Despre autor:

Herta Müller este o scriitoare germană de origine română, care s-a născut pe 17 august 1953 în judeţul Arad. În 2009, anul apariţiei Îngerului Foamei, a fost recompensată pentru scrierile sale cu Premiul Nobel pentru Literatură. Acţiunea romanelor semnate de Herta Müller se petrece în România, autoarea descriind ori făcând referire la regimul comunist şi situaţia şvabilor din Banat, comunitate din care şi ea face parte. Deşi a publicat cărţi şi înainte de-a părăsi România, a avut de suferit de pe urma Securităţii (averea tatălui fiind confiscată de către regimul comunist, iar mama ei deportată cu forţa în Uniunea Sovietică).

Rezumat:

Leo Auberg este un român de origine şvabă care urmează să fie, la începutul anului 1945, deportat alături de alţi conaţioanali de-ai săi în Ucraina (atunci parte a Uniunii Sovietice) din simplul motiv că sunt de origine germană. Deşi Leo Auberg intuieşte zilele negre care or să-l aştepte în lagărul de deportare, atitudinea sa este oarecum degajată, aşteptând cu sporită curiozitate să părăsească ”oraşul în care fiecare piatră are ochi”. Consătenii îi dau tot feluri de lucruri mai mult sau mai puţin utile, pe care Leo le îndeasă în cutia unui gramofon, care-i serveşte pe post de geamantan (”Tot ce am iau cu mine”, aceasta fiind şi prima frază din care şi totodată titlul acesteia în varianta engleză). După ce străbat România îndesaţi într-un vagon din care, în momentele în trenul este oprit, coboară să se uşureze, ajung în gulag. Din acest moment acţiunea devine liniară, cu multe aduceri aminte şi nenumărate descrieri ale obiectelor de care se serveşte, a mâncării pe care şi-o imaginează, dar mai ales a stărilor (despre oameni stricţi, alcoolul din cărbune, îngerul foamei, plopi negri, lopata, cărbune, nisip ş.m.d.), printre care sunt inserate şi câteva povestiri (cazul pâinii furate, povestea celor 10 ruble). După cinci ani petrecuţi în lagăr, Leo şi celelalte persoane care au supravieţuit se întorc în România. Leo întâmpină dificultăţi când vine vorba de reintegrare şi la îndemnul bunicului său se angajează într-o fabrică, iar mai târziu se căsătoreşte.

 

Impresii:

După cum mărturiseşte autoarea, romanul de faţă se bazează pe mărturiile poetului Oskar Pastior, alături de care şi-ar fi dorit să scrie această carte. Oskar a murit, însă, înainte ca Herta Müller să purceadă la adaptarea însemnărilor şi transformarea lor în ceea ce avea să devină romanul de succes Îngerul Foamei. După cum se poate deduce din rezumat, romanul poate fi împărţit în trei părţi distincte: prima, a plecării lui Leo din Banat, a doua a celor cinci ani petrecuţi în gulag, iar cea de-a treia a întoarcerii acasă. Atât modul în care este construită acţiunea cât şi stilul sunt diferite în aceste trei părţi, prima asemănându-se cu ultima, iar cea de-a doua, care ocupă cea mai mare parte a cărţii, solitară, constituie centrul întregului roman. Sub spectrul inaniţiei, a nopţilor nedormite din pricina puricilor şi a păduchilor, precum şi frigului şi-a muncii forţate, în cea de-a doua parte de care am amintit mai devreme evenimentele nu se mai petrec liniar, nemaiexistând o delimitare clară a lor. Capitole sunt scurte şi tratează o multitudine de aspecte legate de viaţa în gulag, de la visele lucide legate de mult dorita mâncare, la descărcatul vagoanelor de cărbuni şi până la cimentul care le intră în plămâni. Este o deconstrucţie a acţiunii, la fel cum putem întâlni şi-n romanul lui Wieslaw Mysliwski, Piatră peste piatră, stilul autoarei şi felul în care personajul principal priveşte lucrurile asemănându-se puţin cu felul în care Oskar, din Toba de tinichea a lui Gunter Grass, un alt laureat al premiului Nobel, vede viaţa. Nu este vorba de compătimire, nici măcar de acceptare, ci de un anumit grad de fantastic cu forţa introdus în viaţa cotidiană pentru a putea trăi fără să te alienezi complet. Căci îngerul foamei asta este, o nălucire, o fantasmă care îi şopteşte în ureche, care-l îndeamnă să ascundă în sticle ciorba de varză, care îi salvează viaţa şi îl salvează pe el de la îndobitocire. De la o ireversibilă pierdere. Foamea este în sine un personaj, la fel şi conexiunea care se stabileşte între membrii comunităţii, foarte bine ilustrată de scena pedepsirii celui care a furat pâinea. Fără ură, fără să gândească, fără să stârnească vreun fel de antipatii între ei. Ceva instinctiv, precum foamea. Episoadele de cruzime (spre deosebire, de exemplu, de nuvelele lui Vorobiov ori a lui Barbusse, în cazul Hertei Müller acestea nu sunt niciodată redate-n amănunt ori nejustificate, nici măcar privite ca pe scene de cruzime ori barbarie) alternează cu dovezile de umanitate (amintesc aici doar momentul în care i-a fost dăruită batista albă). Personajele sunt slab individualizate, sugerând că respectiva poveste, cu excepţia sosirii şi plecării din lagăr, îi aparţine în egală măsură lui Leo Aubert şi compatrioţilor săi care au stat cinci ani închişi între aceleaşi garduri, mâncând aceeaşi ciorbă de varză şi dormind în aceleaşi barăci aglomerate.

Anunțuri