sur         După ce în ultima vreme am citit cu predilecție scriitori străini (și-n special, scriitori apreciați de critică și răsplătiți cu nenumărate premii), printr-un concurs de întâmplări am ajuns să pun mâna pe romanul semnat de-o tânără de care nu mulți au auzit până acum. Este vorba de Ioana Resteman, care are, din câte înțeleg, doar 19 ani, iar romanul pe care l-am menționat este cartea ei de debut și se numește Surâsul umbrelor. Romanul este unul pastoral, câmpenesc, o combinație destul de reușită între scrierile lui Bjørnstjerne Bjørnson și, incidental, cele ale lui Liviu Rebreanu, și are în vedere destinul unei familii de români de la începutul secolului trecut, bântuită de nenoroc (sau, după cum sugerează autoarea, urmărită de blestem) și într-o permanentă luptă cu ea însăși. Nu este astfel de mirare că ne reîntâlnim cu teme din literatura română pe care, dacă nu le credeam demult uitate, ni le închipuiam drept schimbate și metamorfozate. Avem în față aceeași sete de pământ caracteristică perioadei interbelice și romanelor realiste, contopită cu încercarea zadarnică a personajelor de a-și clădi un destin călcând pe urmele părinților lor. Opțiunile lor sunt limitate, viața, din punctul nostru de vedere, mărginită, însă între limitele ei, Ioana Resteman izbutește să condenseze o seamă largă de sentimente, trăiri și zbateri atât de caracteristice omului de la țară. Personajele sunt creionate în grabă, din mers, fără a se insista în vreun fel pe înfățișarea lor, sub care s-ar putea ascunde oricine, dar punând accent pe profilul psihologic. Acțiunile, toate iscate în urma unor puternice frământări lăuntrice, lasă să se întrevadă sufletele, nu chipurile, autoarea aducându-ne astfel în prim plan o serie de griji și întâmplări atemporale, caracteristice tuturor într-o mai mică sau mai mare măsură. Sentimentele descrise nu s-au pierdut în negura vremurilor, nu au fost înghițite de puhoiul timpului ori îngropate de anii care s-au scurs neiertători, ele rezidă în adâncul sufletelor noastre și așteaptă doar un moment de nesiguranță ori tristețe pentru a ieși la iveală și-a ne acapara. Sunt neliniștile noastre cele mai profunde, care se adresează și vizează nemjlocit identitatea noastră și rolul nostru în această lume. Iar autoarea știe cum să le scoată la suprafață, cum să le dea glas și cum să le potolească. O epocă întreagă poate fi înțeleasă prin intermediul personajelor sale bine surprinse și fidel analizate, o epocă bine documentată, Ioana Resteman construindu-și cu conștiinciozitate romanul pe mărturiile unor persoane care au luat parte la evenimentele descrise. Însă acesta ar putea fi cel mai mare neajuns al romanului, faptul că se adâncește în trecut în loc să vizeze prezentul, însă sunt acțiune care merită descrise, trăiri care merită imortalizate.

Există, desigur, și o serie de neajunsuri (și aș dori să menționez aici graba cu care se trece peste anumite evenimente marcante, stilul care rămâne în permanență alert și tensionat, stăvilit arareori și doar de pasaje răzlețe, stil care nu se justifică întotdeauna, precum și tendința, folosită pe scară largă de Władysław Stanisław Reymont în romanul său Țăranii, de a trata personajele nu individual, ci colectiv, dar și mult prea rarele digresiuni descriptive), însă, având în vedere vârsta scriitoarei, cred cu tărie că, prin exercițiu, vor dispărea cu timpul.

O surpriză plăcută!