Posts from the ‘Părerea mea’ Category

Premiul Nobel pentru Literatură – 2013

Joi, 10 octombrie 2013, urmează să fie anunţat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, motiv pentru care am compilat o listă cuprinzând numele a 10 scriitori care ar merita, în opinia mea, să-l primească, în ordinea descrescătoare a preferinţelor mele.  Această listă se bazează pe lecturile din ultimii ani (din păcate nu am citit prea multe cărţi ale potenţialilor candidaţi, preocupat fiind în ultima vreme să-i parcurg pe cei care-au primit deja prestigiosul premiui) şi este una profund subiectivă.

10. Încep cu sirianul Adonis (83 de ani), singurul poet prezent pe această listă. Adonis descrie cu acurateţe şi tristeţe trăirile umane, proiectând lumea interioară asupra naturii care-l înconjoară. Se observă în cazul său o predilecţie faţă de sentimentele negative, apăsătoare, fără însă a cădea în abjectul descris de Tomas Tranströmer, cel care a primit în 2011 Premiul Nobel pentru Literatură. Spleenul la el derivă din derizoriul vieţii urbane, asemănându-se întrucâtva din acest punct de vedere cu Bacovia.

9. Pe locul al 9-lea se află americanul Don DeLillo (78 de ani). Deşi scrie proză, stilul său este unul poetic, îndelung şi atent şlefuit, însă în cartea pe care am citit-o nu mi s-a părut suficient de îndrăzneţ. Şi nu vorbesc neapărat de idei, ci mai degrabă de ardoarea cu care le susţine. Scrie cu luciditate, însă parcă ar vorbi despre lucruri care îi sunt perfect indiferente.

8. Pe locul al 8-lea în topul preferinţelor mele se află un alt american, este vorba de Philip Roth (80 de ani). Oarecum instabil în privinţa tematicii şi perspectivei (scrierile sale politice mi se par mult mai reuşite decât cele din ciclul ‘Zuckerman’, în care monologul tinde să devină plicticos), Roth reuşeşte când vrea să dea dovadă de un sănătos sarcasm şi o fină ironie. Din nefericire, însă, nu prea vrea.

7. Şi încă un american în această listă – Cormac McCarthy (80 de ani). Dacă nu l-aş fi citit pe Faulkner, probabil l-aş fi pus pe-o poziţie mai fruntaşă sau poate că l-aş fi exclus de tot din acest top, nu-mi dau seama. Cert este că-l interpretez prin prisma predecesorului său, de care se leagă nu doar prin stil, dar şi prin tematică. Totuşi, dacă Faulkner reda evenimente menite să te forţeze să gândeşti şi să adopţi o poziţie (de cele mai multe ori împotriva societăţii şi a convenţiilor sale – vezi O fabulă ori Sanctuar), Cormac McCarthy se foloseşte de acelaşi stil doar pentru a şoca. Criminali, cadavre, oligofreni, îngrămădiţi laolaltă pentru că dă bine.

6. Pe locul 6 se află irlandezul John Banville (67 de ani). Scriitura sa se aseamănă întrucâtva cu cea a lui Don DeLillo, dar este mai poetică şi mai profundă, necesitând o atenţie totală din partea cititorului, fără de care cărţile sale devin imposibil de descifrat. Crează foarte bine propria lui lume, din care, odată intrat, îţi este foarte greu să ieşi.

5. Şi iată că am ajuns la favoritul caselor de pariuri, japonezul Haruki Murakami (64 de ani). Cu o necontestată priză la public, Murakami sondează profunzimile umane servindu-se de un fantastic mai mult sau mai puţin subtil integrat în operele sale. Uneori doar se străduie să facă acest lucru, pentru că nu-i reuşeşte întotdeauna. Relaţiile dintre personajele sale (cel mai adesea având în centru un cuplu el-ea), deşi interesante, par adesea superficiale; o superficialitate ascunsă sub masca profunzimii. Cu toate acestea, este în stare de romane solide (Cronica Păsării-Arc fiind unul dintre acestea).

4. Am şi un scriitor balcanic în acest top, dar nu este vorba de românul Mircea Cărtărescu, ci de albanezul Ismail Kadare (77 de ani). Acesta reuşeşte să unească în paginile aceluiaşi roman lumea vest-europeană cu cea est-europeană, păstrându-le în acelaşi timp unicitatea. Mai lizibil şi versatil decât Ivo Andrić, stilul lui Kadare atrage.

