În ultima vreme m-am tot rotit în jurul celor două idei, încercând, cumva, să determin gradul în care cuvintele pot desemna ori defini sentimentele, dincolo de aparenta lor putință prost și marginal înțeleasă de-a le sugera. Folosim aceleași cuvinte pentru a ne face înțeleși, spunem că iubim, urâm, adorăm, ne este dor și așa mai departe, însă, uzitându-le, în ce măsură reușim să descriem ceea ce simțim cu adevărat? Întrebarea, simplă doar în aparență, se înscrie într-una dintre cele patru probleme fundamentale ale filosofiei limbajului, mai exact relația dintre acesta și realitate, vizându-le într-o destul de mare măsură și pe celelalte trei, și anume natura semnificației, folosirea limbii și mai ales înțelegerea limbajului. Doar pentru a putea merge mai departe, am să descriu cât se poate de succint ce vizează fiecare dintre acestea și am să încep cu natura semnificației pentru că are cea mai mică legătură (mică doar în comparație cu celelalte) cu problema adusă în discuție.

          Natura semnificației reprezintă gradul de adevăr pe care un anumit enunț îl conține sau nu. Oțelul este un aliaj al fierului cu carbonul este un astfel de enunț, iar dacă la o primă vedere pare destul de simplu să determinăm gradul său de adevăr, lucrurile se complică în momentul în care încercăm să definim fiecare termen în parte, rolul și funcția lui în enunț, capacitatea fiecăruia de reprezentare și nu în ultimul rând să definim însăși noțiunilor de adevărat și fals de la care am pornit. Sunt sigur că cele mai multe persoane găsesc că aceasta-i o falsă problemă ori cel puțin una complet inutilă, oțelul chiar este un aliaj al fierului cu carbonul, însă acest prim enunț nu face decât să deschidă poarta către următoarele, cu mult mai interesante și mai greu de verificat, cum ar fi Iarba este verde, Eu urăsc, Eu urăsc cu pasiune, Lumea este o reprezentare a minții mele ș.a.m.d. Nu vreau să intru în amănunte, cine este interesant de subiect îi poate citi pe Aristotel, Hume, Locke, Tarsky ori Wittgenstein.

          Folosirea limbii este, poate, cea mai puțin filosofică dintre problemele fundamentale ale limbajului, pentru că de ea se ocupă atât sociologia cât și lingvistica, ieșind puțin din zona celorlalte trei. Ea vizează rolul limbajului în relațiile interumane, modul în care acesta a apărut și s-a dezvoltat ș.a.m.d. și se raportează direct la societate. Nu trebuie însă subestimată, întreaga literatură nu face decât să o exemplifice și expliciteze.

          Înțelegerea limbajului tratează modul în care construcțiile sintactice se asemănă ori deosebesc în mintea emițătorului și a receptorului și are o importanță mai mică atunci când vorbim de lucruri concrete și mai mare, chiar copleșitoare, când facem referire la sentimente ori noțiuni abstracte. Deși rolul ei în cadrul chestiunii avute în discuție este de netăgăduit, nu aș dori să insist prea mult, considerând că, pentru moment, înțelegerea ei este suficientă. Cel puțin atâta timp cât nu aduc în discuție argumentul nihilist al deconstrucției elementelor în părțile lor fundamentale, argument care ar pune capăt oricărei discuții.

