Posts from the ‘Întâmplări’ Category

şi iarăşi Oscar

După ce-a fost însemnat de-o nimfomană şi bătut de doi taximetrişti pentru că n-a vrut să fie tras pe sfoară, nici n-a revenit bine la şcoală că a şi fost înjunghiat de un copil care-a încercat (sau pe care-a încercat, nu mi-e clar) să-l jefuiască. Şi uite aşa, din spital în spital, în ultimele trei luni nu ştiu dac-a lucrat două săptămâni.

Reclame

Columbia magică (2) Proteste

Protestele sunt la ordinea zilei în Columbia şi cu precădere în Bogota. Se adună doi nemulţumiţi, îl conving pe un al treilea şi uite aşa începe revolta de parcă-ai fi într-Un veac de singurătate. Iar cei mai nemulţumiţi sunt, bineînţeles, studenţii. Cam de două ori pe lună aceştia pun mâna pe tot ce apucă, de la pietre şi până la coctailuri  Molotov preparate ad-hoc, şi încep lupta contra poliţiei. Potrivit constituţiei columbiene, poliţia nu are dreptul să intre în campusurile universitare ori în incinta instituţiilor de învăţământ, aşa că stau la poartă, călare pe tancurile cu apă şi-i bombardează pe studenţi cu gaze lacrimogene.  Printre cei din urmă, o grămadă de simpatizanţi FARC. Distracţia durează  câteva zeci de minute, terminându-se la fel de subit pe cât a început. La sfârşit, nimeni nu este arestat şi nimeni nu este dat afară din facultate, carevasăzică e normal. Că doar Columbia este ţara realismului magic.

În imaginile de mai sus se poate vedea ce s-a întâmplat ieri cu maşina unui profesor care a vorbit prea mult şi cu prea mult patos despre capitalism. La câteva sute de metri de unde locuiesc.

La fel de numulţumiţi devin şi călătorii în momentul în care autobuzul întârzie câteva minute ori când este atât de aglomerat încât degeaba mai vine, că oricum nu ai cum să te urci în el. Şi vorbim de cel mai eficient şi mai modern sistem de autobuze din lume:

Iar când combini studenţii cu transmilenio, iată ce iese:

Din când în când, şi şoferilor li se mai pune pata:

Şi toate acestea sunt revolte spontane. Săptămâna trecută, în timp ce mă deplasam cu un colectivo, cât pe aci să se işte altă revoluţie, când un călător a dorit să coboare, obligându-l pe şofer să oprească maşina, la doar câteva secunde după ce şoferul a oprit pentru a-l lăsa pe altul să se dea jos.

În schimb, un protest dinainte planificat, cum a fost cel de luna trecută la care am participat şi eu, este o adevărată sărbătoare: oamenii cântă, poliţiştii pozează, comercianţii vând tot felul de zaharicale.

Şi dacă tot am sfârşit prin a vorbi de transmilenio, la final ceva mai amuzant:

Carevasăzică, dacă ai o nemulţumire în Columbia, nu-i nevoie decât să i-o comunici şi altuia pentru ca revolta să înceapă.

Vi-l mai amintiţi pe Oscar,

…profesorul despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni şi căruia nu am vrut să-i divulg numele? Ei bine…

 

aici, în Columbia, se sărbătoreşte ceva numit Prietenie, dracu’ ştie ce-i aia, şi, începând cu două, trei, săptămâni înainte se fac, pe ascuns, tot felul de cadouri mărunte (după ce, în prealabil, ţi-ai tras la sorţi amicul secret), ciocolăţi, bomboane şi alte zaharicale, pentru ca-n ziua respectivă (10 septembrie, pare-mi-se), odată cu divulgarea amicului secret, să se ofere şi cadourile principale. Cum eu fusesem transferat la un alt sediu cu câteva zile înainte de această sărbătoare, m-am codit să mă duc la eveniment. Aşa că atunci când Oscar m-a întrebat dacă merg, i-am răspuns că nu, dar ulterior m-am răzgândit.

