Age of IronÎn inima ţării este cel de-al şaselea roman scris de J.M. Coetzee.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Age of Iron

Anul apariţiei: 1990

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1980

Locul în care se petrece acţiunea: Africa de Sud

Număr de pagini: 198

Ediţie: Penguin Books, 1998

Subiect: apertheid, singurătatea.

Gen: roman epistolar

 

Despre autor:

John Maxwell Coetzee s-a născut în 1940 în Cape Town, Africa de Sud, şi este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori africani contemporani. Descendent al unei familii de imigranţi olandezi, Coetzee a primit numeroase premii literare, printre care şi Premiul Nobel în 2003. Persoană retrasă, acesta este un susţinător al drepturilor animalelor şi omului, militând împotriva apartheidului. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: Aşteptându-i pe barbari, Vârsta de fier; Viaţa animalelor şi Dezonoare.

Rezumat:

În ziua în care a fost diagnosticată cu cancer, întorcându-se acasă, doamna Curren (fostă profesoară de latină) descoperă că în grădina sa s-a instalat, într-un culcuş făcut din cartoane, un om al străzii (Vercueil pe numele său). Doamna Curren îi promite bani dacă o s-o ajute la treburi, iar Vercueil, a cărui atitudine oscilează între încăpăţânare, răbdare şi îndărătnicie, se pune pe treabă. După patru ceasuri îşi primeşte plata şi pleacă doar pentru a reveni beat a doua zi. La scurt timp, Florence, servitoarea doamnei Curren, se întoarce din ţinutul ei natal împreună cu fiii ei, Bheki şi Beautz, şi cu un prieten de-al acestora, despre care aflăm într-un târziu că s-ar numi John ori Johannes. Cei doi copii intră în tot felul de belele, sunt urmăriţi şi intimidaţi de poliţie, iar, într-o zi, chiar şi accidentaţi, intenţionat, de maşina forţelor de ordine. De cei care ar fi trebuit să-i protejeze. John ajunge în stare gravă la spital. După ce sunt trimise dintr-o parte într-alta, Florence şi doamna Curren reuşesc să-l vadă. Întoarse acasă, primesc un telefon prin care sunt anunţate că Bheki a intrat în alte încurcături. Vercueil, care se mutase între timp în casă, refuză să le ajute, aşa că doamna Curren împreună cu Florence şi fica ei, se duc cu maşina în Gugulethu, satul natal al servitoarea, să vadă care este treaba cu Bheki. Thabane, verişorul Florencei, se oferă să le ajute să-l localizeze. Îl găsesc mort, executat împreună cu alţi patru copii. Doama Curren se adresează unor poliţiştii, însă aceştia o trimit la plimbare. Se întoarce acasă, iar John, externat între timp, vine să o viziteze, sperând să dea de prietenul său. Apare şi poliţia, care, în pofida insistenţelor şi rugăminţilor doamnei Curren, ia cu asalt casa pentru a-l neutraliza pe John, retras, cu un pistol în mână, într-un cotlon.

 

Impresii:

Epoca de Fier este un roman epistolar, însă, scrisoriile fiind scrise doar de unul dintre cei doi conlocutori şi netrimise celuilalt, suntem nevoiţi să ne limităm la o singură perspectivă şi la un singur punct de vedere, şi anume la lumea văzută prin ochii doamnei Curren, o femeie în vârstă şi retrasă, forţată de împrejurări să asiste neputincioasă la ororile apartheidului. Ca temă centrală, extinzându-se dincolo de cele secundare, îmbătrânirea şi singurătatea, şi reieşind din ele, avem şi de această dată alienarea (mai pe larg despre fenomenul alienării în opera lui J.M. Coetzee în numărul de luna viitoare al revistei Litere). Vercueil, prin tăcerea şi încăpăţânarea sa, este cea mai grăitoare victimă a ei, comunicarea rezumându-se cel mai adesea în cazul lui la contemplarea şi detaşare faţă de lumea exterioară. Singurătatea sa prefaţează singurătatea doamnei Curren, la fel cum sinuciderea la care ea se tot gândeşte şi pe care Vercueil nu şi-o, ci i-o, doreşte, prefaţează propria lui moarte. Entuziasmându-se ca un copil când are impresia că femeia o să se sinucidă, el nu face decât să-şi dorească propriul sfârşit. Dispariţia şi distanţarea care, atâta timp cât este viu, nu pot să fie niciodată totale. Celălalt fir epic, care are în prim plan acţiunile lui Bheki şi John, deşi ocupă locul principal în cadrul naraţiunii, are o importanţă mai redusă tocmai din pricina diferenţei de vârstă şi de atitudinea dintre ea şi ei. Din contrastul acesta se nasc şi în contrastul acesta pier. Singurătatea este, însă, tot timpul prezentă, la fel şi alienarea, ele sunt substratul, iar acţiunea nu face decât să le scoată la iveală. Deşi încearcă să n-o implice şi pe fiica sa în viaţa retrasă şi anostă pe care o duce, doamna Curren îi reproşează că a lăsat-o în urmă, că a condamnat-o să trăiască aici, în această ţară măcinată de xenofobie, în timp ce ea a plecat în Statele Unite. Îi reproşează, dar nu îndrăzneşte să i-o spună. Ca şi în celelalte romane ale lui Coetzee, personajele sale nu sunt nici eroi şi nici fotomodele, ci persoane de la marginea societăţii (iar aici, a vieţii), care au totuşi conştiinţă, dorinţe şi speranţe. Care sunt vii într-o lume sălbatică, denaturată. Doamna Curren a fost în tinereţe profesoară şi toată viaţa sa a abhorat şi condamnat xenofobia. Însă xenofobia, adânc înrădăcinată în această ţară, o roade, tot aşa cum şi cancerul o ucide lent, dureros de lent şi sistematic. Un roman profund, dar cu prea puţine contraste. Citindu-l, rămâi cu impresia că J.M. Coetzee este un pesimist convins.

 

Citate:

Şi atunci pentru cine aceste scrisori? Răspunsul este: pentru tine, dar nu pentru tine, pentru mine, pentru partea din tine care este în mine.

Anunțuri