Scriitorul aspirant, deşi de cele mai multe ori scrie la persoana întâi, este peste tot, în gări, tramvaie, biblioteci, universităţi, şi pieţe, omniprezenţa sa ridicându-ţi părul de pe picioare. Fie că repară calculatoare, dă la şaibă ori scuipă-n pizza, acesta are un singur vis arăzor: să ajungă mare. Însă nu-i prost, a remarcat prea bine cum stă treaba în România, aşa că în loc să scrie toată ziua pupă-n cur şi se bagă-n seamă, bombardându-şi prietenii, colegii, vecini şi necunoscuţii cu ‘dă şi mie un like’, ‘citeşte asta’, ‘votează-mă’ și ‘cum vă place asta’, dându-se cu părerea ori de câte ori se iveşte (sau nu!) ocazia. Treaba proastă este că spune numai prostii. Treaba bună e că oricum nu se uită nimeni în gura lui de altfel destul de cariată. Când iese-n societate, stă retras într-un colţ, zâmbeşte crispat şi aşteptă să-l întrebe cineva ceva, moment în care suferă o transformare totală: din trist şi dezamăgit ajunge să se bucure mai ceva ca o bacantă în mijlocul sărbătorilor saturnale. Citeşte arareori pentru că nu vrea să se creadă lumea că ar copia de undeva ori că s-a lăsat influenţat de stilul altora, iar în scrierile sale, oneros şi vanitos, aruncă lambride, cariatide şi părţi anatomice umane, uitând de dragul licenţei poetice să folosească virgule, puncte ori majuscule, crezând astfel că reinventează roata. Iar dacă mai e şi diletant, atunci petrece mai bine de jumătate din timpul lucrativ plângându-se că viaţa-i rea şi lumea grea, iar geniile nu sunt recunoscute ori apreciate la adevărata lor valoare. Dacă-l lauzi, înseamnă că eşti un adevărat cunoscător, dacă-l critici eşti un nimic, care habar n-are ce-i aia literatură. Iar când se supără scrie pamflete pline de cacofonii  prin care atacă adevărata vinovată a mizeriei sale – societatea. Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să închei aici de teamă să nu mă recunoască cineva.