Despre autor:

   Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

.

Rezumat:

 

Insuportabila lejeritate a fiinţei (The Unbearable Lightness of Being)  a fost scrisă în 1982, dar nu a văzut lumina tiparului decât zece ani mai târziu. Este, ca mai toate scrierile lui Kundera, un antiroman (un roman în care autorul i se adresează direct cititorul şi-l ia pe acesta ca martor la scrierea lui). După un mic preambul legat de posibilitatea repetabilităţii vieţilor noastre, Milan Kundera ne prezintă relaţie dintre Tereza (o cameristă într-un sat ceh, dornică să scape de sub tirania mamei sale, care îi citeşte în public jurnalul, râde de ea, şi nu-i permit niciun fel de intimitate, Kundera comparând casa în care locuiau cu un lagăr comunist) şi Tomas (doctor la unul dintre spitalele din Praga, puţin cam afemeiat, dar cu o carieră strălucită în faţă). Cei doi se întâlnesc la hotelul în care ea lucrează şi după ce Tomas îi dă cartea lui de vizită, Tereza vină în Praga şi îl sună şi doarme la el timp de-o săptămână (iniţial dorea să stea doar o zi, însă a răcit între timp). La un oarecare interval, Tereza revine în capitală şi se mută cu el, iar prin intermediul Sabinei, una dintre ibovnicele lui Tomas, obţine o slujbă măruntă la un ziar. Tomas îi dăruieşte un căţea căreia ea îi pune numele de Karenin (de la Alexei Karenin, soţul Anei Karenina din romanul omonim). Tereza avansează cu rapiditate şi ajunge în scurt fotograf. În tot acest timp Tomas continuă să aibă o relaţie amoroasă cu Sabina, relaţie despre care Tereza ştie. Are loc invazia Cehoslovaciei din de către armata rusă, iar Tereza şi Tomas se mută în pentru o vreme în Elveţia. Când se întorc în ţară, din pricina unui articol scris cu mai mult timp în urmă, Tomas este dat afară de la muncă, la fel şi Sabina, primul muncind ca spălător de geamuri (nu de parbrize!), iar cea din urmă ca ospătăriţă. Tomas continuă să aibă relaţii întâmplătoare cu diferite femei, iar Tereza devine tot mai distantă. Contactat de fiul său dintr-o căsătorie anterioară, Tomas semnează o petiţia împotriva ocupaţiei ruse, după care se mută cu Tereza şi Karenin la ţară. Karenin moare. În paralel, după ce Sabina îi face o vizită lui Tomas în răstimpul în care acesta şi Tereza locuiau în Elveţia, începe o relaţie cu Franz, un bărbat căsătorit (Marie-Claude fiind numele soţiei sale). Călătoresc împreună prin mai multe ţări (inclusiv Olanda şi S.U.A.), dar în momentul în care Sabina este rănită de Marie-Claude aceasta, Sabina, dispare pentru totdeauna din viaţa lui. Franz îi mărturiseşte soţiei că a avut o relaţie cu Sabina, dar Marie-Claude pare nepăsătoare, lucru ce-l jigneşte profund. Franz începe o relaţie cu una dintre studentele sale. Sabina află că Tereza şi Tomas au murit împreună într-un accident de maşină. Franz participă, alături de alte nume marcante şi vedete mai mult sau mai puţin închipuite, la un protest în Cambodgia împotriva ocupaţiei vietnameze. Face pe deşteptul şi moare.

 

Impresii:

Milan Kundera este unul dintre cei mai bună, dacă nu cumva chiar cel mai bun, scriitori de antiromane. În pofida faptului că îţi explică pas cu pas (aici, poate, mai puţin, dar astfel stau lucrurile în Nemurirea) că ai în faţă o plăsmuire a minţii sale, îţi este imposibil să nu te ataşezi de personaje, pătrunzând adânc în lumea descrisă de acesta. La Kundera, pretextul este întotdeauna important, el având valoarea unei chei care îţi oferă dezlegarea textului. Şi nu vorbesc aici de o încifrare anterioară, romanele lui pot fi citite şi perfect înţelese şi-n lipsa acestuia, însă cheia le ridică la un nivel superior de înţelegere. Kundera nu descrie acţiuni, aşa cum s-ar putea crede, el dezbate idei şi exemplifică, prin intermediul acţiunii, concluziile sale. Lipseşte, însă, valenţa moralizatoare.

Tema principală în romanul de faţă pare a fi relaţiile umane, deşi, dacă vorbim prin perspectiva cheii oferite, ne dăm seama că tema este cu totul alta: irepetabilitatea vieţii şi felul în care decidem (sau ar trebui să decidem) s-o trăim. Tereza refuză la un moment dat să moară, refuzul ei găsindu-şi explicaţia doar în cazul în care ea consideră, aşa cum pare a mărturisi şi Kundera la un moment dat, opunând pe ea lui Tomas, că viaţa ni se repetă la nesfârşit, diminuând până la insignifianţă propriile noastre gesturi şi reducând importanţa deciziilor pe care le luăm. Este vorba, bineînţeles, şi de frică, însă frica derivă din repetabilitatea de care vorbesc şi nu invers.

În prim plan se mai află şi sexualitatea, văzută atât ca o modalitate de control cât şi ca o cale spre reconciliere. Dar, spre deosebire de mulţi autori ai momentului (iar aici aş include şi o bună parte din scriitorii de la noi, care par să considere obscenitatea o calitate), Kundera nu devine niciodată trivial, acesta aducând faptele, fie ele şi sexuale, la un nivel superior: cel de idee. Şi spunând acest lucru îmi este imposibil să nu observ lejeritatea lui de-a crea lumi, asemănându-se din acest punct de vedere cu Anatole France, ale cărui cărţi par exerciţii (şi ce mai exerciţii exemplare!) de-a scrie romane, cei doi scriitori părând să aibă o serie de caracteristici în comun (erudiţia, ideile inserate-n text, profunzimea etc).

Mi-a plăcut mai puţin, e drept, decât Lentoarea ori Nemurirea, pentru că are mai puţine digresiune, dar mi-a plăcut suficient de mult încât să v-o recomand şi-ncerc să vă conving prin citatele de mai jos:

 

Citate:

Dacă Revoluţia Franceză ar fi să se repete la nesfârşit, istoricii francezi ar fi mai puţin mândri de Robespierre. Dar pentru că au de-a face cu ceva care nu se mai repeta, anii sângeroşi ai Revoluţiei s-au transformat în simple cuvinte, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori decât fulgii, neînspăimântând pe nimeni. Există o diferenţă infinită între un Robespierre care are există o singură dată în istorie şi un Robespierre care se întoarce de infinit de multe ori, tăind capetele francezilor.

 

Reconcilierea cu Hitler relevă profunda perversitate morală a unei lumi care constă în inexistenţa unei reveniri, pentru că în această lume totul este scuzabil a priori şi prin urmare totul este în mod cinic permis.

 

Nu există nicio modalitate de-a stabili care decizie este mai bună pentru că nu există nicio bază pentru a face această comparaţie. Trăim totul aşa cum ne este dat, fără avertismente, precum un actor care trebuie să improvizeze.

 

Un alt râu [referindu-se la râul lui Heraclit] semantic: de fiecare dată când acelaşi obiect va da naştere altor impresii, deşi toate impresiile ulterioare vor rezona (precum o paradă de ecouri) laolaltă cu cel nou.

 

Personajele din romanele mele sunt propriile mele posibilităţi nerealizate.