            În fine, problematica cu care ar fi trebuit să încep dacă ar fi fost să prezint descrescător importanța lor este relația dintre limbaj și realitatea pe care acesta o descrie. Iarăși, pornind de la un obiect concret, cum ar fi, de pildă, un scaun ori copac, tindem să credem, simplificând foarte mult lucrurile, că bazele discuției nu sunt doar de la sine înțelese, dar și lipsite de importanță. Însă, chiar și în acest caz, al obiectelor concrete, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Cu toate că fiecare dintre noi știm cum cum arată un scaun ori un copac, în momentul în care facem referire la ele ne imaginăm lucruri diferite (scaunul poate avea, de regulă, de la unu la patru picioare, poate avea sau nu spătar, poate fi mai înalt sau mai scund, de-o culoare sau alta, nou ori vechi și așa mai departe, iar de copaci nici nu cred că ar mai fi cazul să vorbim. Apoi există o serie de variații progresive și tranziții infinite prin care putem trece unul dintre aceste obiecte până când va înceta, fără o limită bine definită, să mai poată fi reprezentat de cuvântul respectiv. Un copac este copac atâta timp cât întrunește anumite criterii, însă le putem elimina rând pe rând până când să nu mai fie vorba de vreunul. Un copac fără ramuri, un copac uscat (încă e copac?), un copac doborât la pământ (încă copac?), un copac doborât la pământ și fără crengi etc, până când noțiunea de copac se va transforma în cea de trunchi de copac. Limita dintre cele două? Arbitrară. În DEX 2009, scaunul este astfel definit: Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. Vag, foarte vag, pentru că pot la fel de bine să stau și pe un taburel și pe o măsuță ori un corp de mobilă oarecare. Ar fi fost mai indicat, probabil, ca verbul a putea să fie înlocuit cu a deservi, sintagma pe care poate să stea o singură persoană transformându-se în deservind o singură persoană în scopul șederii (un limbaj aidoma scaunului – de lemn). Observați, sper, toate probleme care se nasc în cazul de față. Prima, cea subliniată de mine, constă în diferența de sens dintre putință (a putea) și scop (a deservi), însă putem merge mai departe și semnala discrepanțe la aproape fiecare cuvânt folosit pentru a defini ceva atât de simplu cum este un scaun. Mobilă (ce este mobila, ce nu mai poate fi considerată mobilă, un trunchi de copac nefasonat mai este mobilă? Dar fasonat doar puțin? Dar fasonat doar puțin mai mult? etc), cu sau fără spetează (am putea ridica și aici o mulțime de probleme cu privire la ceea ce înseamnă spetează, fiind astfel nevoiți să căutăm în DEX un alt cuvânt definit prin termeni la fel de interpretabili, dar nu am s-o fac pentru că oricum nu contează dacă are sau nu spătar), pe care poate să stea (să stea cum? culcată, în picioare, într-o parte? sau a putea se referă pur și simplu la posibilitatea fizică?) o singură persoană (să zicem că se subînțelege că vorbim de un om, însă, dacă cel mai supraponderal dintre oameni (din câte știu există un mexican care cântărește peste o jumătate de tonă) sfărâmă scaunul, acela s-ar mai fi putut numi înainte vreme scaun ori nu? Pentru că, evident, pe el nu putea să stea acea persoană, ieșind astfel din rigoarea definiției date mai sus). Dar dacă înghesuim pe el două persoane? Însă nu consider că vreunul dintre voi are vreo problemă în a ști ce-i acela un scaun. Și asta pentru că întâi l-ați văzut, l-ați pipăit, l-ați simțit și abia apoi a capătat în mintea dvs. o denumire. Dacă lucrurile ar fi stat invers și, fără să fi văzut vreodată un scaun, ați fi citit definiția din dicționar, cred că nu v-ar mai fi fost la fel de ușor să identificați unul dintr-o mulțime de alte obiecte de mobilier cu caracteristici asemănătoare. Despre relația dintre limbaj și realitate s-a vorbit foarte mult, unul dintre primii ei teoriticieni fiind Platon, care a încercat să le împace subordonând-o pe cea de-a doua celei dintâi. Însă nu la cuvinte se referea acesta când vorbea despre lumea ideilor, ci la noțiuni redate prin simple cuvinte, noțiuni care suportă în lumea noastră concretă, materială, o multitudine de variațiuni. Bunăoară putem vorbi de ideea de scaun, iar toate scaunele pe care ni le-am putea imagina sunt doar variații a celei primordiale. Însă, mă tem, că vom sfârși, din pricina imposibilității de a găsi o limită concretă într-o idee și alta (cea de scaun, cea de spătar, cea de picior de scaun, cea de scaun rupt etc), la tot atât de multe câte variațiuni sunt. Sute de ani mai târziu, Plotin aduce în discuție această meteahnă, însă este mai preocupat de decăderea ideilor în materie, pornind de la cea primordială, de Unu, decât de o eventuală soluționare a sa. De fapt, la Plotin nici nu este nevoie de o astfel de soluționare, el nepărând să aibă o problemă cu infinitele variații ale ideilor, ba dimpotrivă, această infinitate pare să ajute demersului său.

          Până acum, să zicem, am vorbit despre un lucru familiar, concret, care nu ar trebui să ridice prea multe probleme; dacă vă trimite cineva să aduceți dintr-o casă un scaun sunt sigur că nu ați veni cu o masă ori un dulap, dar dacă ați fi trimis să aduceți un scaun dintr-o încăpere plină cu scaune de diverse mărimi și culori și cu mii de caracteristici deosebite, cel cu care ați veni n-ar coincide, fără alte informații adiționale, cu cel la care persoana care v-a trimis s-a referit, fie că a făcut-o doar în mintea sa, deși atât cel cu care ați venit cât și cel din mintea persoanei respective tot scaun s-ar numi. Dar ce se întâmplă când ne referim la sentimente ori la lucruri abstracte? Iubire, spre exemplu. Ură, dor, a tânji, a dori, a crede. Mergem în dicționar mai întâi pentru a le căuta definiția sau le știm deja? Faptul că puteți citi aceste cuvinte mă îndreptățește să cred că ați simțit măcar o dată aceste sentimente și că, dacă v-ați strădui puțin, ați reuși să le definiți în cuvinte. Încercați, vă rog să faceți acest exercițiu, să definiți prin propriile dvs. cuvinte iubirea, și continuați să citiți după ce-l veți fi terminat.