3. Pe locul trei în topul preferinţelor mele sa află italianul Umberto Eco (81 de ani), iar acest lucru nu datorită romanelor sale, romane care nu pot spune că mă atrag, ci a studiilor critice. Un adevărat om al literelor, Umberto Eco excelează când vine vorba de interpretarea literară a textelor, apropiindu-se din acest punct de vedere de englezul Aldous Huxley, unul dintre cei mai mari critici literari ai secolului trecut.

2. Pe locul doi se află nimeni altul decât indianul Salman Rushdie (66 de ani), o personalitate proeminentă în viaţa literară a zilelor noastre, cu şanse reale la câştigarea acestui premiu. Deşi este semnatarul unor romane controversate (amintesc aici doar Versetele Satanice), nu pot spune că intenţia lui Rushdie este de-a şoca în vreun fel cititorul, ci de-ai prezenta o realitate distorsionată, cea a lui şi a ţării în care acesta locuieşte. Realismul său magic nu se ridică la nivelul celui explorat de scriitorii din America Latină, însă este pe aproape.

1. Dacă aţi mai intrat din când în când pe acest blog, locul întâi în topul preferinţelor mele nu cred că ar trebui să vă surprindă. Este vorba de nimeni altul decât cehul (stabilit în Franţa) Milan Kundera (84 de ani), veşnicul candidat la obţinerea acestui premiu. Deşi şansele i s-au redus în urma scandalului de acum câţiva ani în care a fost implicat, Kundera rămâne în continuare unul dintre favoriţi, iar în opinia mea cel mai îndreptăţit să-l primească. Opera lui Kundera, asemenea tuturor operelor de valoare, transcede vremea în care a fost scrisă şi sunt sigur că va rezista cu succes veacurilor care vor veni. Kundera îşi începe antiromanele pornind de la o idee şi creând pentru a o susţine în jurul ei personaje şi evenimente, stilul său pe alocuri amuzant şi pe alocuri ironic şi erudiţia de care dă dovadă aducând cu scriitura lui Anatole France.

În această listă ar fi trebuit să se afle şi nigerianul Chinua Archebe, însă acesta s-a stins din viaţă în primăvara acestui an.

 

La casele de pariuri, aceştia sunt favoriţii:

10Philip Roth

9. Adonis

8. Alice Munro

7Thomas Pynchon 

6Assia Djebar

5. Ko Un

4. Jon Fosse

3Peter Nadas

2Joyce Carol Oates

1. Haruki Murakami

 

Cei mai tineri (posibili) candidaţi (dintre cei 113 luaţi în considerare de principalele case de pariuri) sunt:

10Leila Aboulela (Sudan) – 49 de ani

9Shyam Selvadurai (Sri Lankda) – 48 de ani

8Chang-Rae Lee  (Coreea de Sud, SUA) – 48 de ani

7Anna Funder  (Australia) – 47 de ani

6. Jhumpa Lahiri (India) – 46 de ani

5. Jonathan Littell  (SUA) – 45 de ani

4. Karl Ove Knausgard (Norvegia) – 44 de ani

3. Junot Diaz (Dominica, SUA) – 44 de ani

2Sofi Oksanen (Finlanda) – 36 de ani

1Chimamanda Ngozi (Nigeria) – 36 de ani

 

Cei mai bătrâni (posibili) candidaţi (dintre cei 113 luaţi în considerare de principalele case de pariuri) sunt:

10. Shlomo Kalo  (Israel) – 85 de ani

9. John Ashbery  (SUA) – 86 de ani

8. Mahasweta Devi  (india) – 87 de ani

7. Andrea Camilleri  (Italia) – 88 de ani

6. Ernesto Cardenal (Nicaragua) – 88 de ani

5. F. Sionil José (Filipine) – 88 de ani

4. Michel Tournier (Franţa) – 89 de ani

3William Howard Gass (SUA) – 89 de ani

2. Paula Fox (SUA) – 90 de ani

1. Yves Bonnefoy  (Franţa) – 90 de ani

 

În fucţie de ţările din care provin ori cele de adopţie:

3 dintrei ei sunt din Nigeria

3 din Canada

3 din India

3 din Suedia

4 din Italia

4 din Israel

5 din Franţa

5 din Norvegia

6 din Spania

6 din Australia

11 din Marea Britanie

27 din Statele Unite

Din fosta U.R.S.S. nu există decât un singur candidat, şi acela fără şanse reale.

