Season of Migration to the NorthSezonul migraţiei către nord este primul roman scris de Tayeb Salih.

Limba în care a fost scrisă: arabă

Titlul în engleză: Season of Migration to the North

Anul apariţiei: 1966

Perioada în care se petrece acţiunea: jumătatea secolului XX

Locul în care se petrece acţiunea: Sudan şi Anglia

Număr de pagini: 176

Ediţie: Heinemann, 1970

Subiect: experienţe inter-culturale

Diverse: carte i-a fost cenzurată preţ de câţiva ani în Sudan, ţara natală a autorului. În 2001, Academia Literară Arabă a numit Sezonul migrării către nord cel mai bun roman arab scris în sec. XX.

 

 

Despre autor:

Tayeb Salih (1929-2009) este probabil cel mai cunoscut scriitor sudanez al tuturor timpurilor. Acesta s-a născut în Karmakol, Sudan, din părinţi săraci. După ce şi-a finalizat studiile la Universitatea din Khartoum, Salih primeşte o bursă şi studiază în Anglia, la Universitatea din Londra. Întors în ţară, ocupă mai multe posturi, printre care şi cel de profesor. A lucrat, de asemenea, pentru o filială a postului englez BBC şi pentru UNESCO.

Rezumat:

Naratorul, al cărui nume nu-l cunoaştem, dar a cărui viaţă se aseamănă foarte mult cu cea a autorului, se întoarce după 7 ani de studii în Anglia în ţara sa natală, Sudan, şi mai precis în satul în care a copilărit. Toţi îl primesc cu braţele deschise, fascinaţi de faptul că a trăit printre albi şi respectuoşi faţă de educaţia sa aleasă. Toţi în afară de Mustafa Sa’eed Othman, un bărbat care s-a aciuat în satul respectiv în urmă cu ceva vreme şi pe care naratorul în vede atunci pentru prima oară. Cu toate că Mustafa îi ajută pe săteni şi se înţelege bine cu toată lumea, atitudinea rece faţă de narator îl determină pe acesta din urmă să devină suspicios. Bănuielile sale ating punctul culminant în momentul în care, după ce se îmbată, Mustafa Sa’eed recită într-o engleză ireproşabilă un poem oarecare. Dorind să afle ce secrete întunecate ascunde, naratorul îl abordează peste câteva zile. Mustafa îi arată atunci paşaportul său, pe care sunt mai multe ştampile, şi-i spune o parte din povestea vieţii sale: asemenea naratorului, şi el a fost un copil precoce plecat la studii în străinătate (fiind de fapt primul sudanez care-a făcut acest lucru). După ce a stat o vreme în Cairo, la familia Robinson, Mustafa ajunge în Anglia. Aici se avântă în mai multe aventuri, ajungând să aibă cinci logodnice în acelaşi timp (am reţinut un singur nume – Isabella Seymor), care se sinucid din pricina lui. Mustafa îşi întrerupe aici povestea. Când vin inundaţiile, Mustafa se îneacă (sau cel puţin aşa pare, pentru că nimeni nu-i descoperă corpul), nu înainte de a-şi lăsa copiii şi nevasta în grija naratorului. Şi asta spre nedumerirea şi nemulţumirea satului şi mai ales a lui Wad Rayyes, un bătrân care o curtează cu asiduitate pe văduva lui Mustafa, plănuind să o ia de nevastă. Hosna Bint Mahmoud, femeia la care facem referire, îi mărturiseşte naratorului că o dă pe mâna lui Wad se va sinucide. Din nefericire, însă, nu naratorul are ultimul cuvânt (şi nici ea!), ci familia ei. Singura scăpare ar fi ca el, naratorul, să o ia de nevastă – aşa cum îi mărturiseşte şi tatăl lui Hosna – dar acesta nici nu vrea să se gândească. Naratorul se mută-n Khartoum, iar când se întoarce în vizită află că Wad şi Hosna au murit – după ce s-au căsătorit, Hosna şi-a înjunghiat soţul de mai multe ori, apoi s-a sinucis. Cotrobăind printre lucrurile lăsate de Mustafa în urma sa, naratorul dă de mai multe foi şi scrisori din care află de relaţia şi implicit căsătoria dintre Mustafa şi Winifred Morris, care a avut loc pe când acesta se afla în Anglia. Împovărat de durerea celor citite, naratorul doreşte să se sinucidă, dar se răzgândeşte…

 

Impresii:

M-am apucat să citesc acest roman fără să ştiu prea bine când a fost scris şi crezând (nici eu nu mai ştiu cum de-am ajuns să am această impresie) că este vorba despre generaţia pierdută (copiii aceia sudanezi împrăştiaţi în cele patru zări de izbucnirea războiului şi care se întorc după 20 de ani acasă). Însă nici vorbă de aşa ceva. Sezonul migrării către nord este în primul rând povestea tristei fuziuni dintre civilizaţia vestică şi cea locală, dar nu la nivel elementar, ci la cel al ideilor şi-al elitelor. Ajuns în Anglia, Mustafa nu ştie cum să se poarte, şi nu vorbesc aici la ţinutul furculiţei şi alte asemenea banalităţi, ci, în primul rând, de sentimente. Nu ştiu ce să simtă, cum să simtă, integrarea fiind din acest punct de vedere imposibilă. Toate relaţiile sale sfârşesc tragic, un tragism de care este conştient şi nu indiferent, aşa cum s-ar putea crede la o primă şi superficială privire, şi a cărui vină o poartă în totalitate. Dispariţia sa, văzută fie ca o sinucidere, fie ca fugă din faţa responsabilităţilor, este una simbolică, rolul lui fiind luat de cel care-l judecă atât de aspru la început, şi anume naratorul. Tranziţia este una subtilă, însă cei doi par să împărtăşească, într-un fel sau altul, acelaşi destin, lucru ce reiese din tentativa naratorului de-a se sinucide şi implicit de-a sfârşi nu precum una dintre victimele lui Mustafa, ci precum acesta. Şi mai este un lucru care îi uneşte: prin refuzul său de a o lua în căsătorie pe Hosna Bint Mahmoud, naratorul o condamnă de fapt la moarte. Însă există şi o diferenţă esenţială între Mustafa şi narator: dacă primul face totul în numele iubirii, cel din urmă refuză dragostea, preferând singurătatea. Două reacţii opuse, egal depărtate de normalitate. Despre relaţia dintre cei doi se pot scrie multe cuvinte, existând nenumărate posibilităţi de interpretare. Cea pe care v-am prezentat-o este doar una dintre ele şi nu în mod obligatoriu cea corectă – admiţând că ar exista una corectă. Stilul este unul eminamente vestic, explicabil prin faptul că personajul narator studiază în Londra literatura şi-n special poezia, deşi agricultura, aşa cum îi reproşează şi Mustafa (un reproş îndreptat în primul lui chiar asupra vieţii pe care el însuşi a dus-o şi a destinului pe care singur şi l-a ales), i-ar fi fost mult mai utilă. Şi nu numai lui, dar şi comunităţii. În al doilea rând, romanul este o cheie prin care putem interpreta viaţa: personajul narator încearcă (nu prin tentativa de sinucidere, ci prin faptul că se răzgândeşte) să-şi aleagă singur destinul şi nu să trăiască în umbra dublului său, în pofida puterii pe care acesta ori aceasta o exercită asupra lui. Impresionant prin simbolismul său este şi sfârşitul, înotul către celălalt ţărm, această migrarea către nord, putând fi văzut atât ca un drum spre moarte, cât şi ca o cale spre viaţă. Şi nu spre orice fel de viaţă, ci spre cea pe care singuri ne-o alegem.