Despre autor:

Yukio Mishima (1925 – 1970) este unul dintre cei mai de seamă scriitori japonezi, cochetând, printre altele, şi cu actoria şi regia. L-a admirat foarte mult şi a fost ataşat de Yasunari Kawabata, însă în momentul în care acesta a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Literatură, Yukio Mishima şi-a dat seama că şansele sale de-a fi recompensat cu acelaşi premiu s-au redus la zero. Pe 25 noiembrie 1970 a încercat o lovitură de stat, dar în momentul în care a fost luat în derâdere de soldaţii gărzii imperiale, s-a închis în palat şi s-a sinucis.  Printre cele mai cunoscute opera ale sale se numără cele patru romane din tetralogia Marea Fertilităţii, dar şi Templul de aur şi Confesiunea unei măşti. A publicat 34 de romane, 50 de piese de teatru, 25 de volume de povestiri scurte şi 35 de volume de eseuri.

 

Rezumat:

Confesiunea unei măşti este un roman cu valenţe autobiografice, scria la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului-narator, Kochan. Acesta îşi povesteşte viaţă începând, poate puţin neplauzibil, cu momentul în care s-a născut şi continuând cu imaginea unui cavaler care i se întipăreşte în memorie de pe la vârsta de 4 ani. Mai târziu, aflând că respectivul cavaler era de fapt o femeie (Ioana d’Arc) suferă o mare decepţie. Din pricina constituţiei sale astenice, Kochan este marginalizat în timpul şcolii şi priveşte la început cu invidie, apoi cu fascinaţie, trupurile viguroase ale colegilor săi şi îndeosebi de al lui Omi. Modul în care Kochan îl priveşte pe Omi depăşeşte fascinaţia, intrând în zona dorinţelor sexuale. Pentru că de fapt Kochan este homosexual şi ştiindu-se diferit încearcă nu doar să ascundă acest lucru, dar şi să încerce să fie normal. Iar de aici vina toată drama sa. Este măcinat de întrebări, de remuşcări, îngenunchiat de neputinţă. După ce află că Omi a fost exmatriculat, Kochan se retrage şi mai mult în sinea sa. Ajungând în ciclul superior de învăţământ conform organigramei nipone, Kochan se împrieteneşte cu Nukada şi prin intermediul lui o cunoaşte pe Sokonu, sora acestuia. În pofida naturii sale, se forţează să se îndrăgostească de ea şi întreţin o minimă corespondenţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi cochetează cu ideea morţii, găsind-o romantică şi sperând, fără ca totuşi să o facă pe deplin, că profeţia lui Omi, potrivit căreia o să moară înainte să ajungă la 19 ani, o să de adeverească, Kochan minte la înrolarea în armată, iar doctorul îl lasă la vatră, diagnosticându-l cu oftică. Kochan lucrează într-o fabrică de armament, întâlnindu-se în rarele permisii pe care le are cu Sokonu. Când familia ei aduce îi trimite o scrisoare în care-l întreabă ce intenţii are şi dacă se gândeşte sau nu la căsătorie, Kochan se eschivează. Câteva luni mai târziu Sokonu se căsătoreşte cu altcineva.

 

Impresii:

Chiar şi cu minimele informaţii pe care le aveam când am început să citesc această carte despre autorul ei, mi-am putut da seama că este, cel puţin în parte, autobiografică, după felul în care personajul-narator al lui Mishima vede anumite lucruri, după detaliile asupra cărora zăboveşte şi după claritatea introspecţiei. Iar o carte scrisă la persoana întâi la doar 24 de ani este aproape imposibil să nu conţină anumite date autobiografice. Conflictul este unul interior, Kochan străduindu-se din răsputeri nu doar să-şi ascundă homosexualitatea, dar şi să se integreze. Acolo, în mintea sa, se desfăşoară adevărata bătălia, acolo se formează şi se modifică realitatea şi tot acolo se nasc întrebările şi răspunsurile care vor contribui la formarea personalităţii sale. Am putea spune că influenţa împrejurărilor este aproape minimă asupra sa, după cum reiese şi din importanţa scăzută care i se acordă războiului. Nu ia parte la frenezia care pare să agite lumea din jurul său şi vede războiul şi implicit moartea în timpul luptei într-un fel romantic şi visător. Visează dă moară, chiar dacă îşi doreşte să trăiască. Doreşte să fie normal, însă îşi dă seama că este cu neputinţă. De aceea şi ajunge să se întrebe dacă nu cumva este mai bine să rămână aşa cum este şi să continue să se ascundă de ceilalţi. Kochan nu este un caracter slab, doar indeciz şi neintegrat, lucrul acesta fiind cel mai bine evidenţiat în momentul în care pune faţă-n faţă lumea lăuntrică şi cea exterioară. Neliniştile lui sunt bine redate, Mishima evitând căderea în penibil ori teribilismul de dragul teribilismului, concentrându-se să prezinte cu minuţiozitate şi veracitate încurcatele iţe sufleteşti. Dacă l-ar fi descris din afară, dacă ar fi recurs la persoane a treia, fără îndoială că Kochan ar fi părut un personaj obtuz, aproape meschin, însă identificându-se cu el, Mishima ni-l prezintă în plenitudinea complexităţii sale. O carte bună, care i-a adus autorului notorietatea, propulsându-l pe prima scenă a literaturii nipone.

 

Citate:

Într-o relaţie reciprocă aşa cum este iubirea, trebuie să dăruieşti acelaşi lucru pe care-l ceri din partea celuilalt.

 

Toţi spun că viaţa este o scenă, dar majoritatea oamenilor nu par să devină obsedaţi de această idee, cel puţin nu la o vârstă atât de fragedă ca mine. Până să ies din copilărie am devenit ferm convins că astfel stau lucrurile şi că trebuie să-mi joc rolul fără să-mi dezvălui vreodată adevărata identitate.

 

Nu am mai văzut niciodată o fabrică atât de ciudată. În ea toată tehnica modernă, toată ştiinţa, împreună cu mintea raţională şi precisă a celor mai străluciţi oameni erau dedicate unui singur scop – moartea.

 

I-am acoperit buzele cu buzele mele. A trecut o secundă. Nici cea mai mică senzaţie de plăcere. Două secunde. Este la fel. Trei secunde… Am înţeles totul.

 

Mi-era indiferent dacă aveam să câştigăm războiul sau nu. Tot ce doream era să încep o viaţă nouă.