 

Intererant este şi faptul că printre candidaţi sunt 92 de bărbaţi şi doar 21 de femei.

Reclame

Despre pulitică

Am intrat într-o altă campanie electorală şi iarăşi au început să se agite spiritele, să se arunce-n dreapta şi-n stânga cu fervoare sentinţe lipsite de valoare, să se destrame prietenii, să se formeze-n câteva secunde formatori de opinie, cu năduf să fie blagosloviţi adversarii, cu capul spart şi ochiul vânăt să se aleagă cine nu-i de acord cu mine, în fine…

Şi asta, mă dau şi eu cu părerea, din două motive principale: prostia şi orbeala alegerii. Ori alegerea orbelii, dracu’ ştie.

Prima, incluzând cea mai mare parte a alegătorilor, se rezumă la următoarele cuvinte şi specimene: indivizi care au impresia că puliticienii împreună cu ai lor sponsori bagă milioane de lei şi zeci de gorile acefale dar supraponderale în campania electorală pentru a-i ajuta pe ei, pe indivizi, să trăiască mai bine – o formă des întâlnită de prostie cronică. Mai sunt şi uameni care, văzând că cutare (să nu-mi fie iertată cacofonia) a sădit trei panseluţe şi-a vopsit o zebră, îl aleg şi-a doua oară, ignorând sau neputând să priceapă că pentru florile alea şi zebra aia costelivă şi bleagă respectivul a băgat în buzunar o adevărată cireadă. O altă dovadă că nu-i prea duce capul este că au impresia că votul lor contează. La cât se fură, frate, ar trebui să fie mulţumiţi dacă al lor s-ar număra doar printre cele anulate.

În a doua categorie intră cei care, în pofida faptul c-ar avea cu ce, se lasă orbiţi de alegerea făcută. Nu obişnuiau să se lase manipulaţi, însă o dată pusă ştampila pe unul deja încep să-l vadă-n alte culori şi să-l creadă, de parcă alegerea lui şi nimic altceva ar avea puterea să-l facă mai bun pe cel ales, fără să-şi dea seama că, de fapt, e invers: schimbându-şi dioptriile, vede lumea din ce în ce mai deformată.

Mai sunt şi alte arătări, precum cei care scuipă şi cei care ling. Cei din urmă din pricina dragostei necondiţionate pe care-o manifestă faţă de bunurile materiale, iar cei dintâi din pricina urii manifestate faţă de bunurile agoniste de cei dintâi.

Şi acum, câteva iesplicaţii pentru cei care obişnuiesc să gândească cu capul altora: întotdeauna va câştiga cel care investeşte mai mult într-o campanie electorală. Cumpărând mai multe ziare, lipind mai multe afişe, apărând mai des la cât mai multe televiziuni, va arunca găleţi mai mari din cel mai împuţit noroi peste adversarii săi, va scornici minciuni mai bine ticluite, lumea ajungând astfel să-l cunoască şi, în cele din urmă, să-l voteze. Cel care investeşte mai mulţi bani într-o campanie are şi sponsorii cei mai mari şi prietenii cei mai influenţi, sponsori şi prieteni pe care-i va recompensa din belşug după ce va ieşi ce va ieşi. Şi asta prin legile date în defavoarea votantului, prin mânăriile făcute, prin licitaţiile atribuite ş.a.m.d. Carevasăzică cel mai corupt, idiot, parvenit, lingău şi mincinos întotdeauna câştigă. Asta unu la mână, iar doi, nu cei care nu votează sunt vinovaţi pentru felul în care suntem conduşi, ci cei ca tine: tu, cu capul ăla al tău şi cu una dintre categoriile la care te-ncadrezi, decizi. L-ai votat pe chior a doua oară, iar acum te plângi că nu ţi-e bine? Să-ţi fie ruşine! Şi mai ai şi tupeul să-l arăţi cu degetul pe cel prea scârbit de pulitică pentr-u a se ridica din pat şi-a vota. Poate chiar prea scârbit de cei ca tine. Pulitica atrage doar avari, mincinoşi, rataţi, nevolnici, bolnavi mintali şi corupţi. Nu poţi ajunge cineva-n pulitică dacă nu posezi cel puţin trei dintre aceste calităţi şi nu eşti posedat de groteasca dorinţă de înavuţire prin munca altora. Pentru ca pulitica să funcţioneze, aleşii ar trebui să urmeze exemplul vechilor preoţi egipteni, care, pe măsură ce Luna devenea mai plină, puterea lor creştea. La Lună plina, era absolută. Apoi scădea, până când, când Luna dispărea, erau ucişi, iar un alt preot ales în locul lui. Luând-o drept metaforă, sugestia ar funcţiona. Atunci am vedea cu adevărat cine s-ar sacrifica pentru ţara sa.