          Gata? Haideți atunci să vedem ce spune și DEX-ul: Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. Îmi este greu să cred că ați folosit aceleași cuvinte și cu atât mai puțin în exact aceeași ordine. Iar dacă, totuși, ați făcut-o, atunci înseamnă că nu știți ce înseamnă iubire, știți doar definiția ei. Mi-ați putea reproșa că un lucru este definiția lui, tautologic vorbind are sens, fără ca totuși să aveți dreptate. Nu, un lucru nu este egal cu definiția lui, ci doar cu el însuși. Cel mai probabil ați echivalat iubirea cu dragostea, încercând să spuneți, concret, ce înseamnă pentru dvs. sentimentul acela puternic și înălțător, pe care îl simți față de cineva și ceva etc etc. Nu contează. Ideea este că l-ați definit, cu siguranță, într-un mod diferit decât a făcut-o DEX-ul și, cel mai probabil, diferit de felul în care o fac eu ori ceilalți. Simțim doar diferit, nu? Pare logic să folosim alte cuvinte. Da, este logic, dar doar până când realizăm că nu folosim, de fapt, alte cuvinte. Folosim fix cuvintele existente în vocabularul limbii, doar că le definim diferit și le definim diferit prin intermediul altor cuvinte pe care le înțelegem și definim diferit și așa mai departe, la infinit. Echivalând iubirea cu dragostea, nu reușim să ne-o însușim, pentru că și dragostea va trebui să o definim folosind cuvintele întâlnite-n DEX. Despre dragoste, acesta spune: Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor. Ce naiba e afecțiunea? Consultăm iar DEX-ul: Simpatie, prietenie, dragoste față de ci­neva. Și simpatia ce e? Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecțiune. Și atunci atracția, înclinarea, afinitatea? Nu ajungem nicăieri. Încercând să definim într-un mod propriu un sentiment care ne este, în fond, propriu, nu facem decât să recurgem la alți termeni pe care-i resimțim diferit și pe care ar trebui să-i definim într-un mod propriu. Orice am face, nu putem evada din închisoarea limbii pe care-o vorbim, suntem obligați să folosim cuvinte care ne sunt, de fapt, străine și care nu redau decât aproximativ ceea ce simțim. Și chiar mai mult decât atât, nu doar redau aproximativ, ci ele ajung să ne șlefuiască sentimentele, să ni le văduvească de profunzime și să le-înghesuie în calapodul îngust al formelor lor. Sub spectrul lor, sentimentele se deformează și sluțesc, însă fără ele redevin simple reverberații ale instinctelor care ne-au guvernat cândva. Cu cât folosim mai mulți termeni pentru a defini un sentiment, cu atât sentimentul respectiv este mai complex și mai diferit de felul în care este înțeles de majoritatea oamenilor.

          Să mergem mai departe și să facem un mic exercițiu de imaginație pentru a vedea cum de am ajuns să definim, în termeni proprii, iubirea de parcă ar fi un sentiment increat și imanent, când, de fapt, nu este nici una nici alta. Ați asociat sentimentul care părea să corespundă cel mai bine cu ceea ce ați crezut că însemnă iubirea, așa cum ați înțeles-o privind în jurul vostru. Ați reflectat lumea extrinsecă în cea intrinsecă, nu invers. Eu, citind relativ mult și influențat lăsându-mă de scriitori precum Turgheniev, Lermontov ori Pushkin, o voi defini și percepe într-un mod totalmente diferit de cel care urmărește telenovele ori de cel care-a crescut într-o familie disfuncțională (deși într-o astfel de familie am crescut și eu, dar nu pot spune că m-a marcat prea mult) sau de către cineva care chinuia, de mic copil, câini și pisici. Am împrumutat nu doar cuvântul propriu-zis, dar, inconștient, sentimentele noastre au luat forma impusă de modul în care am trăit și cunoscut. Și pentru că trăim în medii și lumi diferite, avem sentimente diferite. La originea sentimentelor stau, în opinia mea, câteva însușiri primordiale pe care le putem observa la animale (și cu cât animalele sunt mai evoluate, cu atât gama acestor însușiri este, nu mai largă, ci mai bine definită, dezvoltată pe baza instinctelor inițiale): frica, dorința, plăcerea, nevoia de supraviețuire etc, dar nu asemenea unor concepte bine definite, după cum pot fi ele găsite-n DEX, ci mai degrabă a unor nuanțe, a unor culori care se întrepătrund și care conțin într-o mai mică sau mai mare măsură pigmenți din celelalte. Nu pot spune despre om că are mai multe sentimente, ci că variațiile dintre ele sunt mai clar reprezentate în cazul său cu ajutorul nemijlocit al cuvintelor. Unde nu existau decât trei culori primare, există acum o varietate aproape infinită de nuanțe, însă număr limitat de termeni care să le descrie. Așa cum există o istorie a religiei, bunăoară, la fel de bine există, sau ar trebui să existe, și o istorie a sentimentelor, o cronologie a lor pur subiectivă, pe care nu facem altceva decât să o repetăm, parțial, de-a lungul scurtei noastre vieți.

          Aș fi dorit să continui, exemplificând firidele dintre înțelesurile cuvintelor prin muzică, bancuri ori lecturi, însă cred că m-am lungit destul cu vorba. Poate că am să reiau cândva ideea. Până atunci vă las în compania unui citat din Wittgenstein:

,,Limitele universului meu sunt limitele limbajului meu.”

          Alergați după bariere, măriți-vă universul. Jucați travian, sau cum naiba s-o numi jocul acela de strategie🙂