Posts from the ‘Călătorii’ Category

Spre Sahara

P1110013Când mă gândesc la deșert mă gândesc la Antoaine de Saint-Exupery, la a sa Citadelă, o republică platonică făurită nu din clădiri și cărămizi, ci din oameni și idei. La zadarnica încercare a contelui Almashy de-a găsi orașul pierdut menționat în Istoriile lui Herodot și la la fel de zadarnica sa tentativă de-a o salva pe Katherine. Mă gândesc la Antimemoriile lui Malraux, care-l menționează fugitiv, ca pe un miraj înfiripat de-a lungul secolelor, o creatură legendară, moartă de milenii, eșuată aici de pe o planetă distantă. Și la Le Clezio mă gândesc, la Nour și Lalla, iremediabil separați și pierduți, el prin deșert și printre dune, ea prin deșertăciunea și decadența Marsilliei. Și iată-l acum, îmi zic, privindu-l de la bordul taxiului care se îndreaptă spre inima lui cu o sută douăzeci de kilometri pe oră. Zagora rămâne undeva în spate, înlocuită de satele înșirate de-a lungul șoselei. Vegetația devine din ce în ce mai sărăcăcioasă. Natura se despoaie subtil, cu o lentoare care captivează și subjugă. După nici o oră i se vor putea vedea, sub voalul de pietre, formele afermecătoare, nisipii în lumina galbenă a soarelui. Pe lângă noi trec din vreme în vreme alte taxiuri și rulote care numai a rulote nu arată. Cu roțile lor imense, par albe vehicule militare. Mă uit fugar la numerelor lor de înmatriculare. Franța, Germania, Elveția, Austria, Olanda, Spania. Din când în când, în mijlocul pustietății, apar pentru o vreme două clădiri identice. Vopsite în roz cărămiziu și înconjurate de garduri din cărămidă de aceeași culoare. În fața lor, zeci, poate sute de biciclete așezate alandala. Și unul sau două microbuze galbene. Sunt școli. Amplasate nu în sate, ci între ele. Într-una dintre clădiri învață băieții, în cealaltă fetele. Segregare. În deșert, dincolo de M’hamid, întâlnești tot felul de lucruri. Un pustiu de pietre încorporând fosile, cămile sălbatice, nomazi ridicându-și corturile, fântâni, oaze, o familie făcând autostopul, urme de roți ducând în toate direcțiile, albii secate, albe de sare, un francez cu ghidul și cămila sa călătorind preț de zile, mașini dispărând la orizont și lăsând în urma lor șerpi de praf care lent se ridică în aer și se P1110590metamorfozează în alte animale imaginare. Trec câteva camioane. De ele atârnă covoare și steaguri deșirate flutură în vânt. Parcă le-am mai văzut pe undeva. Da, îmi aduc aminte, la televizor când eram mic, la știri, în filme, în convoiul venind dinspre Paris și îndreptându-se spre Dakar. Televizor nu mai am de mulți ani, la știri sunt doar atentate, la filme arar mă mai uit, iar raliul Paris-Dakar, ce ironie!, s-a mutat în America de Sud. Zâmbesc, pentru că filmele și știrile s-au transformat în realitate. La nici un an după ce am vizitat prima oară Marrakechul, cafeneaua lângă care obișnuiam să prânzesc a fost aruncată în aer. Au murit 17 oameni. Am vizitat Mrrakechul pentru a treia oară, însă cafeneaua, deși refăcută, a rămasă închisă. Las geamul jos și las răsuflarea Saharei să mă învăluie. Închid ochii. Miroase a vară. A doisprezece milenii de vară. Și a soare miroase, a nisip, a caravane, a nopți și stele. Miroase a dor de mare. Și a sare. Zumzetul roților și al vântului izbind parbrizul devine o muzică molcomă, de fundal. După opt ore petrecute în autocarul de noapte, în care bidoane, ghiozdane, încălțăminte și hârtii zburau dintr-o parte în cealaltă pe serpentinele Atlasului, calmul pare în sine o altă lume. La întoarcere o să abandonăm CTM-ul, mai mult roller coaster decât autocar, în favoarea autobuzelor locale. Mai lente, mai murdare, mai pline de oameni. De viață. Deschid ochii. Un negru îmbrăcat în