Sunt apolitic, ceea ce-nseamnă că mi-e egală scârbă şi de unii şi de alţii.

Vorba lui Mark Twain: dacă prin vot am putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm. 

Pentru ce trăim?

Văzând pe un blog pe care-l urmăresc această întrebare nu am putut să nu mi-o adresez, pentru cine ştie a câta oară. E o întrebare fără rost, recunosc, informaţiile pe care le avem la dispoziţie nefiind suficiente pentru elaborarea unui răspuns (a altui răspund în afara celui atât de evident), însă şi mai fără rost este să trăieşti fără să te gândeşti la ea.

Nu cred că trăim pentru ceva anume, nu cred că este un motiv anume pentru care ne-am născut şi pentru care-o să murim, sunt de părere că totul este o întâmplare, aceasta fiind şi singurul motiv care ar putea justifica toată această pierdere, toată această sfâşietoare pierdere şi toată această insuportabilă şi insurmontabilă inutilitate. Doar noi, parafrazându-l pe Exupery, ne inventăm scopuri, ne plăsmuim iluzii şi ne făurim speranţe pentru-a putea trăi, prea slabi fiind pentru-a privi viaţa-n faţă şi prea slabi fiind pentru-a nu ceda neantului ce ne-nconjoară.

Nu cred că trăim pentru ceva anume, căci, dac-am face-o, ar însemna că tristeţea şi suferinţa şi pierderea şi bolile toate, cruzimea de care dăm dovadă, războaiele pe care le purtăm şi morţii pe care-i cărăm, istoria toată încărcată cu atât de multe atrocităţi încât trebuie să fii orb sau debil sau nebun să le poţi face faţă, toate crimele, răutatea toată şi durerea ce ne împresoară şi-ar găsi o justificare.  Nu! Ivan Karamazov a spus o vorbă mare, din umbra căreia, oricât m-aş strădui, nu pot ieşi: niciun rai nu poate motiva suferinţa unui singur copil. Nicio promisiune viitoare nu poate şterge ori alina prezentul, niciun rai nu poate justifica viaţa. Inutilitatea. Pierderea.

Nu. Noi suntem cei care-i dăm vieţii valoare, noi sutem cei care hotărâm pentru ce să trăim şi numai în numele a ceea ce trăi şi simţim vom putea, cândva, muri.

Despre realitate

Încep prin a spune că nu ştiu ce-i realitatea şi că nici nu deţin, în pofida, poate, a felului în care mă exprim, adevăruri absolute, ci cel mult, folosind acelaşi cuvânt profund subiectiv, adevăruri care mă slujesc pe mine tot aşa cum şi eu, susţinându-le, le slujesc pe ele.

Nu ştiu ce este realitatea, dar sunt de părere că nu suportă, asemenea unicului lui Plotin, niciun fel de atribut, ea este şi atât, noi fiind cei care ne proiectăm propriile gânduri şi concepţii, încărcând-o cu epitete pe care, de altfel, nu le are. Şi realitatea devine, astfel, sub apăsarea cugetului nostru, asemeni nouă, ca o imagine-n oglindă prezentându-ne aşa cum suntem, de la extraordinari şi până la scabroşi. Şi odată cu noi, realitatea evoluează. În trecut, marcată de îngustimea punctului nostru de vedere şi sub farmecul necunoaşterii şi-al inocenţei obişnuia să fie o boltă de aramă pe care, într-o muzică neauzită dar sublimă, stelele călătoare în cercuri fixe se roteau, apoi, treptat, treptat, pe măsură ce-am evoluat, bolta s-a spart, iar stelele s-au îndepărtat. Ne-am regăsit singuri într-un univers alienat. Înocenţa s-a destrămat, doar greşelile trecutului s-au perpetuat, ca nişte mici firide cândva, acum adevărate grote în care sufletele noastre zac înlănţuite adăstând, poate, înălţarea.

Nu ştiu cu siguranţă ce este realitatea, dar sunt de părere că nu este altceva decât punctul în care se intersectează gândurile şi privirile noastre.

Radar

din numărul viitor al revistei Nautilus:

Gazeta SF

În numărul de luna aceasta al Gazetei SF ne aşteptă nu mai puţin de 7 texte de diferite facturi şi dimensiuni. Dintre aceste remarcăm originala poveste a lui Sergiu Someşan cu privire la sfârşitul lumii, precum şi textul lui Alexandru Neagu, Deus. Nici povestea lui Andrei Daniel Dascăl nu este de lepădat, autorul prezentându-ne o poveste onirică bine scrisă. Tema predilectă a lunii pare a fi sfârşitul lumii, aceasta regăsindu-se, sub o formă sau alta, în trei dintre textele prezente în acest număr al Gazetei SF. Trebuie să notăm, de asemenea, şi miriadele de greşeli prezente-n textul Strip Tease, acesta necesitând o periere atentă înainte de-a fi publicat. 

SRSFF

Luna aceasta, revista Societăţii Române de Science şi Fantasy ne prezintă patru proze extrem de diverse din punctul de vedere al temelor abordate. Astfel, dacă în Puzzle avem de-a face cu o experienţă stranie şi imposibil de explicat din punctul de vedere al personajului principal, Şobolanul ne implică într-o luptă futuristă purtată pe meleaguri autohtone, În oglindă ni se prezintă un om mărunt obsedat de jocuri video, iar Arborele şi veninul ne descrie o poveste la scală galactică. Din punct de vedere calitativ se evidenţiază nuvela lui Alexandru Şchiopu, evoluţia acestuia de la o lună la altă şi alta fiind vizibilă, la capătul opus fiind textul Teodorei Criş, presărat cu tot felul de cuvinte greşit ortografiate.

Helion SF

Nici Helion Online nu se lasă mai prejos şi ne prezintă trei povestiri diferite atât prin prisma tematicii cât şi a stilului, Dacă în E ziua judecăţii de apoi avem de-a face cu un text filosofic şi absurd totodată, bine condus din condei, Strania poveste a Aurorei Luinda şi a biografului ei nu pare să impresioneze, povestirea fiind una ternă şi prea puţin interesantă. La final, Sergiu Someşan, prezent luna aceasta şi între paginile virtuale ale Gazetei SF, ne încântă cu un nou text care are ca temă sfârşitul lumii. 

of life and death

Cred că în Bogota am fost la mai multe spectacole şi evenimente decât în toate celelalte oraşe ori ţări în care am locuit, adorând să scutez din mijlocul lor viaţa şi abhorând să mă scufund în masa aceea de gânduri futile şi puerile. Adevărul este că niciodată nu m-am simţit mai singur decât în prezenţa oamenilor şi că niciodată nu am cunoscut mai multă tristeţe decât în bucuria lor, pentru că asemenea fericirii, bucuria are ceva fals în ea, ceva de pasăre moartă, de nor frânt, un odor de rugină şi de ignoranţă.

Săptămână trecută, pe când luam prânzul într-un restaurant, am văzut la televizor câteva imagini în direct reprezentând un concert care se desfăşura în aer liber, la oarecare depărtare, aşa că fără să stau prea mult pe gânduri m-am hotărât să merg. După ce-am plătit 2.500 de pesos la intrare pe bilet şi am fost controlat de trei ori de poliţişti de-mi venea să mai cumpăr un bilet doar pentru a mă lăsa controlat şi a doua oară, m-am aşezat pe iarbă-n faţa scenei şi tot gândindu-mă cu ochii închişi, având ca decor oamenii, având ca decor viaţa, am tras şi un pui de somn. Dar înainte să adorm m-am întrebat: oare câţi dintre acei oameni trăiesc cu adevărat? Oare câţi sunt conştienţi că vieţuiesc, că viermuiesc? Probabil niciunul, altfel nu ar mai fi fost acolo. Nu văd în asta o pierdere din moment ce, indiferent că eşti conştient ori nu, finalul este acelaşi pentru fiecare, însă nici nu văd în asta vreun câştig. Pentru că diferenţa nu se manifestă-n individ ci în impactul pe care acesta-l are în viaţa altora, în infuenţa gândurilor sale, prin ele putându-i trezi şi pe alţii la viaţă, căci ceea ce se naşte-n tine în momentul în care devii conştient de propria ta existenţă este ideea. Ideea de tine. De viaţă, de moarte, de bine.

Nu cred că toţi oamenii mor, pentru că despre cei mai mulţi nu se poate spune că trăiesc cu adevărat, iar despre cei ce mor, consider că cei mai mulţi încep să moară din momentul în care acceptă această viaţă ordinară.

Neputinţa, dorinţa, plăcerea, durerea…

de a fi diferit.

I-am auzit de atât de mult de multe ori pe alţii considerându-se, cu o ardoare de netăgăduit şi cu-o mândrie extatică, de parcă ar fi fost vorba de un act de bravadă ce nu se cere în niciun fel demonstrat, diferiţi, încât primul meu gând, devenit apoi secund, a fost să-mi scot acest cuvânt din vocabular. Desigur, toţi suntem diferiţi, prin comportamentul şi-n mediocritatea noastră (a nu se înţelege aici că-mi declar apartenenţa), şi poate că a dori să fii diferit este primul pas spre a părăsi acea mediocritate, iar dacă va continua să fie repetat, atunci mă tem că va rămâne şi singurul, infertil şi steril ca un vis anodin, căci, deşi prin ea individul tânjeşte spre o treaptă superioară (nu doresc să intru în amănunte),  dorinţa de-a fi diferit rămâne totuşi produsul şi caracteristica mediocrităţii. Doar abandonând-o şi îmbrâşând lucrurile care te-ar face, într-un fel sau altul, diferit, poţi accede la pasul următor. A te compara cu altcineva este un act pe cât de iluzoriu pe atât de inutil, căci întotdeauna vei găsi motive pentru-a te situa acolo unde ai vrea. Trebuie să te compari cu cel care-ai putea fi. Trebuie să te compari cu cel care ar trebui să fii.

Am început să mă gândesc la toate acestea în timp ce priveam o grămadă pestriţă de indivizi dansând salsa, dacă nu mă înşel, vreo douăzeci de naţionalităţi diferite şi-un tânăr excentric în baston, şi realizând că eu nu ştiu să dansez şi că n-am dansat, de fapt, niciodată. Aş vrea să învăţ?, m-am întrebat, şi răspunsul a venit aproape imediat: Nu. Şi nu pentru că nu mi-ar plăcea, poate că nu, poate că da, ci pentru că ador acel gol din inima mea, golul lucrului pe care l-ai putea oricând face, dar pe care n-ai să-l comiţi niciodată, atracţia lucrului neîncercat dar refuzat ce întodeauna tentează fără ca vreodată să fie în stare să prevaleze-n inima ta. Ai purtat deja bătălia, iar acum te bucuri nu de victoria ei, ci de înfrângerea ta. Pur şi simplu urmezi o cale, întrebându-te din când în când dacă ea te-a creat pe tine ori dacă tu ai creat-o pe ea.

10 scriitori care ar fi meritat premiul nobel

O listă întocmită de mine cu zece scriitori care ar fi meritat Premiul Nobel, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu l-au luat:

10 Emile Zola (1840-1902) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru monumentala sa ‘Les Rougon-Macquart‘, ce, în 20 de romane distincte, descrie societatea franceză din timpul celui de-Al Doilea Imperiu.

      De ce nu l-a primit? Pentru că a murit în 1902, la un an după acordarea primului premiu Nobel pentru Literatură (care i-a revenit unui alt francez, Sully Prudhomme).

