Spin(1stEd).jpgDespre autor:

   Robert Charles Wilson este un scriitor de science fiction care s-a născut pe 15 decembrie 1953 în Statele Unite, dar are locuieşte în Canada. Pentru romanele sale a luat câteva premii, printre care şi un Hugo.

.

.

.

Rezumat:

Spin a fost publicat în 2005, iar pentru acest roman Robert Charles Wilson a primit un an mai târziu premiul Hugo. În timp ce părinţii lor petrec, Taylor Dupree (personajul narator), Jason, prietenul său, şi Diana, sora acestuia, asistă la un eveniment deosebit: dispar de pe cer stelele. O entitate necunoscută (ai cărei reprezentanţi sunt numiţi în carte Ipoteticii) se pare că a îmbrăcat Pământul într-o membrană cu proprietăţi speciale: deşi aştrii nu se mai văd, în interiorul ei totul este anume menţinut pentru a face posibilă viaţa umană, deşi timpul se scurge în afara ei de milioane de ori mai repede. În astfel de condiţii Terra mai are aproximativ 50 de ani înainte să fie evaporată de Soarele care se măreşte treptat. Tentativele lor de-a distruge mecanismul ce menţine membra este un eşec total. E.D., tatăl lui Jason înfiinţează firma Perihelion pentru a cerceta mai pe îndelete membrana. Jason, care este catalogat drept geniu, îşi ia doctoratul în astrofizică şi avansează rapid în compania tatălui. Diana, spre dezamăgirea lui Taylor, aderă la o mişcare religioasă care vede în efectele membranei semnele Judecăţii de Apoi şi se căsătoreşte cu Simon, unul dintre promotorii acestei mişcări. Pentru a putea lupta împotriva Ipoteticilor, oamenii încearcă să terraformeze Marte şi trimit şi câţiva oameni să o colonizeze. După ceva timp (de câteva sute de mii de ori mai mult în afara membranei) şi Marte este acoperită cu o membrană asemănătoare. Din fericire, Wun Ngo Wen, un marţian trimis către Terra, apucă să plece înaintea instalării ei. Cu ajutorul său, oamenii construiesc şi trimit replicatori pe asteroizii din norul Oort. Aceştia îşi îndeplinesc de minune funcţiile, se multiplică şi colonizează rând pe rând sistemele solare din vecinătate până când sunt mâncaţi de alţi nanoboţi mult mai evoluaţi decât ei. Nanoboţi care sunt de fapt… ipoteticii.

 

Impresii:

Am început să citesc cartea atras de ideea din incipit, membrana părându-mi-se ceva extraordinar, iar intenţiile misterioase ale celor care au construit-o constituind pentru mine partea centrală a povestirii. Începutul este, de asemenea, destul de intens şi asta în pofida acţiunii care decurge destul de lent, desfăşurându-se pe două planuri principale: primul, redat ceva mai pe larg, are în centru relaţiile inter-umane ale lui Taylor (el-Diane, el-Taylor, Taylor-E.D.), iar cel de-al doilea, pentru mine şi cel mia interesant, vizează membrana şi tentativele de-a afla ce-i cu ea. Cele două se întrepătrund tot timpul, părând să existe chiar o competiţie între ele, Robert Charles Wilson integrând-o foarte bine pe cea de-a doua în cotidian şi conferindu-i astfel un plus de veracitate. Şi atât de bine este condusă povestirea încât nu se simte nicio clipă nevoia aducerii membranei în prim-plan, efectele ei fiind vizibile, iar destinele personajelor inextricabil legate de aceasta. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul. Nu m-a deranjat câtuşi de puţin dezvăluirea identităţii ipoteticilor, însă autorul merge un pas mai departe şi-şi compromite originalitatea alegând un sfârşit desuet, care se găseşte şi-n scrierile lui A.C. Clarke. Motivele Ipoteticilor din misterioase devin banale: vor să salveze rasa umană de la extincţie. No, bine, atâta efort pentru o idee atât de kikirichioasă. Pe cât de frumos a decurs până în acel moment, pe atât de plictisitor s-a încheiat.

Cartea este doar prima parte dintr-o trilogie, însă după un asemenea final nu mai doresc să le citesc şi pe celelalte de teamă să nu mă regăsesc pe-o planetă aflată-n stăpânirea imaginaţiei lui Orson Scott Card, plină de mormoni şi lipsită de feromoni.

Anunțuri