima dată făcând pe la 50 de ani) asupra acestui jurnal, de fiecare dată rectificând anumite erori intenţionat comise. În Ulei, autorul leagă repulsia faţă de ulei de moartea mamei sale de care nu-şi mai aminteşte absolut nimic, iar în Maestrul Funeraliilor descrie cum a ajuns, mergând la nenumărate înmormântări, să poarte această poreclă.

Dansatoarea din Izu este o reprezentare succintă a primei iubiri: un student aflat în călătorie prin peninsula Izu întâlneşte o trupă de dansatori ambulanţi şi, la invitaţia lor, înnoptează la acelaşi han. De când i-a văzut, studentul doreşte să se afle în preajma dansatoarei din Izu, a cărei frumuseţe l-a fermecat.  Stilul descărnat m-a dus cu gândul la De veghe în lanul de secară, însă în cazul de faţă este nu doar sincer, dar şi profund. Tristeţea reiese atât din imposibilitatea de-a petrece prea mult timp alături de ea (bătrâna din grup nu doreşte să-i lase să meargă singuri la film), cât şi din fapt că studentul trebuie să se întoarcă în curând în Tokyo pentru a-şi continua cursurile. Descrierile, atât ale naturii cât şi ale personajelor, sunt pe cât de sumare pe atât de reuşite, iar felul candid în care personajul-narator vede lucrurile îl situează pe acelaşi plan cu Werther din romanul lui Goethe. Climaxul este înlocuit cu inexorabilul deznodământ, iar faptul că Kawabata nu dezvoltă şi mai mult relaţia dintre cei doi îl îndepărtează de la un dramatism şi patetism care ar fi putut părea inutile. Cu toate acestea, mi-aş fi dorit ca povestea dintre cei doi să continue.