Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Cartea de faţă este structurată în cinci părţi (O mie de cocori, Dumbrava în amurg, Reprezentarea Shino, Rujul mamei sale şi Stea dublă). Kurimoto Chikako este gazda ceremoniei ceaiului la care, alături de Mitani Kikuji, fiul răposatului său amant şi personajul central al cărţii, iau parte şi Inamura Yukiko (o fată frumoasă cu care Chikako doreşte să-l căsătorească), doamna Ota (cealaltă amantă a tatălui lui Kikuji) şi Fumiko (fiica doamnei Ota) . Deşi o admiră pe Yukiko (pe care, datorită fişiului pe care-l poartă şi-al cărui motiv sunt cei o mie de cocori la care face referire titlul, o numeşte Fata celor o mie de cocori), Kikuji este iritat atât de intenţia lui Chikako, cât şi de faptul că nu ştiuse nimic despre aceasta înainte să dea curs invitaţiei. Înaintă să părăsească oraşul, Kikuji are o relaţie cu doamna Ota. Presat de stăruinţele lui Chikako, se întoarce în Kamakura şi ia parte la o a doua ceremonie, în urma căreia se arată dacă nu dornic măcar dispus să-şi împartă destinul cu Yukiko. Chikako o înştiinţează pe doamna Ota de căsătoria celor doi, iar după o discuţie de altfel calmă cu Kikuji, doamna Ota se sinucide. În urma acestui gest, Kikuji, spre disperarea lui Chikako, nu mai doreşte să o ia pe Yukiko de soţie. După un timp oarecare, Chikako îi spune că atât Fumiko (de care Kikuji se apropiase suficient de mult încât să-şi dorească să o ia de nevastă) cât şi Yukiko s-a căsătorit. Întâmplător intrând în legătură cu cea dintâi, Kikuji află că Chikako l-a minţit. Kikuji pleacă să o întâlnească, însă nu o găseşte acasă şi îşi dă seama că şi Fumiko s-a sinucis.

Impresii

O mie de cocori este una dintre cărţile menţionate de juriul care i-a acordat lui Kawabata premiul Nobel pentru literatură. Asemenea celorlalte romane semnate de acesta, şi cel de faţă este succint, cu o acţiune liniară, fără niciun fel de climax, tensiunea reieşind în principal din relaţia dintre personaje. Stilul este minimalist, cu fraze scurte dar puternice precum sentinţe ce nu admit reconsiderări, Yasunari Kawabata împrumutând elemente din poezia japoneză, multe dintre descrierile sale fiind de fapt haikuri, iar un capitol întreg putând fi considerat haibun (Ex: Deşi norii nu sunt grei, nu-şi dă seama unde este steaua. Norii se deschid în apropierea orizontului. Roşul palid devine profund acolo unde atinge acoperişul caselor.). Din acelaşi motiv dialogurile par marcate de încrâncenare (mai ales cele dintre Kikuji şi Chikako) ori nostalgie (cele dintre Kikuji şi doamna Ota). Naratorul intervine rar, lăsându-şi personajele să evolueze prin intermediul replicilor şi mulţumindu-se să le despartă când ţi când doar pentru a le plasa într-un decor vibrant, schiţat dintr-o singură trăsătură de penel, fără ştersătură şi fără a reveni a doua oară. Vocea auctorială este de fiecare dată directă, însă niciodată moralizatoare, evitând să se pronunţe, evitând să tragă concluzii. Atent la detalii, Kawabata uzitează pe scară largă simbolistica, obiectele ajungând să reprezinte idei, amintiri, sentimente. Două dintre acestea sunt evidente: semnul din naştere al lui Chikako, care pare să-i marcheze viaţa şi despre care doamna Ota şi Kikuji discută pe larg, şi vasul Shino pe care, după moartea mamei sale, Fumiko i-l dăruieşte lui Kikuji, dar pe care în cele din urmă îl sparge, eliberându-l parcă pe Kikuji de influenţa doamnei Ota. Căci eliberarea, sau mai degrabă iluzia şi imposibilitatea realizării ei, pare a fi tema centrală a acestui roman. Chikako nu se poate elibera de impresia pe care semnul ei îl are asupra altora, Kikuji nu poate ieşi din umbra tatălui său, adeseori întrebându-se pe cine vede doamna Ota în el, iar doamna Ota de dragostea pe care i-a purtat-o cândva tatălui şi pe care acum, în numele lui, i-o poartă fiului. Există un mod tragic de-a spune că istoria se repetă, că suntem victimele propriilor noastre prejudecăţi şi că, într-un final, trebuie să ne alegem singuri destinul. Deşi tocmai din faţa destinului nu par personajele lui Kawabata a scăpa. Deşi Inamura Yukiko este doar un personaj secundar, la care se face adesea referire dar care nu apare în prea multe scene, titlul face totuşi referire la ea şi la modelul de pe fişiul ei. Să fie în acest model cusute personajele fără putinţa de-a ieşi din tiparul în care pare să-i fi turnat destinul? Să fie Yukiko un model spre care Kikuji aspiră, dar pe care-l refuză?