aahaine amazich merge de-a lungul șoselei în direcția opusă. Ultimul sat prin care am trecut se află la peste treizeci de kilometri distanță. Deși este abia începutul primăverii, soarele dogorește totul. Intrăm și trecem de Tagounite. Vegetația devine pentru câteva clipe luxuriantă. Casele par făcute din noroi, gata să se dizolve la prima ploaie. Peste câteva zile, în ksar-ul din Aït Benhaddou (locul în care au fost filmate scene din Gladiator, The Last Temptation of Christ, The Mummy, Prince of Persia și Game of Thrones, printre altele) aveam să văd cum sunt, de fapt, făcute, din paie, bălegar și noroi, fixând o structură formată din pietre de râu. Câteva zeci de kilometri ne despart de capătul șoselei N9. Niciun drumul asfaltat dincolo de M’Hamid, orașelul în care se formau caravanele ce urmau să străbată deșertul. Cincizeci și două de zile din M’Hamid și până în Timbuktu, în Mali. Un drum pe care aș dori să-l fac într-o zi. Nu prea curând, se pare. aaaÎn urmă cu doi ani Timbuktu a căzut în mâna rebelilor care s-au grăbit să impună în oraș sharia și să distrugă străvechile cimitire. O luptă asiduă, febrilă, nu împotriva timpului și nici măcar a modernității ori idolatrilor, ci împotriva lor înșiși. A micimii existenței lor, a incapacității de a fi altceva, altceva decât produsul unei societăți degenerate. De a vedea ori simți timpul atingându-le tălpile. Cum alte popoare s-au străduit să lase în urma lor monumente nepieritoare, ei se străduiesc să le distrugă. În urma lor, doar strădania de-a nu putea fi ceva. Și tot M’Hamid găzduiește an de an un festival de muzică nomadă. Se adună cântăreți, se organizează curse de cămile, turiști veniți de cine știe unde apar ca din pământ. Orașul nu are nici măcar opt mii de locuitori, piața a fost abandonată anul trecut după o furtună de nisip, șiruri de clădiri zac abandonate. Nici măcar copiii nu se joacă printre ele, preocupații de meciul de fotbal înfiripat ad-hoc ori de abgrupulețele de turiști. Este trecut de ora 12 noaptea, iar mașina de teren care urmează să ne ducă a doua zi în Erg Chigaga e plină de persoane. Șoferul cheamă o alta și ne face semn să așteptăm cinci minute. În drumul spre corturi un măgar alergând apare în fața mașinii. Îl fixează cu farurile și încearcă să îl prindă. Nu reușește. După câteva sute de metri apare și stăpânul măgarului cu o lanternă în mână, întrebându-ne încotro a luat-o. Între timp prima mașină s-a îndepărtat atât de mult încât nu i se mai văd nici stopurilor. Al doilea șofer nu cunoaște drumul și e cât pe aici să se afunde cu mașina în nisip. Iepuri sălbatici, orbiți de lumina farurilor, se opresc o clipă, apoi aleargă panicați. Stelele se ridică pe cer, îl umplu, îl cuceresc. Sunt mii. Peste o zi am să adorm în deșert, sub o pătură, ascultând vântul și privind meteori căzând pe cerul nopții. Dunele se îndreaptă încet, agonizant de încet, spre mare. Acoperă clădiri, astupă fântâni, îngroapă sate. Încet, totul agonizant de încet. Ca niște valuri milenare. Unele atingând două se metri în înălțime. De pe ele, în depărtare, se poate vedea Algeria. Granița este foarte bine păzită, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Nu există niciun punct de trecere. Cuplul alături de care mergem se află în luna de miere. El e din Brazilia, ea din Spania. Noi suntem din România, Scoția și Statele Unite. Prânzim într-o oază și ațipesc preț de câteva minute. O altă mașină de turiști, de această dată cu toții francezi, oprește. Schimbăm câteva vorbe. Când deschid ochii sunt în taxiul care ne duce înapoi spre Zagora. Ca un vis, Sahara rămâne undeva în spate. Ca un vis în care îmi doresc să mă afund din nou. Pentru mai mult timp. Pentru mai mult timp.