La eveniment, după ce i-am oferit amicului meu secret cadoul binemeritat (o bancnotă scoasă cu o jumătate de oră înainte de la un bancomat), aflu cu stupoare că eu fusesem amicul secret al lui Oscar. Era şi logic, dacă stai puţin să te gândeşti, căci cine oare ar fi putut să-mi ofere, dintr-o colecţie de cd-uri pentru învăţat spaniola, pe-al doilea, al patrulea şi al şaselea? Motivând că nu ştia că am să fiu prezent, Oscar a venit cu mâna-n fund, dar şi cu promisiunea că a doua zi, când trebuia să mergem la Jazz al Parque, o să-mi aducă ceva bun de aruncat (nu-mi scuzaţi cacofonia). Bineînţeles că a doua zi nu s-a mai prezentat…

L-am înjurat în gând, l-am blestemat, dar după o săptămână mi-a trecut.  Ieri, însă, aflu de pe facebook că-n tot acest timp Oscar al meu a stat internat în spital cu capul spart, faţa umblată şi mâna ruptă şi bandajată.

Îl întreb ce s-a-ntâmplat. Răspunsul abia articulat, pe cât de simplu, pe atât de delirant:

‘Am ieşit la agăţat’…

Întâmplări dintr-o ţară îndepărtată

Alaltăieri, după ce-am terminat cursurile, am ieşit, ca de obicei, cu un alt profesor la o empanada cu aji (aji e un fel de sos picant cu ceapă, ardei iute, ceva verde cu gust de vânătă tocată şi alte minunăţii pe care nu ai cum să le descrii).  Dintr-una într-alta, profesorul – pentru a nu-i da numele am să-i spun Oscar -, nemaireuşind să mai ţină-n el, îmi mărturiseşte că are întâlnire cu o studentă fotomodel. Cum era deja nouă şi jumătate seara, ora la care e indicat să nu ieşi din casă, ori dacă ieşi să ieşi în pijamale, mă arăt intrigat: Şi unde e, îl întreb, întâlnirea? În Suba, îmi răspunde. Adică la mama dracului, însă numai bine, aproape de el. Însă cum tipu-i columbian, mă gândesc că se descurcă el. În C4 (autobuzul cu care mergem, pentru câteva staţii, împreună) am mai stâlcit câteva vorbe peste capetele călătorilor şi balonul verde pe care scria Feliz compleaños, coincidenţă sau nu, chiar era ziua mea, şi pe care o tipă-l proteja cu toată ardoarea, însă era atât de aglomerat încât ne-am văzut nevoiţi să renunţăm şi să ne lăsăm de gloată violaţi.

A doua zi, la orele dimineţii, nici urmă de Oscar. Cum aveam un ‘conversational club’,  lipsa lui nu m-a afectat în niciun fel, nefiind nevoit să-i ţin locul, aşa că nu i-am acordat importanţă.  M-am apucat să le vorbesc studenţilor câte ceva de România, să le pun câteva videoclipuri şi aşa de bine ne-am distrat încât au mai venit doi profesori să asiste la lecţie, abandonându-şi clasele. Apoi, un student ne-a invitat, pe mine şi pe profesoara din China, la prânz. După ce-am mâncat, în timp ce-o conduceam pe profesoară să ia autobuzul (după ce a fost jefuită de două ori într-o săptămână e atât de speriată încât îi e frică să mai meargă singură pe stradă şi trebuie să o conducem cu rândul până la ‘staţia’ cea mai apropiată) mă sună Oscar şi, cu o voce sepucrală, mă întreabă unde sunt. Carrera 10 con calle 68, îi răspund. Don’t move, îmi zice vocea aia venită din mormând. Why not? Stay there. Ok, îi zic şi mă îndrept cu Ruben, studentul, spre Carrera septima. La întoarcere dăm nas în nas cu Oscar. Arăta de parcă trecuse printr-un malaxor stricat: hainele spânzurau pe el, gâtul îi era plin de vânătăi, iar vocea plină de inflexiunii strainii, de la şoapte răguşite şi până la silabe strigate şi expectorate.  What the hack happened, dude? I dunno, I was sleeping. What do you mean you were sleeping? The chick, man…  

Abia după două ore şi cinci beri am reuşit să aflu de la el că, nemulţumită de prestaţiile sale sexuale, studenta a continuat să profite de el până la epuizare.

%d blogeri au apreciat asta: