Etruscul este cel de-al şaptelea roman scris de Mika Waltari.

Limba în care a fost scris: finlandeză

Titlul în engleză: The Etruscan

Anul apariţiei: 1955

Perioada în care se petrece acţiunea: sec. V î.e.n.

Locul în care se petrece acţiunea: bazinul mării Mediteraneene

Număr de pagini: 452

Ediţie: Polirom, 2002

Subiect: peregrinările omului prin viaţă

 

Despre autor:

Mika Waltari (1908-1979) este cel mai cunoscut scriitor finlandez pe plan internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi. A scris nu mai puţin de 29 de romane, în care acţiunea se petrece în diferite perioade istorice. A lucrat ca jurnalist şi critic literar.

 

Rezumat:

Turms, personajul narator al întregului roman, se trezeşte fără să-şi aducă aminte nimic legat de persoana sa. Ducându-se la oracolul din Delphi (care-l şi sfătuieşte să se îndrepte spre vest), se împrieteneşte cu Dorieus, un spartan voinic şi drept, aidoma tuturor spartanilor. Împreună se angajează pe nava piratului Dionysos care, speriat de perşi, o porneşte către vest. Pe undeva, pe drum, îl iau la bord şi pe Micon, un vajnic şi drept vindecător de oase rupte şi răni sângerânde. După câteva furtişaguri, ajung în Himera, unde sunt găzduiţi pentru o vreme de tiranul oraşului, la adăpost de navele cartagineze. Aici Turms o întâlneşte pe ispititoarea, înşelătoarea şi ipocrita Arsinoe, preoteasa zeiţei Afrodita, dacă îmi aduc bine aminte, de care se îndrăgosteşte. Cu ajutorul tiranului fug spre alte ţărmuri, Turms răpind-o pe Arsinoe, iar Dorieus luând-o de soţie pe Tanaquil. Până să ajungă în Segest, Arsione îl înşeală pe Turms cu toţi mateloţii, iar după ce ajung în mirificul oraş îi şi naşte un copil din flori. Dorieus moare în luptă, Micon se sinucide, Dionysos dispare, iar Turms îşi continuă peregrinările prin ţinuturile latinilor, alături de soţia lui, fiica altora şi dădaca Hana. După ce ajunge în Roma, Turms pleacă într-o călătorie iniţiatică prin regatul etruscilor, iar soţia lui se căsătoreşte cu altul. Într-un final fericit, Turms îşi dă seama atât de perversitatea ei, cât şi de faptul că este un lucumon.

 

Despre carte:

Dacă aţi citit rezumatul înseamnă că v-aţi dat seama că avem de-a face cu un roman epopeic, în care aventurile se-nşiră ca mărgelele pe gută, fără ca totuşi să fie prea bine legate între ele. Intriga este vag schiţată şi doar afirmaţia din începutul cărţii, şi anume că personajul principal este nemuritor, îl determină pe cititor să lectureze în continuare. Miza, cât şi conflictul, întârzie însă să apară, Waltari pierzându-se în intrigi secundare lipsite de orice fel de relevanţă. Cu toate acestea, acţiunea este liniară, atrăgând prin însăşi simplitatea sa. Dacă ar fi avut şi substrat, cred că ar fi ieşit ceva, însă în felul în care este scris, romanul este, în opinia mea, o colosală pierdere de timp, atât pentru mine, ca şi cititor, cât şi pentru Waltari, ca autor care tinde să decadă în grafomanie. Păcat de atâta documentare şi atâtea ore irosite. După o aşa lectură, nu sunt câtuşi de puţin interesat să citesc şi alte cărţi semnate de el.