Marrakesh – un loc magic

Încă de când l-am vizitat pentru prima oară, în urmă cu aprozimativ 4 ani de zile, Marrakesh mi-a rămas în minte ca un oraș al contrastelor, plin de oameni și povești într-o continuă și nesfârșită prefacere. Iar vizita de acum o săptămână nu a făcut decât să-mi reîntrăgească această părere.
Dominat de lanțul muntos al Atlasului, ale cărui culmi înzăpezite veghează din depărtare în timpul iernii asupra orașului, Marrakesh rămâne unul dintre puținele locuri în care progresul galopant al civilizației nu a distrus străvechea cultură pe care și de care a fost întemeiat. Cum intri în medina (partea veche a sa, orașul nou ori ville nouveau, construit în mare parte și în grabă de francezi, neprezentând niciun fel de interes din punct de vedere turistic) ești întâmpinat seara de o cacofonie de zgomote în care se amestecă cântecul hipnotizant al îmblânzitorilor de șerpi, drăngănitul aramelor cu care sunt împlătoșați vânzătorii de apă (în zilele noastre mai mult fac poze decât vând apa cu gust de piatră din burdufurile lor de capră), croncănitul păsărilor dresate, așezate de multe ori pe capul cântăreților, șoaptele povestitorilor care îndrugă noapte de noapte povești vechi de când lumea, strigătul chelnerilor care-și atrag mușterii la tarabele ce apar de te miri unde odată cu lăsarea serii și nelipsitele claxoane ale motocicliștilor și bicicliștilor care își croiesc cu greu drum printre râurile de oameni. Jmaa El Fna, piața în care se petrec toate aceste locurile, a și fost inclusă pe lista monumentelor UNESCO datorită valorii sale culturale. (în imaginea din stânga puteți vedea un soi de teatru în aer liber, în care eroul principal, îmbrăcat în culori țipătoare, ia în derâdere obiceiurile lumii moderne). Dacă în timpul zilei, Jmaa El Fna nu prea pare locul pe care vi l-am descis mai sus, seara se umple de magie, de negri bantu, îmbrăcați în costume tradiționale, tuaregi în veșminte de un albastru intens, localnici în djebale groase, din cânepă ori păr de cămilă, femei care sunt gata să-ți imprime un tatuaj cu hena pe mână, acrobați care strâng în jur lor o mulțime de oameni, boxeuri de toate vârstele și greutățile, jocuri care să-ți testeze abilitățile fizice și nu în ultimul rând vizitatori din toate colțurile lumii.

De jur împrejurul acestei mase imense de oameni (să tot fie vreo 10-20.000 de persoane), tarabe la care se vinde aproape non-stop suc proaspăt de portocale (și că tot veni vorba de portocale, la doi pași de piață, în parcul ce înconjoară spre nord moscheea Kotubia – în imaginea din dreapta -, sunt o grămadă de portocali cu fructele în pârg din care vă puteți oricând degusta).  Caleștile înșirate de-a lungul drumului sunt oricând gata să vă scoată ori introducă în această lume fermecată, în care nu pare a exista un timp anume, trecutl și prezentul coexistând într-o armonie veșnic instabilă (ca preț, încercați 100-150 de dirmahi pe oră). Aș fi în stare să-mi pierd nopți la rând ascultând povestirile în arabă, al căror înțeles nu-l pot desluși decât pe chipurile localnicilor care-i ascultă. Nu departe, pe drumurile labirintice menite să te poarte spre măruntaiele medinei, se flă o altă lume aparte, inefabil legată de prima, în care cerșetorii oribi, închistați în lumea lor misterioasă îți trec unii altora monedele primite, încercând să descifreze cu ajutorul degetelor valoarea lor. Și-n tot acest timp își spun cuvinte clare și totodată tainice, aidoma unor incantații. În timpul zilei, când în piață nu se află decât dresorii, îmblânzitorii, dansatorii și vânzătorii de apă, care de abia așteaptă să le faci o poză pentru a-ți cere câțiva dinari (au niște ochi atât de ageri încât singura ta șansă e să ai un zoom generos la cameră), pe străduțele care diverg din ea se găsește un labirint căptușit și înțesat de tot felul de magazine și tarabe care fac din întreaga medină ceea ce și este de fapt – un imens bazar de lucruri tradiționale, făcute de mână și destinat în primul rând localnicilor. Aici puteți găsi cam tot ce vă puteți închipui, de la lămpi, felinare, candelabre și lustre din tablă ori aramă (puteți observa câteva astfel de obiecte în imaginea din stânga), multe încrustate cu vitralii multicolore (adeseori semănând cu cădelnițele și obiectele religioase din țările ortodoxe) și până la covoare persane ori mirodenii cu nume greu de pronunțat și aproape imposibil de ținut minte. Prețurile variază și se negociază, dar sunt mereu sub celor din Europa.  Foarte căutate sunt șalurile din pashima, pentru care va trebui să negociați serios, prețul de pornine fiind de cele mai multe ori peste 100 de dirhami (sunt și câteva locuri în care sunt afișate prețurile și unde un astfel de șal costă în jur de 80 de dirhami). La fel de apreciate sunt și gențile din piele (cu un preț de pornire de 350 de dirhami, dar pe care le-ați putea scoate la sub 200), căciulile din lână, ibricele din alamă, bijuteriile din argint, hainele tradiționale, cutiile și cutiuțele din lemn ori tablă frumos decorată ori micile suveniruri pe care să le dăruiți prietenilor (cum ar fi mici lămpi încrustate cu diverse pietre, seturile de pahare frumos ornate, penarele din piele, vezoiele, fesurile, papucii din piele cu vârf acuțit, curelele ș.a.m.d.). Dacă doriți să achiziționați mai multe obiecte de același fel, cel mai indicat este să cumpărați unul (după ce ați negociat în prealabil), și apoi să vă plimbați pe la alte magazine cu acel obiect la vedere, susținând zâmbitor că ați dat pe el mai puțin decât în realitate. Veți obține garantat un preț mai mic (de cele mai multe ori chiar mai mic decât cel pe care l-ați menționat).

Pierzându-vă pe astfel de străduțe veți descoperi locuri cu adevărat minunate, unul dintre ele fiind și Souk (piață, în arabă) Lakdima (în imaginea din dreapta), acolo unde, pe lângă cele menționate anterior, puteți găsi și piei de zebre ori leoparzi ori chiar cameleoni vii, care-și schimbă culoarea sub ochii dvs. În spatele acestor magazine (și uneori chiar și înăuntrul lor) sunt cei care confecționează toată această puzderie de obiecte. Pășiți cu încredere pe străduțele lăturalnice și-i veți descoperi cu siguranță. Îi veți vedea ciocănind tabla, vopsind pielea, trebăluind și ferchezuind. În acest proces, de prelucrare și vânzare, pare a fi implicat întreg orașul, un singur și simplu obiect trecând prin nenumărate mâini până să ajungă în folosința celor care-l cumpără. Și am să vă dau aici un singur exemplu: pielăria. Mai întâi sunt crescătorii de animale, apoi cei care le sacrifică și aduc pieile în oraș. Aici acestea sunt tăbăcite și tratate preț de câteva zile ori săptămâni (depinde ce anume se dorește mai apoi să se facă din ele) de către alți oameni în locurile speciale amenajate din jurul porții (Derb, în arabă) Dbagh (în imaginea din stânga puteți vedea un astfel de loc – pieile se pun în acele cavități alături de varii substanțe, de la rahat de porumbel și până la diverși acizi). Apoi acestea se lasă la uscat și sunt vândute, la grămadă, mai departe, pentru a fi vopsite și decupat corespunzător. De aici ajung în mâinile celor care le dau forma finală, fie că vorbim de genți, haine, ghiozdane ori portofele. Iar ultimii, și cei care fac și cei mai mulți bani din acest proces (dacă nu cumva trebuie și ei să cotizeze locația), sunt vânzătorii. Și toți, dar absolut toți, negociează.

Dacă doriți să vizitați locul în care pieile se lasă la macerat, îndreptați-vă spre Derb Dbagh. Veți fi acostați de o mulțime de binevoitori dornici să vă dea indicații (băgați de seamă că toți cei care vă însoțesc, chiar și părând că au o altă destinație finală, vă vor cere bani pentru serviciul lor. Dacă nu doriți să-i plătiți, pur și simplu zâmbiți-le atotștiutor și amuzați și spuneți-le că ați mai fost deja la ‘berber market’ – indiferent de ziua în care vă găsiți, aceste călăuze ori să susțină mereu că este o singură dată pe săptămână. Legați-vă șireturile, schimbați o vorbă cu soțul ori soția și lăsați-i să se îndepărteze înainte de a vă continua drumul). La intrarea într-o astfel de tannery, plătiți în avans 20 de dirhami, motivând că vreți să aruncați doar o privire (altfel ghidul vă va îndruga verzi și uscate conducându-vă la final spre magazinul amicului său, unde toate lucrurile au prețuri piperate. Dacă ați ajuns până aici, pur și simplu nu cumpărați nimic, spunând că nu aveți bani la voi și că veți reveni mai târziu. Nu are niciun rost să negociați – prețurile sunt de app. 15-20 de ori mai mari decât în mod normal).

În încheiere, dacă doriți să vedeți ceva din Africa Neagră, fără să vă simțiți vreo clipă în nesiguranță, Marrakeshul este locul ideal. Și tot locul ideal este și pentru cumpărături de tot felul (ca regulă, nu vă avântați să cumpărați până ce nu veți fi cercetat atent piața și calitatea produselor. Neapărat de văzut locurile cu prețuri și apoi de cumpărat din alte părți, încercând să negociați). Pentru produsele care costă mai bine de 100 de dirhami (în jur de 9 euro), începeți prin a sugera o trime din din cât cer ei și opriți-vă pe la 2,5. Pentru cele sub 100, începeți de la jumătare și opriți-vă la 2/3. Nu sugerați niciodată un preț pe care nu sunteți dispus să-l plătiți! Cu cât sunt mai scumpe, cu atât începeți de la valori mai mici).

Taganga

Taganga este un orăşel mic (la o primă impresie nu cred că numără mai mult de câteva sute de suflete, deşi în timpul zilei, din pricina exodului, populaţia i se dublează ori triplează şi cu toate că am citit că ar avea 3.000) situat în nordul Columbiei, într-un promotoriu înconjurat din trei părţi de dealuri cu aspect montan de câteva sute de metri înălţime. Peisajul este pitoresc: costişa este acoperită de pâlcuri de cactuşi candelabru, arbuşti şi copaci, în vale se zăresc câteva case cu acoperiş din stuf, iar în faţa lor o mare de un albastru profund în care se leagănă mai multe ambarcaţiuni. Oamenii vin zilnic din Santa Marta, pe un drum plin de serpentine, pentru a se scălda aici, bucurându-se de liniştea şi frumuseţea locului. Majoritatea locuitorilo care trăiesc în acest oraş sunt pescari care nu au nicio treabă cu turismul ori turiştii, deşi mişună de europeni şi nord-americani. Cred că este unul dintre cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată şi cu siguranţă cel mai liniştit. Viaţa se scurge altfel aici, departe de ritmul alert al lumii, păstrându-şi încă farmecul, naturaleţea, sensul…

2

DSCF0560

DSCF0588

IMG_4495Copy of DSCF0524

Santa Marta

DSCF0361În Santa Marta am ajuns în jurul orelor două după-amiaza, după un drum cu autobuzul care-a durat patru ore. Noroc că avea aer condiţionat (toate care operează pe distanţe lungi au) şi că se mai suiau din când în când diverşi oameni care vindeau felurite băuturi răcoritoare, dulciuri şi mâncare. Din goana maşinii poţi vedea sate pierdute de lume, case aruncate pe dealuri, printre cirezi şi cactuşi, plantaţii, militari controlând alte autovehicule, Magdalena vărsându-se-n mare, vapoare şi tractoare. De la autogară în centru am ajuns luând un microbuz cu toate geamurile deschise şi fără uşă ce te arunca dintr-o parte într-alta, şoferul claxonând de zor pentru a atrage atenţia şi altor posibili călători. Căci în Santa Marta se practică: toţi te claxonează, de la şoferii de autobuz şi taximetrişti şi până la motociclişti, indiferent dacă eşti sau nu localnic. Cel mai ieftin este, desigur, microbuzul, 1.200 de pesos indiferent de distanţă, apoi motocicleta (până-n Taganga e 5.000 de pesos, carevasăzică în interiorul oraşului n-ar trbeui să depăşească 2.000), iar la sfârşit taxiul (de obicei de două ori mai scump decât motocicleta).DSCF0396

Hostelul neaşteptat de primitor şi bine dotat: sală de biliard, restaurant, piscină, vreo patru toalete, terasă, palmieri, calculatoare cu internet, hamace pe acoperiş şi cafea gratis dimineaţa. Marea la doi paşi, centrul la fel. Cât despre oraşul în sine… pare un imens bazar, cu sute de persoane luând cu asalt străzile principale de deabia mai ai loc pe trotuar, vânzând tot felul de nimicuri, de la nuci de cocos şi banane (cele din urmă costau vreo 30 de cenţi kilogramul) culese din apropierea oraşului şi până la brazi artificiali şi haine. O îmbulzeală de nedescris, mai ceva ca-n Marakesh, bine măcar că vântul sufla ceva mai puternic, iar umezeala era mai scăzută decât în Cartagena. Şi nici oraşul nu-i la fel de turistic, aşa că poţi cumpăra ce-ţi doreşti la preţuri şi de zece ori mai mici decât în Cartagena ori Baranquilla. Iar de cumpărat, bani să ai, căci lucruri interesante sunt peste tot. Şi dacă tot eşti aici ar trebui să vizitezi şi casa-n care Simon Bolivar şi-a trăit ultimii ani din viaţă.

DSCF0379

Şi, spre seară, ar trebui să te îndrepţi spre Taganga, următoarea mea destinaţie,  un loc liniştit şi plin de magie în care poţi face nişte poze extraordinare. Despre el, data viitoare 🙂

Dacă doriţi să vedeţi mai multe fotografii din zonă, vă îndrum către pagina mea de Panoramio.

Cartagena

Am aterizat în Cartagena de Indias noaptea, undeva în jurul orelor zece, pe o căldură înăbuşitoare. Erau vreo 28 de grade, iar umiditatea aerului depăşea 90%. La hostel am ajuns un sfert de oră mai târziu, după ce am trecut de palmierii ce străjuiau aeroportul şi am luat un taxi. Noaptea, din maşină, oraşul pare grandios: castelul San Felipe, în care s-au investit sume uriaşe pentru a-l transforma în cel mai bine păzit castel de pe continent, se ridică bine luminat pe-o colină, zidurile, cele mai lungi din America de Sud,mărginesc oraşul vechi, iar pe partea cealaltă a străzii fâşii înguste de plajă se lasă spălate de apa caldă şi curată a Mării Caraibilor.

DSCF0290

Admirând peisajul şi pierzându-te printre locuitorii oraşului, în marea lor majoritate negri sau mulatri, urmaşi ai sclavilor aduşi din Africa, începi să-nţelegi de ce Gabriel Garcia Marquez a ales acest oraş ca decor pentru două dintre romanele sale, şi anume: Dragoste în vremea holerei şi Generalul în labirintul său. Plin de restaurante, de case vechi cu balcoane, verande şi flori multicolore, biserici de un alb orbitor, străzi înguste, vânzători de tot felul, caleşti pentru turişti şi nu numai şi papagali care-şi duc veacul în palmierii de prin parcuri, Cartagena pare mai degrabă un oraş african pierdut prin vâltoarea timpului. Totul este străin aici, de la spaniola pe care-o stâlcesc şi până la ritmul vieţii, încetinit din pricina căldurii şi a umezelii. Seara, o mulţime de copii încep să cânte şi danseze prin faţa restaurantelor, reînviind tradiţii şi umplând străzile cu glasurile lor vesele. Să abandonezi răcoarea camerei şi să vizitezi oraşul pare un efort inimaginabil, însă de cum păşeşti afară eşti răsplătit, briza mării răzbătând pe străzile înguste şi pline de flori. Mai jos pe stradă e casa în care trăieşte Gabriel Garcia Marquez, o clădire cu o grădină mică împrejmuită de ziduri înalte, fără niciun însemn care s-o dea de gol.DSCF0265 Însă numele scriitorului apare pe unele hărţi turistice şi este menţionat de vizitii care-şi mână caii pe strada din apropiere. În faţa ei, dincolo de zidul lung de 11 kilometri, marea-şi biciuie leneşă valurile de ţărm. În tablourile vechi de sute de ani se mai pot încă vedea limitele ei ce odinioară spălau zidurile clădite din ceea ce-a fost cândva un recif de corali. Printre palmieri, lumina lunii învăluie aleile pietruite, lăsând umbre blânde pe casele joase. Papagalii au adormit, iar câţiva fluturi trec nepăsători în zbor. Marea care-a purtat cândva navele asediatoare ale lui Francis Drake geme acum, ca şi atunci, nepăsătoare. Undeva, în Bocagrande, prin zgârie nori, hoteluri şi plaje, turiştii încă se mai scaldă-n apa caldă a Caraibilor. Glasurile lor sunt sparte de valuri înainte de-a ajunge departe.

(în imagini, de sus în jos: eu în faţa casei în care locuieşte G.G. Marquez; Turnul Ceasului; Catedrala)

Poze Roma

Câteva fotografii din Roma făcute în perioada 12-15 octombrie a.c

 

 

Mai multe poze pe site-ul Panoramio.

Colombia – Stay out

Multe agenţii străine, şi-n special cele nord-americane, te bombordează cu tot felul de avertismente cu privire la Columbia: o să fii tâlhărit, răpit, sechestrat, vândut, drogat, de ce nu şi violat. Şi, cu toate că unele dintre aceste v-ar putea face cu ochiul, trebuie totuşi să vă mărturisesc că sunt departe de realitate. Bine, dacă vrei neapărat şi nu te laşi sub nicio formă înduplecat, cred că ai putea găsi câţiva revoluţionari FARC care să te care mai ceva ca pe povestaşul lui Llosa dorinţa prin pădurile tropicale. Dar va trebui să umbli ceva pentru a da de ei, căci Columbia e mare (cât Germania şi Franţa la un loc), şi să-ţi faci dinainte vaccinurile împotriva febrei tifoide şi a celei denge (e musai).  E drept, Columbia se află-n război civil de nu mai puţin de 46 de ani, un război care produce mai multe victime decât cel dintre Sudanul de Nord şi cel de Sud, ori decât cel din Irak şi aproape la fel de multe ca cel din Afganistan, dar nu-i un motiv de îngrijoarare. Războiul se poartă în zone atât de îndepărtare încât or să te mănânce rinocerbii mlaştinilor şi hipopotaurii din junglă înainte de-a auzi măcar o împuşcătură. Şi, în pofida părerii largi răspândide, turiştii şi străini nu-s vizaţi de acest război.

În oraşe şi-n zonele populate, n-ai de ce să te temi. Cel puţin nu ziua, căci noaptea situaţia este ceva mai complicată. Iar aici e noapte de pe la 6 seara.Dar dacă-ţi iei câteva măsuri de siguranţă (nu hoinări beat pe stradă, nu umbla de unul singur pe străzi întunecare şi necirculate, nu arăta ca o pisică speriată, nu purta haine de fiţe) n-o să ţi se întâmple nimic. Mie, în patru luni de ieşit la ora nouă şi ceva noaptea de la muncă şi de mers singur pe-o stradă necirculată, nu mi s-a întâmplat nimic. Însă colegul de cameră a fost jefuit chiar în faţa casei pe la 8 noaptea, iar vânzătorul de pe colţ tâlhărit pe la 6 seara. Se mai întâmplă. Bine e să ai vreo 20.000 de pesos la îndemână (ceva mai puţin de 10 euro), ca să nu rişti să ajungi acasă-n fundul gol.

E o expresie pe aici care zice cam aşa ‘no le das papaya’, adică să nu le dai papaya hoţilor – a nu le oferi oportunitatea să te jefuiască. Nu te da smardoi, nu fi cocalar! Aşa că vă averizez, români: nu veniţi în Columbia. Nu aveţi ce să găsiţi aici. Doar femei frumoase, plaje superbe, mâncare delicioasă ţi ieftină, fructe gustoase, preţuri mici, oameni prietenoşi, bun simţ, emeralde, petreceri ş.a.m.d.

După părerea mea, Columbia e mai sigură decât România. Singurul risc este de-a nu mai vrea să pleci de aici. Asta, da, mi s-a întâmplat.

Columbia magică (4) Diferenţe regionale

Diferenţele regionale din Columbia sunt atât de vădite încât locuitorii diferitelor departamente par a trăi în ţări diferite. Preferinţele muzicale sunt distincte, portul la fel, de mâncare nu mai zic, iar accentele uneori atât de deosebite încât te miri cum de se înţeleg între ei.

Câteva regiuni, câteva diferenţe:

 

Los Costeños – locuitorii oraşelor de coastă (Cartagena, Baranquilla, Santa Marta etc), cu pielea ceva mai închisă la culoare, neagră, strămoşii sclavilor aduşi de spanioli acum câteva secole, ori un metiş între aceştia, spanioli şi indigeni. Vorbesc repede, tonul este unul muzical, iar cuvintele arareori pronunţate până la capăt. Se dau în vânt după mâncarea de mare (renumite fiind arroz con camarones – orez cu creveţi – şi seviche de pescado), dar şi după patacones (platanos – un soi de banane verzi şi lungi, pe la le prăjesc, le sfărmă şi le prăjesc din nou).  Se îmbracă în haine lejere, de cele mai multe ori deschise la culoare şi cu motive florale. Ascultă un tip de muzică numită vallenato, ale cărei motive sunt de cele mai multe zile experienţele zilnice.

 

Los Paisas – locuitorii oraşului Medellin şi ai regiunii înconjurătoare (Antioquia, Tolima, Caldas, Risaralda), cu pielea maroniu deschis, în mare parte strămoşi ai indigenilor. Vorbesc repede şi cu o voce joasă şi folosesc o grămadă de expresii, de parcă ar vorbi în argou. De asemenea, folosesc vos în loc de tu, de unde şi impresia că sunt extrem de politicoşi. Locuitorii din toate regiunile Columbie sunt deosebit de prietenoşi şi binevoitorii, dar paisas îi întrec de departe. Este imposibil să mergi prin Medellin şi să nu intre cineva în vorbă cu tine, să mai schimbe o impresie, două. Se întind la vorbă şi deapănă amintiri. Fetele din această regiune sunt renumite (chiar şi în Columbia) pentru frumuseţea şi sinceritatea lor. Ascultă un tip de muzică numită pasillo şi se îmbracă în blugi şi tricou. Cea mai renumită mâncare din regiune este bandeja paisa (chicharon – un fel de kaiser prăjit, avocado, lentejas – linte, arroz – orez, şi am uitat ce. Am să comand azi şi am să vă spun mâine).

 

va urma

Ruine

Ce simţi, sau ce ar trebui să simţi, în momentul în care te plimbi printr-un oraş în ruine? Şi mai ales ce-ar trebui să simţi când acel oraş se numeşte Roma, cândva capitala unui imperiu înfloritor (o inscripţie în Colisseum încă zice ‘Roma, capitala lumii’), cândva locul de unde un întreg imperiu era guvernat? Pierdere, poate, inutilitate? Înfrângere ori moarte? Zbateri şi vise, speranţe şi dorinţe, călcate cândva de copitele cailor sau poate, cine ştie, îndeplinite, dar azi laolaltă călcate de roţile maşinilor ce-n-goană ne-ndreaptă spre aceleaşi iluzorii speranţe, dorinţe şi vise. Şi totuşi, ce-ar trebui să simţi? Timpul adiind şi sublim în dansul său frunzele mişcându-le în timp ce-ţi reaminteşte că şi tu, la rândul tău, vei fi cândva pământ? Mergând prin forul roman şi călcând peste ruinele ce peste ruine au crescut aproape că auzi pământul ţipând. Însă nu pe morţi îi auzi, ci timpul… Ca unic martor, condamnat să privească gloria lumii pe sub lume scurgându-se. Ca unic martor, în picioare stând. Aşteptând. Adăstând.

Columbia magică (3) Să fii străin în Columbia

Cred că nimic nu se compară pe lumea asta cu faptul de-a fi străin în Columbia. Gringo, carevaszică, chiar dacă nu gringo de la mama lui, din S.U.A.

Sunt zone, precum cartierele mărginaşe şi sărace ale marilor oraşe, în care să fii străin presupune în mod logic că ai să devii victimă unor mai mici ori mai mari furtişaguri, însă, în general, a fi străin în Columbia înseamnă să fii special. Toţi sunt amabili şi te invită la tot felul de petreceri, meciuri ori rude, îţi pun mii de întrebări şi rămân fascinaţi de răspunsuri, oricare ar fi acelea. Sunt atât de deschişi şi atât de sinceri, glumeţi şi binevoitori, încât este o adevărată plăcere să te afli în preajma lor. Chiar şi cei care au convigeri solide împotriva unor ţări precum Statele Unite, sunt suficient de inteligenţi încât să facă diferenţa dintre o ţară şi o persoană. Ca să nu mai vorbesc de toleranţă… în timpul Festivalului de Vară, în cadrul paradei erau tineri care luau în derâs biserica, iar lumea, deşi majoritar catolică, îi aplauda. Nici cu homosexualii nu au nicio problemă, existând în Chapinero un cartier al lor. Negrii veniţi din oraşele aflate pe ţărmul Atlanticului, se simt în Columbia ca la ei acasă, iar dispute între persoane din diferite regiuni nu am auzit să existe.

În timp ce-s Spania ori Italia, a fi român înseamnă să fii sclav ori ţigan, în Columbia înseamnă să fii un soi de semizeu. Pentru columbieni, străinii sunt un fel de animale nemaivăzute ce poartă în mintea lor nestemate: amintiri şi concepţii din ţările din care provin.

%d blogeri au apreciat asta: