Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.