 

 

 

 

9 Mikhail Bulgakov (1891-1940) RUS

      De ce l-ar fi meritat? Pentru piesele sale de teatru, precum şi pentru romanele sale (mai multe sau mai puţin teatrale), prin care se numără şi Maestrul şi Margareta, unul dintre cele mai apreciate scrieri ale secolului trecut.

      De ce nu l-a primit? Puţine din scrierile sale au văzut, în timpul vieţii lui, lumina tiparului, acestea fiind interzise de regimul comunist. Maestrul şi Margareta, de exemplu, a apărut la 26 de ani după moartea sa.

 

 

 

 

8 Antoine de Saint- Exupery (1900-1944) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru calitatea scriiturii (Citadela, de exemplu, un roman parabolă exemplar) şi sentimentele transmise (Micul Prinţ, de exemplu).

       De ce nu l-a luat? A murit relativ tânăr, la doar 44 de ani.

 

 

 

 

 

7 Andre Malraux (1901-1976) FRA

     De ce l-ar fi meritat? Dacă nu pentru romanele sale, atunci pentru Antimemorii. O autobiografie lucidă ce cuprinde mici povestiri care acoperă mare parte a istoriei omenirii.

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina implicării sale politice.

 

 

 

 

 

6 Nichita Stănescu (1933-1983) ROM

     De ce l-ar fi meritat? Pentru poeziile sale postmoderniste, de-o imagistică sublimă.

     De ce nu l-a primit? A fost nominalizat o singură dată (în genere trebuie să fie nominalizat de două ori pentru a fi eligibil, deşi există şi câteva excepţii), a murit la 50 de ani şi nu era foarte cunoscut în afară.

 

 

 

 

 

5 Aldous Huxley (1894-1963) UK

     De ce l-ar fi meritat? Pentru romanele şi eseurile sale literare (şi nu numai), Huxly fiind unul dintre cei mai mare eseişti ai secolului trecut.

      De ce nu l-a primit? Probabil din princina atracţiei sale către ştiinţele oculte.

 

 

 

 

 

 

 

4 Marcel Proust (1871-1922) FRA

      De ce l-ar fi meritat? Pentru magistralul său roman În căutarea timpului pierdut.

      De ce nu l-a primit? A murit la 51 de ani, iar 3 părţi din cele 7 ale romanului În căutarea timpului pierdut au apărut după moartea sa.

 

 

 

 

 

 

3 James Joyce (1882-1941) IRL

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scierile sale avangardiste, dintre care Ulysse rămâne se remarcă drept unul dintre cele mai bune romane scrise-n secolul trecut.

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina scriiturii sale avangardiste şi inovative.

 

 

 

 

 

 

2 Lev Tolstoi (1828-1910) RUS

     De ce l-ar fi meritat? Tolstoi este unul dintre cele mai importante personalităţi ale literaturii ruseşti şi universale, dintre romanele sale remarcându-se Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea.

     De nu l-a primit? Dracu’ ştie. A fost nominalizat ani la rând, fără să-l primească. Probabil scrierile sale nu se înscriau în ‘idealismul’ din spatele acordării primelor premii Nobel pentru Literatură. Erau prea… realiste.

 

 

 

1 Franz Kafka (1883-1924) AUS

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scrierile sale absurde, astăzi atât de apreciate şi atât de influente.

     De ce nu l-a primit? Nu prea avea cum. A murit relativ tânăr şi nu a publicat mai nimic în timpul vieţii, toate cele trei romane ale sale apărând postum.

 

 

 

 

 

 

Alţi scriitori care ar fi meritat premiul Nobel pentru Literatură: Mark Twain, Jack London, Luis Borges, Vladimir Nabokov, Henrik Ibsen, Carlos Fuentes, Ernesto Sabato.

Sinuciderea

Ştiind că dăunează prieteniei, am încercat să mă abţin în aceste zile de-a comenta în vreun fel sau altul aşa-zisa sinucidere a lu’ Năstase. Îi spun aşa-zisa din simplul motiv că nu i-a reuşit. Însă, observând cum se este deturnat fondul problemei, simt că nu mai pot să-mi ţin gândurile pentru mine.

Cum văd eu lucrurile. După metoda brevatată de Epicur, avem două variante:

1. A înscenat şi i-a ieşit (înscenarea).

2. N-a înscenat şi nu i-a ieşit (sinuciderea).

Şi avem astfel patru variante (a şi i-a, a şi nu i-a, nu a şi nu i-a şi nu a şi i-a) dintre care doar două merită atenţie (pe celelalte, şi anume a înscenat şi nu i-a ieşit (înscenarea) şi n-a înscenat şi i-a ieşit (sinuciderea), excluzându-le din pricina caracterului lor aberativ, din ele rezultând că Năstase ar fi acum mort), şi anume cele de la care am plecat:

A) Năstase şi-a înscenat sinuciderea, iar înscenarea i-a reuşit, ceea ce face din Năstase un personaj deosebit de perfid şi meschin, o năpârcă cu sângele rece, care, ca ultimă soluţie de salvare, alege să recurgă la această înscenare, contând pe reacţia omului de rând. Adică a celui care i-a sărit ulterior în apărare şi i-a ţinut isonul, compătimindu-l şi arătându-şi empatia faţă de bietul oropsit şi bietul nevinovat.

B) Năstase nu şi-a înscenat sinuciderea, caz în care personajul Năstase este un laş de cea mai joasă speţă. Gândiţi-vă doar câţi oameni au pierit nevinovaţi prin gulag ori lagăre fără să încerce să se sinucidă. Gândiţi-vă la Dostoievsky, la Ţuţea, la Ilaşcu, la Mandela, care-au petrecut ani grei în puşcărie, unii în condiţii infernale. Muncă silnică, mâncare strict raţionalizată ş.a.m.d.  Neştiind nici când nici dacă or să mai iasă de acolo. Pe când Năstase avea de ispăşit doi ani, putând fi eliberat după doar opt luni pentru bună purtare. Nu muncea la ocnă, nu murea de foame, ba dimpotrivă, pun pariu că ar avea şi un televizor în cameră şi că ar trăi acolo decât trăiesc în realitate mulţi dintre români. Dacă se plictisea, sau îl ura aşa de mult pe Băse, se putea apuca să scrie o carte. Sau să citească una, mă rog. Metaforic vorbind. Nici situaţia lui materială nu este una neglijabilă, aşa că după ce ieşea avea (şi are) toate şansele să ducă o viaţă normală. Ce zic eu normală, una fără griji. Apoi omu’ mai avea şi o familie iubitoare. Şi cu toate acestea, el alege să se sinucidă. Câţi de laşi poţi fi ca să faci ala ceva? O lepădătură, nu alta.

Ierate-mi fie greşelile gramaticale, am scris în transă, iar acum, că m-am trezit, mi-e silă să mai citesc ori corectez ce-am scris.

Preconcepţii legate de extratereştrii

Una dintre cele mai des întâlnite preconcepţii legate de eventuala existenţă a unor fiinţe extraterestre (cu care am intra în contact) este dorinţa lor de-a ne cuceri. Dând astfel dovadă de-o teribilă şi inexplicabilă stupiditate, fiinţele extraterestre străbat vaste spaţii interstelare doar pentru a supune nişte pământeni ce se înghesuie pe o planetă dintr-un sistem solar aflat la marginea galaxiei. La ce le-ar servi distrugerea unor asemenea gâze? Deşi supoziţiile se împart, acestea continuă să rămână ridicole: pentru resurse, spun unii (ce resurse se află pe Terra şi nu se află pe nicio altă planetă? În afara vieţii pe care doresc s-o nimicească, niciuna); pentru că sunt răi de la natură, sunt de părere alţii (dacă asta ar fi fost situaţia, atunci s-ar fi autodistrus de mult, cred eu); iar cei mai mulţi nici nu se obosesc să ne explice de ce.

Iar ca ridicolul să fie complet, în majoritatea filmelor ce tratează acest subiect (de la Independence Day, Signs, War of the Worlds, şi până la Battle: Los Angeles) oamenii ies învingători din această confruntare. Adică extratereştrii străbat ani lumină (utilizând o tehnologie ce nouă ne lipseşte) doar pentru a pierde un război în faţa unei rase inferioare. Ştie cineva vreo carte ori film în care situaţia să fie diferită? Căci mie, unul, doar situaţia din District 9 mi s-a părut verosimilă. Bine, şi cea din romanul Eden al lui Stanisław Lem.

%d blogeri au apreciat asta: