Cuvinte zburânde, voroave scuipate, vorbe aruncate la întâmplare în marea disperare de-a spune ceva, de-a scoate-n evidenţă insignifiantul, de a-l multiplica şi venera până când insignifiantul ajunge să le ia locul, reducându-i pe ei, pe cei care le scuipă, rostesc şi aruncă la un simplu vas golit de conţinut. Cuvinte încărcate de ură sâsâie ameninţător, târându-şi mizeria care le-a fost injectată, se reped şi se propagă. Ce poate fi mai stupid, oare, decât un scriitor care toată ziua îi muşcă pe alţii cu înfocare, cu veninul cuvintelor sale-i împroşcă, îndeamnă la înţelegere şi armonie ori de câte ori se găseşte cineva să-i atragă atenţia asupra faptelor sale, victimizându-se şi ţipând la respectivul reproşându-i stupiditatea de care el însuşi se face vinovat? Aliat cu oricine-i dă dreptate porneşte în sfinte cruciade împotriva tuturor celor care nu-i împărtăşesc părerea, spintecând capete, luând martori şi declamând sentinţe. O ură oarbă-l însoţeşte, ură pe care el o consideră şi numeşte dreptate, orbit de propria sa neînţelegere. Vrea să-i detroneze pe toţi ajunşi nemeritoriu într-un loc aflat mai sus decât locul în care se află el, iar toţi cei care se află mai sus decât  locul în care se află el sunt indubitabil plini de ură şi lipsiţi de valoare, iar în locul lor doreşte să-i instaureze pe cei care merită, de fapt, să fie acolo, de fapt pe cel care merită să fie acolo, căci este unul singur, cel care merită să fie acolo este chiar el. Oh, dacă ar putea să tacă pentru o clipă, dacă ar putea să contribuie la elevarea lumii prin tăcerea sa, oh, dacă ar putea… Însă fierea fierbe-n el, clocoteşte, pielea-i arde, sângele-i spumegă, iar cuvinte i-au devenit demult arme. Scriitorul care nu-şi cunoaşte propria ipocrizie a pornit la luptă, punându-şi frustrările şi nimicnicia sufletească în serviciul literaturii, un mare deserviciu făcându-i ori de câte ori deschide gura. Şi ca orice luptă şi a lui este una sfântă. Însă să nu credeţi că scriitorul lipsit care nu-şi cunoaşte propria ipocrizie este lipsit de talent.Talentul său e neîndoielnic, talentul său este monstruos. Talentul său constă în a-i trage pe alţii de chiloţi în jos. Citeşte cu voracitate presa de specialitate, îşi compară în letalitate veninul cu al colegilor de breaslă, pete roşiatice îi apar pe faţă ori de cât ori laudele vreunui muribund nu se-ndreptă către el. Din principiu nu-i citeşte pe cei pe care-i duşmăneşte pentru că nu doreşte să le acorde şansa de a nu fi aşa cum şi-i imaginează el.  Şi din acest motiv scriitorul care nu-şi cunoaşte propria ipocrizie nu se înşeală niciodată. Simţul său critic este infailibil, harul indiscutabil şi de multe ori şi inexprimabil. Ştie că poate scrie o carte mai bună decât tot ce este pe piaţă. Amână însă s-o pună pe hârtie şi n-ajunge să o scrie niciodată. Continuă, însă, să scuipe cuvinte, să arunce voroave, să spumege vorbe. Şi-n atare situaţie cum să nu apreciezi tăcerea, când vorbind, chiar şi eu acum scriind, simţi şi simt că devii şi devin el?

Anunțuri