Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Romanul de față se rotește în jurul familiei Ogata, compusă din Shingo (personajul principal al cărții, care, la vârsta de 62 de ani, se pregătește să se pensioneze), Yasuko (soția lui, cu care Shingo s-a căsătorit în tinerețe, după ce fusese îndrăgostit de sora acesteia), fiul lor, Suichi (care are o amantă pe nume Kinu, de care toată familia sa pară să știe), Fusako (fiica lui Shingo și Yasuko, pe cale să divorțeze la începutul romanului și să se mute, împreună cu cei doi copii ai săi – Satoko și Kuniko – cu părinții ei) și Kikuko (soția lui Suichi și unul dintre personajele principale ale cărții). Accentul este pus pe relația dintre Shingo și Kikuko, resentimentele bătrânului față de felul în care fiul său îți tratează soția propagându-se de-a lungul întregului roman și determinându-l să se apropie tot mai mult de aceasta. Kikuko, în schimb, pare să accepte cu placiditate comportamentul lui Suichi, deși singurul lucru care pare să o determine să rămână împreună cu acesta fiind tocmai afecțiunea pe care i-o arătă Shingo.  Atâta timp cât Suichi nu renunță la amanta sa, Kikuko refuză să aibă un copil cu acesta, dar după ce Kinu (amanta) rămâne la rândul ei însărcinată și refuză să piardă copilul (Kinu este o văduvă de război, iar cel mai mare regret al ei este că răposatul său soț nu i-a lăsat nici măcar un copil de care să se îngrijească), Suichi o părăsește (pe amantă) și se întoarce la soția sa. Un rol important îl joacă aici și Shingo, care, în loc să poarte o discuție mai serioasă cu fiul său, preferă să ia legătura cu Kinu, prin intermediul unei prietene comune – Eiku.

Impresii

Deși lung, dacă ne gândim la faptul că romanele sale nu depășesc în genere 200 de pagini (doar cel de față apropiindu-se de 300), Sunetul Muntelui prezintă aceeași acțiune minimală care pare să caracterizeze toate scrierile lui Kawabata, un autor care nu mizează atât de mult pe tramă și evenimente (și acestea minimale) cât pe acea senzație vagă de mono no aware care rezidă în implacabila trecere a timpului și în melancolia care însoțește această trecere. Natura ocupă un loc primordial, descrierile fiind fragmentate, dar repetitive, revenind la intervale aproape regulate de-a lungul întregii cărți și având aerul unor haikuri, care completează sentimentul de melancolie care decurge din complexa relație dintre membrii familiei Ogata. Titlurile capitolelor sunt descriptive în acest sens: Clopotelele templului, Primăvara timpurie, Festivalul lunii pline, Un cer ploios, O grădină de piatră, Lotusul în flăcări, Lacul etc. Frazele sunt scurte, depășind arareori 12-15 cuvinte, dar percutante, vocea auctorială, molcomă și profundă, reducând foarte mult viteza lecturii prin stilul sobru și adânc pe care-l presupune. Kawabata pare de multe ori să evite subiectul principal al romanului – și anume relația dintre Suichi și Kikuko, între care nu au loc certuri și nici măcar imputări – orientându-se adesea către fenomene naturale simple în aparența lor – venirea ploii, zumzetul naturii, căderea unei castane etc, fenomene care imprimă textului o tristețe ce devine uneori insuportabilă. Tema principală a romanului este destul de greu de sesizat, aceasta oscilând între contemplarea morții (încă de la început ni se dă de bănuit că Shingo nu mai are mult de trăit), iertare și uitare (inextricabil legate între ele) și succes (nu atât material, cât spiritual – sentimentul de împlinire pe care Shingo gândește că ar trebui să-l aibă părinții văzându-și copiii). Și, ca o prezență distantă dar aproape omniprezentă în literatura niponă din prima parte a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, revine și-n romanul lui Kawabata umbra celui de-al doilea război mondial. O urmă de rușine, neputință și vinovăție, ca o pată pe fața Japoniei moderne (- un sentiment cu adevărat interesant, explicitat de Kochan, personajul principal din romanul lui Yukio Mishima, Confesiunea unei măști, care spune la un moment dat că datoria celor care au luptat în război era fie să-l câștige, fie să moară, simțindu-se astfel rușinat nu doar de pierderea lui, dar și de capitularea celor care i-au supraviețuit).

Deși nu la fel de trist, profund și frumos ca Țara zăpezii ori Frumusețe și întristare, Sunetul Muntelui rămâne o incursiune plăcută într-o Japonie încă tradițională, dar în destrămare, care pare să mai trăiască astăzi doar în și prin scrierile lui Yasunari Kawabata.