Întunericul dimprejur este cel de-al doiles roman scris de Cormac McCarthy.

Limba în care a fost scris: engleză

Titlul în engleză: Outer Dark

Anul apariţiei: 1968

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. XX.

Locul în care se petrece acţiunea: SE Statelor Unite

Număr de pagini: 256

Ediţie: Picador, 2007

Subiect: destinul omului, căutarea

 

 

Despre autor:

Cormac McCarthy s-a născut pe 20 iulie 1933 în Providence, Statele Unite ale Americii.  A primit încă de la începutul carierei de scriitor mai multe burse care l-au ajutat să călătorească şi i-au permis să publice noi romane. A primit şi câteva premii destul de importante, iar în topurile realizate de mai multe publicaţii celebre (precum  The Times or New York Times) atât el cât şi cărţile sale ocupă poziţii onorabile. Trei dintre romanele sale au fost ecranizate, Drumul, ultimul dintre acestea, fiind cu precădere bine recepţionat de public. Este unul dintre scriitorii care au mari şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre cele mai importante cărţi ale sale menţionez: Drumul (The Road),Căluţii mei, căluţi frumoşi (All the Pretty Horses), Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Man), Merdianul sângelui (Blood Meridian).

 

Impresii:

Cormac McCarthy mi-a atras încă de la început atenţia (şi nu doar mie, dar şi editorului său) prin stilul clar faulknerian, exersat uneori până la limita pastişei (din fericire prezintă, în clasicul stil Faulknerian, câteva inovaţii menite să-ţi îngreuneze lectura, cum ar fi suprimarea, în original, adică în engleză, a ghilimelelor de dialog, lucru care se traduce în română prin lipsa liniei de dialog. Însă, spre deosebire de Jose Saramago, are bunul simţ de-a începe cu alineat următoarea replică). Abuzând de limbajul colocvial şi agramat al personajelor sale (ye în loc de you, don’t la persoana a III-a singular în loc de doesn’t, desinenţe stâlcite, forme verbale ieşite din uz, cum ar fi knowed în loc de knew, căderea g-ului final şi aşa mai departe), limbaj la care nu recurge în momentul în care, din postura de narator omniscient, se apucă să povestească ori descrie, Cormac McCarthy prezintă o poveste plasată într-o perioadă şi loc neprecizate, deşi putem deduce că acţiunea se petrece pe undeva pe la începutul secolului trecut, în sudul Statelor Unite, tot prinYoknapatawpha lui William Faukner. Iar lipsa de originalitate nu se încheie aici, căci şi acţiunea tot faulkneriană este, căutarea lui Rinthey aducând cu cea a Lenei Grove din Lumină de august (în Copilul Domnului întâlnim, pare-se, accidentul din Sanctuar, dar trecem peste, căci la Faulkner era vorba de un om condamnat şi linşat pe nedrept, pe când la Cormac discutăm de-o simplă şi inocentă necrofilie). Însă McCarthy plagiază, dacă se poate spune aşa, cu stil, cu stilul maestrului său, desigur, continuându-i de fapt operele şi, din când în când, exagerându-le. Să nu credeţi, totuşi, că am ceva împotriva sa, ba dimpotrivă, îmi place foarte mult cum scrie şi asta pentru că-l admir pe Faulkner pentru stilul său. Fără a mai bate apa în piuă, să vă spun despre ce este vorba:

Avem în faţă povestea incestuoasă dintre Culla Holme  şi Rinthey Holme, sora acestuia, relaţia nu doar incestuoasă, dar şi fructoasă, pentru că din ea rezultă un copil. Deşi acesta se naşte viu, Culla îl îngroapă, după care îi spune surorii sale că a murit, de fapt, din cauze naturale, şi pleacă să colinde ţinutul în lung şi-n lat pentru a-şi găsi de muncă. Rinthy îşi dă seama că a fost minţită, aşa că pleacă nu după fratele său, deşi şi pe îl caută, ci după căldărarul care i-a dezgropat şi luat copilul. Mort, evident. Copilul, nu căldărarul. Drumul acesta dublu, aproape în oglindă aş putea spune, deşi foarte asemănător prezintă anumite diferenţe născute din caracterul celor doi fraţi. Deşi nu ei determină acţiunile ce urmează să li se petreacă, aceste acţiuni reverberează în ei şi prin ei în următoarele. Veştile ajung, distorsionate şi vagi, de la un frate la celălalt, în vreme ce căutările lor iluzorii şi futile continuă. Întâlnesc în drum câteva personaje binevoitoare, multe meschine şi toate agramate. Din această pricină, deşi nu are decât două sute şi ceva de pagini şi două fire narative mai mult sau mai puţin liniare, povestea lor devine una prolixă, greu de urmat pe alocuri, şi foarte densă. Adaptarea şi integrarea par a fi motive secundare, tema principală fiind, după cum am spus deja, căutarea. Însă ceea ce caută ei doi nu există, pentru că nu se află în afara lor, ci în interior. Doresc, cumva, prin evenimente exterioare, cum ar fi în cazul lui Culla să fie acceptat fără să fie întrebat nimic, să facă resorturile lăuntrice să vibreze. Să le aducă pe aceeaşi lungime de undă cu cele ale lumii dimprejur. Lucru iarăşi imposibil din pricina trecutului lor. Este un paradox care îi hrăneşte şi în acelaşi timp îi distruge.

Observ şi de această dată înclinaţia lui McCarty către persoane nu de la marginea societăţii, ci a civilizaţiei, reacţiile lor fiind de multe ori instinctuale, iar propriile gânduri expresia unei neştiute boli de care încearcă să scape. Nu lumea din jurul lor este alienată şi străină, ci ei, ei le sunt sieşi alienaţi şi străini, pierduţi fără nicio posibilitate de-a mai fi salvaţi. Nu sunt nici măcar inteligente, încrâncenate şi triste în singurătatea, cum sunt, spre exemplu, unele dintre personajele lui Faulkner, (cu precădere descendenţii lui Snopes), ori alienate dintr-un motiv pe care să-l putem înţelege (aşa cum se întâmplă cu Joe Christmas), nu, pur şi simplu sunt non-valori, interesante tocmai prin faptul că arareori ajung personaje literare. De aceea nici nu se pune prea mare accent pe gândurile lor şi trăirile interioare, ci pe faptele, oricât de insignifiante ar părea acestea. Dorinţa de-a se integra există, însă este din faşă neutralizată. Iar dacă întunericul este unul exterior, atunci este cu siguranţă o proiecţie a celui interior.

 

P.S. Ştie cineva care este titlul sub care a fost tradus, dacă a fost tradus, în română?

Anunțuri