Evanghelia după Iisus Hristos  este cel de-al 17-lea roman scris de José Saramago.

Limba în care a fost scris: portugheză

Titlul în engleză: The Gospel According to Jesus Christ

Anul apariţiei: 1991

Perioada în care se petrece acţiunea:  începutul sec. I e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: Levant, actualul Istrael

Număr de pagini: 341

Ediţie: Harvill Press, 1991

Subiect: viaţa lui Iisus

 

 

Despre autor:

Jose (de Sousa) Saramago s-a născut pe 16 noiembrie 1922 şi este, până în prezent, singurul portughez care-a primit Premiul Nobel pentru Literatură (premiu ce i-a fost acordat în anul 1998). Comunist, pesimist şi ateu, Saramango a avut de suferit din cauza convingerilor sale, intrând adesea în conflict cu Biserica Catolică (mai ales după ce-a publicat romanul Evanghelia după Iisus Hristos). A murit în 2010, la vârsta de 87 de ani, din cauza leucemiei.

 

Impresii:

Să-ţi numeşti astfel romanul înseamnă, direct sau indirect, că încerci fie să stârneşti controverse, fie să te afli în centrul atenţiei, fie şi una şi alta. Iar Saramago, spre deosebire de Dan Brownii care ne-au invadat cu romanele lor pseudo-istorice pline de societăţi secrete, fii ilegitimi şi conspiraţii care mai de care mai bizare, cade, din fericire (pentru mine, cel puţin) sub incidenţa primului caz. Fără a introduce elemente a căror prezenţă să rezulte în apariţia unor societăţii secrete ori orice alt fel de nebănuite consecinţe, Sramago distorsionează în mod elegant evenimentele, fără totuşi să profite de pe urma acestor distorsionări, aşa cum des se întâmplă în rândul romanelor din zilele noastre, fără niciun fel de mesaj, scrise doar de dragul senzaţionalului. Nu, el nu profită de ele, ci le creează (şi, ţinând cont că Saramago cochetează şi el, asemenea lui Milan Kundera, cu antiromanul – nouveau roman, o face într-un mod care nu se pretinde real ori adevărat, poate, cel mult, contemplativ) să împace evangheliile existente şi să tragă din ele concluziile fireşti care să impun, iar cu ajutorul lor să recreeze anii lipsă din viaţa lui Iisus. Stilul autorului este greoi, poate chiar bolovănos, neexistând o gradare incrementală a stilului, motiv pentru care romanul este lipsit de încordarea menită să-ţi lărgească orizontul de aşteptare. Saramango porneşte bătrâneşte la drum, ştiind că are în faţă o cale lungă, presărată pe alocuri cu diverse obstacole. Acordă o atenţie deosebită evenimentelor premergătoare naşterii lui Iisus, precum şi celor imediat ulterioare (spre deosebire de Biblie, la Saramango nu duhul este cel care-o lasă însărcinată pe Maria, ci… Iosif. Apare şi un înger deghizat în cerşetor şi alte asemenea elemente care să ducă la aceleaşi rezultate ca şi evenimentele prezentate în Biblie, dar Saramago nu exagerează). Irod porunceşte măcelul, Iosif e crucificat din greşeală, iar Iisus ajunge să se întrebe de ce nu i-a avertizat Iosif şi pe ceilalţi părinţi din Betleem că soldaţi romani au să vină şi să le măcelărească fiii. O întrebare cât se poate de legitimă, dar nu mai puţin legitimă ca menirea profeţiei care-l determină pe Irod să ucidă în primă instanţă copiii. Iisus este prezentat ca un copil mai mult sau mai puţin normal, cu îndoieli, dorinţe carnale şi vise de îmbogăţire. La un moment dat ajunge chiar să facă, alături de diavol, pe păstorul, dar după ce Dumnezeu i se arată în deşert şi-i promite faimă, Iisus îl părăseşte. Pe diavol, nu pe Dumnezeu. Până aici se poate argumenta că avem de-a face cu un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii, cu tot ce presupune acesta, însă abia de acum urmează evenimentele cu adevărat interesante: căsătoria lui Iisus cu Maria Magdalena, discuţia cu Dumnezeu, miracolele înfăptuite şi sacrificarea. Punctul central al romanului, cel spre canalizează toate evenimentele trecute şi din care decurg toate cele viitoare, este reprezentat de discuţia avută vreme de 40 de zile pe Marea Galileei, între Iisus, Dumnezeu şi Diavol, când Iisus îl întreabă pe Dumnezeu cum o să fie lumea după sacrificiul său, iar Dumnezeu începe să-i enumere şirul nesfârşit de sfinţi omorâţi şi de masacre comise în numele lui. Observ la Saramago un Dumnezeu ahtiat de putere, unul care doreşte să-i învingă pe ceilalţi zei şi să se răspândească printre oameni prin orice mijloace. Diavolul îi propune, la un moment dat, să-l ierte şi să-l primească înapoi în Rai, promiţându-i că o să-i fie fidel, însă Dumnezeu îl refuză. Iisus nu are încotro, semnase deja pactul, şi-n pofida dezgustului pe care-l resimte, se întoarce în mijlocul lumii şi săvârşeşte miracolele pe care le ştim deja, cunoscând prea bine ce va să însemne moartea sa. Nu vrea să comentez despre natura lui Iisus şi înţelegerea sa cu Dumnezeu, însă argumentele aduse de Saramango, chiar dacă voalat prezentate, sunt destul de puternice încât să-ţi ridice întrebări.

 

Citate

Nu pot, este strict interzis de înţelegerea făcută de zei să intevenim direct; poţi să mă vezi pe mine într-o piaţă publică, înconjurat de păgâni, încercând să îi conving că zeul lor este fals şi că eu sunt cel real? Un zeu nu i-ar face aşa ceva unui alt zeu, pentru că niciunuia nu-i place să intre în casa sa ce altul îi interzice să facă într-a lui.

Cei care mă abandonează, mă caută. Şi când nu te găsesc, presupun că dai vina pe Diavol. Nu, nu el este vinovat, pentru că eu nu pot să-i găsesc pe cei care mă caută, spuse Dumnezeu cu malancolie, ca şi când ar fi descoperit o limită a puterii sale.

Nimeni sănătos la cap nu poate spune că diavolul sau răul s-ar face vinovate de atâta vărsare de sânge, doar dacă n-o să vină un răuvoitor care să spună că eu l-am inventat pe zeul [vorbeşte de Allah] care o să i se opună acestuia de aici [Dumnezeu]. Nu, răspunse Dumnezeu, nu eşti vinovat, iar dacă o să te acuze cineva poţi să-i spui că dacă Diavolul este fals, atunci nu ar fi putut crea un Dumnezeu adevărat. Atunci cine, îl întrebă Diavolul, o să-l creeze pe acest Dumnezeu? Iisus se străduia să găsească un răspuns, Dumnezeu, care tăcea, a rămas tăcut, dar o voce s-a făcut auzită din ceaţă: Poate că Dumnezeul acesta şi cel care va să vină sunt unul şi acelaşi. Iisus, Diavolul şi Dumnezeu s-au prefăcut că nu aud nimic, însă nu au putut să nu se uite alarmaţi unul la celălalt, pentru că aşa este frica, uneşte până şi inamicii.

Anunțuri