Eternitate

Vă anunţ cu plăcere că povestirea Beyond Lethe a apărut în numărul 529 al revistei nord-americane Bewildering Stories. Aceasta fusese publicată, în română, cu aproape doi ani în urmă în Nautilus.

O puteţi citi şi în rândurile care urmează:

 

 

Mă numesc Howard Phillips şi locuiesc în Providence, Rhode Island, pe strada Angell, la numărul 454. Nu ştiu cât timp a trecut şi nici în ce dată suntem, tot ce-mi amintesc este că începând din cincisprezece martie am devenit prizonierul unui vis din care nu mai reuşesc să mă trezesc.

Camera este la fel, întotdeauna la fel. Aceleaşi haine zac aruncate în dezordine, aceleaşi hârtii, pe jumătatea scrise, sunt împrăştiate pe podea şi pe pătura care a căzut în timpul nopţii din pat. Ceasul arată ca de obicei, cu o încăpăţânare iritantă, ora 7:17. De undeva, de departe, soarele aruncă pe pereţii albi, plini de tablouri abstracte, lumini jucăuşe, filtrate de frunzele care se zbat zbuciumate în bătaia vântului. Evit să mă uit la castanul din faţa casei, gândindu-mă că poate această mică schimbare îmi va aduce izbăvirea în care am încetat să mai sper. Nesiguranţa primelor săptămâni şi luni s-a transformat în îngrijorare, apoi treptat, treptat, în disperare. Doar în indiferenţă n-o să se prefacă niciodată. Nu pot să nu mă-ntreb oare ce vină sunt nevoit să-mi răscumpăr astfel.

Nu ştiu ce-ar trebui să fac, am încercat deja totul. Am spart geamurile, am tăiat castanul, am blestemat soarele, mi-am ars foile, am stat treaz o săptămână întreagă. Inexorabil, timpul începe cu această zi în care, fără să ştiu cum, m-am rătăcit. Implacabil o ia de la capăt. Neschimbat. Nepăsător. Neîndurător.

Dintr-un moment în altul mă aştept ca ea să intre pe uşă, să mă privească cu ochii ei calzi şi blânzi, ferestre deschise către un suflet sfânt, şi să-mi zâmbească. Ştiu fiecare dintre ridurile ce i se formează în jurul ochilor ori buzelor atunci când plânge sau râde, fiecare vorbă pe care mi-o va spune, fiecare dintre culorile amestecate ce i s-au închegat pe piele şi care-au început să se crape. Fiecare tremur al vocii ei suave, fiecare dintre gândurile ei candide şi fiecare anotimp închis între ale ei pleoape. Va păşi uşor, temându-se că are să mă trezească, iar apoi, observând c-o aştept, îmi va arunca o privire dojenitoare şi mă va întreba de ce n-am îndrăznit să ies din cameră. Întorc involuntar capul spre fereastră pentru a vedea de unde vine ciripitul ce mereu mă ia prin surprindere şi chiar în acel moment ea intră grijuliu pe uşa semi-deschisă. Bluza albastră, înflorată îi atârnă neglijent pe umerii, reliefându-i pieptul ce-i tresaltă ritmic. A alergat prin casă. Chiar dacă sunt condamnat să retrăiesc pururi aceste clipe nu mă pot abţine să n-o admir. Privirea ei mă atrage, mă cucereşte şi într-un final mă-nlănţuieşte. Totul s-a întâmplat deja, într-un trecut îndepărtat, distant. Pierdut.

Zâmbeşte încurcată, îmi surâde şi cu-n glas uşor dojenitor mă invită să mănânc. Se retrage şi dispare prin uşa semi-închisă. Calc pe foile ce îmi foşnesc sub tălpile goale, ating tocul rece, trec pe lângă camera ei de lucru şi mă opresc un moment pentru a arunca o privire fugară. Totul pare să fie în exact acelaşi loc ca şi ieri, alaltăieri; ziua sau viaţa anterioară. Şevaletul este acoperit de o pânză pe jumătate pictată, culorile-s toate uscate, pensulele sunt răspândite la-ntâmplare pe podea, cărbunele este frânt în două părţi inegale, iar sticlele goale de diluanţi răsturnate. Trec mai departe şi pătrund în bucătărie. Pentru mine, într-o farfurie, sunt două roşii tăiate, un castravete feliat, nişte morcovi fierţi, o bucată de pâine, o grămăjoară de sare, iar lângă se află o cană ce exală aburi şi un iz vag de mentă. Aceleaşi bucate ca şi ieri, alaltăieri; altădată. De data aceasta n-am de gând să mănânc, vreau doar s-o privesc ca şi când astăzi ar fi ultima zi. Ea gustă exaltată, vorbindu-mi despre lucruri pe care am ajuns să le cunosc, să le simt, să le trăiesc. O ascult. Zâmbesc. Sorb cuvintele ce mă-nfioară. După masa frugală ea are să se retragă pentru a picta în continuare. În fiecare zi acelaşi lucruri, repetate dincolo de orice numărătoare, dincolo de orice limită ori margine. O zi suspendată-n timp, pierdută acolo şi uitată. O zi ce-n ea însăşi e o eternitate. Dar nu vreau să o mai deranjez cu gândurile mele năroade, mă mulţumesc doar să o admir. Îi studiez atent ochii, genele, nasul, buzele, străduindu-mă să găsesc în ele semne care să mă îndrume spre libertate. Îmi plec stânjenit capul, iar privirea îmi cade pe degetele ei firave. Mă simt nevolnic pentru c-am făcut-o acum ceva vreme să plângă. Ea nu-şi aminteşte, însă nu contează. Fapta trăieşte în mine, iar cu fiecare respiraţie o duc mai departe. N-am să-i mai explic ce-i cu mine. Niciodată. Am făcut-o deja de atâtea ori. Şi tot de atâtea ori i-am privit cu inima îndurerată reacţiile şi ne-am luat în braţe întrebându-ne ce-o să facem mai departe. Nu mai pot trece prin toate astea. Mai ales când ştiu, simt, cred, că nu mai există nicio scăpare. Sunt bolnav, iar bolile mele îmi sunt la fel ca şi viaţa şi timpul, imaginare.

Vreau să cred că până acum am visat şi că de abia în această zi m-am trezit, însă ştiu prea bine că nu este aşa. Fiecare gest de-al ei mi-o demonstrează, fiecare freamăt al frunzelor castanului, fiecare nor cu forma ciudată ce lunecă alene pe cerul albastru. Nu e nevoie să-mi arunc privirea pe fereastră, ştiu. Primul are formă de pasăre, al doilea de bulgăre, iar în al treilea am văzut rând pe rând, o gâză, un fluture, un lac, iar de la o vreme doar veşnicia ce nu poate să-mi vorbească. Acesta-i visul, o reverie în care mă afund pe zi ce trece, cu fiecare dimineaţă în care ea-mi zâmbeşte-n prag, iar eu mă las surprins de ciripitul păsării, cu fiecare privire, cu fiecare speranţă şi cuvânt, tot mai mult. Mă scufund.

Pot da naştere la mii de situaţii, o pot face să râdă, să plângă, să-şi smulgă părul, să mă lovească, să mă alunge, să nu mă mai iubească, dar nu pot cu niciun chip scăpa. Am încercat, ne-am certat, am fugit prin câmpul plin de maci, am înghiţit toate pastilele de pe al treilea sertar din dulăpiorul ei de baie, am trecut lama cuţitului prin mâinile mele. Am strigat, m-am zbătut, am căzut în genunchi, am implorat.

Fără să cunosc de când, încearcă să se aştearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate. Gândurile refuză să mi se potolească şi continuă zadarnic să se străduiască. Ea se ridică. Ah, mi-am promis că n-am s-o mai pierd din ochi, c-am să mă încred orbeşte în această viaţă şi c-am să-mi petrec întreaga zi uitându-mă la ea. Însă absent, cu privirea pierdută, şi de astă dată am încercat. Să evadez. Dacă tac o să-şi treacă mâna prin părul meu şi-o să mă sărute pe tâmple. Dacă îi vorbesc o să mă asculte atentă, iar după ce am să termin o să plece să picteze. Niciodată nu m-a lăsat să văd măcar şi pentr-un moment acest ultim tablou, însă astăzi, astăzi am de gând să-l descopăr. Îl ascunde… Ca să mă protejeze, îmi zice. Îşi trece degetele răsfirate prin părul meu şi-mi sărută tâmplele. Mă ridic şi-o prind de mână. Îi simt pulsul cald şi mă-ntreb cum de nu-şi aminteşte. Vreau s-o reţin, s-o ţin strâns la piept, să plâng, să zbier. Să-mi iau adio. Oricât aş încerca nu pot nega că de la o vreme zilele au devenit false şi fade. Fiecare-n sinea ei e un sfârşit. Sfâşiat de aerul rece-al dimineţii, hulit de adierea vântului prin frunzele diafane, frânt, profanat, nedorit. Un tremur frivol îi străbate trupul, îl simt, îl ştiu. Mă întreabă îngrijorată ce-i cu mine. Nimic, îi răspund, nimic. Nu e nevoie să mai afle, oricum mâine nu-şi va mai aduce aminte. Nu mai vreau să-i văd lacrimile alergându-i pe obraji. O asigur că totul va fi bine, iar ea se retrage pentru a-şi relua munca inutilă. Se observă pe chipul ei obosit că n-a dormit nopţi.

Stau rezemat incomod de perete şi privesc plictisit punctele ce apar şi dispar cu regularitate pe ecranul televizorului. În curând pe pervaz se va aşeza o turturică şi va ciuguli clătinând din cap firimiturile prea mari de pâine. Apoi o alta i se va alătura. Aş putea reciti cărţile din bibliotecă sau foile din dormitor sau mă pot strădui să-mi reamintesc ceva, orice. Nu ştiu cine sunt, iar uneori o întreb râzând, mimând luciditatea. Ori nebunia. Însă de fiecare dată îmi aruncă o privire plină de reproş, de parcă ar crede că o pun la încercare. Îmi zâmbeşte nesigură şi-mi răspunde vag. N-am să insist. Am să aştept în schimb momentul în care se va duce la fântână şi-am să mă furişez în atelier. Doar asta mi-a mai rămas de făcut, chiar dacă înseamnă trădare. Mi-a explicat cât se poate de clar. Dar totuşi… e ultimul lucru. Singurul lucru.

Mai sunt 34 de minute, 21, 14, 7, 3. Mă ascund şi ascult cum se îndepărtează. Totul e la fel ca înainte, apoi pătrund în urma ei în cameră. Pensulele şi culorile sunt uscate. Cu un gest nesigur dau pânza la o parte. E un tablou ce nu se asemănă deloc cu celelalte. E aproape terminat, doar câteva retuşuri lipsesc ca să fie gata. L-aş putea isprăvi chiar eu, acum, ea oricum nu are s-o facă niciodată. Mă uit atent la decorul foarte detaliat şi remarc că este vorba de sufrageria acestei case, exact în felul în care-o ştiu, cu o mică excepţie, excepţie care capătă în mintea consistenţa unui amănunt esenţial. Definitoriu. Lângă fereastră este o maşinărie ciudată, maşinărie pe care nu cred că am mai văzut-o vreodată. Pe canapea sunt eu, iar ea este lângă mine. Pe fotoliu este un om ceva mai mic. Un om mic. Un copil… fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte. Lângă uşă, gata să intre sau să iasă, un bărbat cu o faţă foarte ridată. Ce semnifică toate astea? Ce înseamnă? Nu-mi explic, dar privesc fascinat acea maşinărie. Îmi trec mâinile peste suprafaţa ei zgrunţuroasă încercând să desluşesc din trecerea pensulei peste pânză amănunte ce-mi scapă. Îmi pare într-un fel, într-un fel ciudat, familiară. Cunosc toate acestea… Sunt amintiri pe care am încercat să le reprim. Pe care le-am ascuns în adâncul minţii mele, le-am îngropat acolo acoperindu-le cu noi şi noi imagini, cu zile, cuvinte, strădanii şi certuri inutile. Acopăr înfricoşat tabloul şi mă retrag, sperând că ea are să revină. Dau ocol camerei, mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, încerc să mănânc legumele ce-au rămas pe masă, apoi ies plângând afară. O caut, o strig, alerg înnebunit. Mă întorc abia respirând. A trebuit să ştiu, să-mi încalc cuvântul, s-o trădez! Disperarea pluteşte în aer, un aer tot mai dens şi mai vâscos. Ce-am făcut?

Toate acestea s-au petrecut ieri. Ştiu pentru că le-am însemnat pe o foaie de hârtie. De cum am deschis ochii am remarcat că ceva e diferit, însă nu-mi puteam da cu siguranţă seama ce anume. Am realizat doar când m-am uitat la ceva. Era 8:49. Îmi muşc pumnii, mă frământ, reiau căutările deşi ştiu prea bine că n-am s-o mai văd vreodată. Sunt singur, prizonier al unei alte zile. Ah, cât mi-aş dori s-o revăd. Mă străduiesc să-mi amintesc ce-am făcut cu maşinăria, dar nu pot, iar neputinţa asta mă sugrumă, mă doboară, mă condamnă.

Am vrut să-i termin tabloul, însă am constatat că-i neînceput. Alb. Fără să stau prea mult pe gânduri am luat o frânghie şi m-am spânzurat de copac.

Asta a fost ieri. Azi o să-mi sfărâm degetele. Vreau să simt durerea faptei mele, să cunosc vina pe care-o port. Să înţeleg pierderea. De abia de mâine începe eternitatea.

Taina

Buşteni putregăiţi se rostogoliseră pe povârniş, blocaseră drumul înnămolit şi se popriseră în răstoaca de pe dreapta râului. De la Sergiu am aflat. Am vorbit cu el acum două ceasuri şi am vorbit cu el şi cu o seară înainte. Era hotărât, atunci, să plece-n oraş, ori târg, cum îi spune acesta. Însă nici nu o pornise bine de acasă, că se şi văzuse nevoit să se întoarcă din drum. Era o ceaţă groasă şi mohorâtă, de octombrie, iar gloaba i se opintise brusc, înainte de-a ajunge la primul podeţ. Începuse să fornăie înfricoşată, smucindu-şi sălbatic grumazul. Sergiu a încercat să o hăţuiască, dar când a băgat de seamă că nu are încotro, a coborât de pe capră, şi-a aruncat biciul în ladă şi, trecându-şi mâinile bătucite pe greabănul mârţoagei, s-a dus să vadă ce-i ţinea calea. Pământul îmbibat cu apa ploilor ce căzuseră în ultima vreme se surpase şi o luase la vale. Şi asta din pricina despăduririlor necontrolate şi ilegale. Sergiu a privit mirat noroiul şi trunchiurile copacilor – sau cel puţin aşa mi-a spus – şi printre buştenii decojiţi şi mâlul plin de steiuri a zărit, prin ceaţa deasă, nişte urme neclare.

– Şi crezi că-i vorba de aceeaşi dihanie care ne-a dat târcoale iarna trecută? mă întrerupe unul dintre bătrânii care mă ascultaseră până atunci fără să spună nimic. Aceeaşi dihanie care sperie copiii şi intră în taina nopţii în gospodării pentru a ne fura din dobitoace?

– Din câte mi-a povestit Sergiu, eu aşa cred, i-am răspuns eu, uitându-mă la flăcările plăpânde ce se străduiau să se caţere pe lemnele încă umede aflate în mijlocul nostru, aşa cred pentru că asta bănuieşte el.

– Că-i aceeaşi fiară care l-a luat pe copilul ăla mic al lui Morovăţ? Ăla de voia să se şcolească în oraş şi să se întoarne dascăl?

– Da, i-am spus eu puţin iritat, aşa bănuieşte Sergiu şi aşa zic şi eu, că este aceeaşi care l-a luat în urmă cu douăzeci şi unu de ani pe…

Bătrânul se uită la ceilalţi prin lumina palidă şi tremurătoare a flăcărilor ce se căzneau să străpungă întunericul nopţii. Casele se zăreau nedesluşite în spatele lor, înecate în bezna ce se revărsa din pădure. Un câine lătră de câteva ori, apoi se potoli numaidecât, lăsând loc liniştii sfărâmate din când în când de trosnetul lemnelor. Apoi bătrânul îşi roti capul şi îşi pironi privirea asupra mea.

– Da’ de unde ştii că e aceeaşi, dacă nici măcar nu te născuseşi pe atunci? zise el scuipând în văpăile ce se căţăraseră, în sfârşit, pe buturugi.

– Păi n-aţi spus voi că dihania ce ne-a dat târcoale în iarnă trebuie să fie aceeaşi cu cea care l-a răpit pe…

– Aşa om fi spus, zise moşul, ţintuindu-mă cu privirea lui rece pe care nici lumina focului n-o mai încălzea, da’ noi putem să spunem una, şi alta poate să fie. Aşa că tu de unde ştii?

Uneori pur şi simplu nu ai cum să te înţelegi cu bătrânii. Se uită la tine, te întreabă, le răspunzi, ai impresia că au priceput, însă în clipa următoare te lovesc în moalele capului cu o astfel de întrebare. De aceea şi vreau să plec din sătucul acesta uitat de lume, unde doar vârstnicii mai vieţuiesc, dând dovadă de o dârzenie de neînţeles. Unii dintre ei nici nu îndrăznesc să se apropie de oraş, le stârneşte o aşa puternică aversiune, încât nici măcar nu vor să-l vadă.

– Nu ştiu, moşule, i-am zis eu iritat, că una spun şi alta poate să fie, nu aşa ai zis matale?

Bătrânul mă privi trist, de parcă acesta ar fi fost răspunsul de care s-ar fi temut, apoi îşi pleacă ochii în pământ şi începu să-şi sugă buza de jos. Cred că l-am jignit luându-l peste picior. Şi cred că i-am jignit şi pe ceilalţi, pentru că niciunul dintre ei nu se mai uita la mine. Aş fi preferat să-mi spună ceva, orice, să mă învinovăţească ori să mă deteste, numai să mă privească. Însă n-o făceau, iar eu nu-mi ceream scuze. Să-i ia naiba! Dacă astfel vor să se poarte, atunci nu aveau decât.

– Mda, spuse într-un târziu unul dintre ei, trebuie să o găsim cât e încă pe aproape. Astăzi a prăvălit peste drumeag buşteni, ca să nu-l mai lase pe Sergiu să treacă, însă mâine cine ştie ce o să mai facă. Se apropie iarna şi a început s-o răzbească foamea.

Nici nu termină bine de vorbit, că se şi ridică, dispăru în beznă şi se întoarse peste vreun sfert de ceas cu mai multe beţe înfăşurate la un capăt cu zdrenţe îmbibate în păcură. Îşi alese unul, iar după ce le lăsă jos pe celelalte, îl trecu prin foc şi o porni domol spre pădure. Am crezut că glumeşte, însă în momentul în care i-am observat pe ceilalţi imitându-l, a început să mi se facă un pic teamă. Nişte bătrâni intrând noaptea în pădure pentru a căuta o dihanie ce i-ar putea cu uşurinţă doborî, mi se pare o decizie stranie. I-am urmărit tăcut, iar când ultimul dintre ei a ridicat din glod penultimul băţ, mi-am dat seama că ar trebui să-i urmez.

– Tu ce faci, nu vii? Ori te pomeneşti că ţi-e frică?

Degeaba s-a străduit să-mi vorbească potolit, pentru că am simţit viclenia şi totodată tristeţea din vocea sa. Boşorogul! Mie să-mi fie frică? Îmi venea să mă reped la el şi să-i scot ochii ăia iscoditori. Boşorogul! Am luat ultima făclie, am trecut-o prin focul ce se înverşuna înfuriat să răzbească prin fumul alburiu (pe care tot el îl iscase şi tot el încerca să-l biruiască, cercând astfel să se înalţe spre cerul înnorat) apoi am pornit-o în urma lor. Să-mi spună mie că mi-e frică, mie, care mă duceam singur în oraş, prin viroage sălbatice şi râuri ce vuiau neîncetat, străbătând hăţişuri şi îndurând urletul jivinelor! Mai degrabă mi-e frică să mă reped la el, să nu-i rup toate oasele. Boşorogul!

– Vezi să nu te pierzi, strigă el după mine înainte de-a ajunge în pădure.

N-ai tu grija mea! Ce, Sergiu când a fost anul trecut s-a pierdut? Sau Mihai al Catrinei, ăl’ de-a fost acum două primăveri când vi s-a năzărit vouă că auziţi ceva, s-a pierdut? Nu, s-au rătăcit doar, dar au putut mai apoi să se întoarcă teferi acasă. Şi cu ce sunt ei mai breji decât mine? Că Sergiu e cu un an mai mare, iar celălalt cu doi? Mare lucru! Vorbeşte şi moşul că nu are ce face.

Am lăsat în urmă drumul mocirlos şi am pătruns în negura pădurii. Poteci multe şi mici ce nu duceau niciunde o străbăteau din loc în loc, iar aerul părea ceva mai cald şi mirosea puternic a răşină. Ploaia abia se strecurase printre ramurile brazilor, iar pe jos nu era deloc noroi. Doar straturi de aciculi ce formau o pătură moale şi continuă, iar din când în când câte o ramură udă pe dinafară, dar uscată pe dinăuntru, îmi mai trosnea frântă sub picioarele. Ţineam făclia departe de cap, pentru a putea vedea pe unde mergeam. Contururile copacilor se întrupau înaintea mea, iar eu încercam să mă călăuzesc după flacăra bătrânului, însă frigul începea să-mi pătrundă în oase, iar un gând mi se înfiripa minte. Un gând ce-mi spunea neîncetat să-mi întorc privirea. Dar n-o făceam, iar gândul se transforma treptat în teamă.

– Stai aşa, moşule, am strigat după lumina plăpândă ce transpărea o clipă în depărtate, printre trunchiurile brazilor, apoi dispărea iar. Stai aşa, moşule! Însă lumina pâlpâia, aşa de repede se mişca bătrânul. Doar nu voia să-mi joace vreo farsă! Am dat să râd, însă chiar în momentul acela m-am împiedicat şi m-am prăbuşit la pământ, fără să scap totuşi din mâna făclia. M-am ridicat repede şi m-am uitat după bătrân. Nu se mai vedea,  iar gândul urla în mintea mea. Dar nu mă puteam uita în spate. Ştiam că dacă am s-o fac, am să-l pierd definitiv din ochi. Credeam însă că nu-i prea departe, aşa că am început să alerg. Iar întunericul a început şi el să alerge în urma mea. M-am oprit speriat şi, în timp ce-mi trăgeam sufletul, mă chinuiam să nu cedez propriului meu gând ce se străduia să mă supună. Urla şi se zbătea şi îmi poruncea şi încerca să-mi ia locul. Alergam pentru a scăpa de el, dar făclia începuse să pâlpâie. Am suflat în ea, iar bezna s-a retras câţiva paşi. Am înaintat încet şi brazii s-au smuls din statornicia lor pentru a trece dinapoia mea. Ca nişte umbre. Ca nişte umbre ce deveneau în spatele meu altceva. Ceva ce nu îndrăzneam să văd. Să simt, să ştiu. Nu mai alergam de teamă că făclia avea să se stingă, iar bezna să se repeadă asupra mea. Am simţit deodată o răsuflare rece prelingându-mi-se de pe ceafă pe spinare şi, fără să vreau, m-am întors. Nu era nimic, ştiam că nu avea să fie nimic! Nu trebuia să cedez, nu trebuia. Frica îmi colcăia în minte, iar spaima mă lua în stăpânirea sa. Mă vedeam nevoit să mă uit mereu jur împrejurul meu. Să împung cu făclia întunericul. Să-l opresc să se repeadă asupra mea. Deşi tocmai lumina mă făcea să devin o victimă. Dacă aş fi aruncat făclia, cred că bezna s-ar fi năpustit peste ea şi m-ar fi lăsat în pace. Dar n-am avut curaj. M-am îndreptat spre un brad şi, după ce l-am înconjurat, m-am lipit cu spatele de el. M-am străduit să-mi potolesc bătăile inimii, dar n-am reuşit. Iar ele au devenit tot mai puternice. Îmi sfărâmau coşul pieptului. Mă sufocau. Mă pierdusem! Speranţa că totul nu era decât o farsă a mai palpitat de câteva ori, apoi s-a stins. Auzeam pădurea. Mă striga. Am urlat: e cineva acolo? Ştiam că e. Şi ştiam că nu-mi va răspunde. Acolo era cineva. Am simţit o atingere şi am tresărit, aruncându-mă în acelaşi timp înainte. M-am întors speriat şi am privit trunchiul de care am stat lipit. Avea ceva straniu în el, ceva aproape viu. El era viu. Toţi copacii erau şi mereu au fost astfel. Însă abia atunci mi-am dat seama de asta. Până atunci doar am ştiut. Însă în momentul acela am simţit. Dumnezeule, cât era de înalt! Iar eu cât eram de mic, prăbuşit în faţa sa. Crengile-i erau braţe, aciculii – degete. Ba nu, tocmai asta e, că nu! Braţele mele erau crengi, iar degetele-mi erau aciculi. Mi-am îndreptat făclia spre el, iar el a părut că se retrage. Ce-a lăsat în urmă era o mască. Bradul era o mască. A ceva ce sălăşluia în sinea sa. O fiinţă căreia îi era frică de lumină aşa cum îmi era mie de întuneric. Iar ca ea erau multe. Atâtea câţi copaci erau pe lume. Dacă sălăşluia şi-n mine? Umbrele au început să se zvârcolească tânguitoare. Din pricina făcliei ce mocnea şi-a luminii ce se zbătea. Am privit-o pierdut, năuc şi totodată speriat, şi aproape plângând am înfipt-o iute în pământ. Întunericul din copaci, din pământ şi din văzduh s-a repezit în mine şi-ncet, încet, m-a cuprins.

Am început să desluşesc rândurile nesfârşite de brazi, nu doar pe cei ce-mi erau aproape. Lumina mă orbise. Am privit uimit pădurea. Doamne, cât era de frumoasă! Cu norii ce lunecau deasupra ei şi stelele ce-i rămâneau agăţate de ramuri. Era atâta linişte! Iar copaci stăteau nemişcaţi, precum nişte străjeri înlemniţi în decizia lor de-a priveghea. Şi-a contempla nemărginirea spre care-şi îndreptau vârfurile, jinduind că într-o zi o vor atinge. Şi-n tot acest timp drujbele îi culcau la pământ, rând pe rând, iar joagărul rânjea binevoitor în josul râului. Mi-am trecut mâinile peste scoarţa rănită, sângerând răşină şi am rămas o clipă nemişcat. Pădurea respira, nevăzută, neauzită, neînţeleasă. Pădurea mă chema.

Am urcat versantul prăpăstios, apucându-mă de trunchiurile copacilor şi alunecând din când în când, iar când am ajuns în vârf m-am căţărat într-un brad stingher şi am privit peste bungetul şi bezna ce se uneau sub cerul înstelat, devenind la un moment dat aceeaşi fiinţă bestială şi bicefală ce adăsta calmă. De atâta timp adăsta. În depărtare, ca o pată de lucoare, slinoasă şi infectă, se zărea oraşul lăbărţat în toate părţile, întinzându-şi ca o caracatiţă braţele luminoase spre alte localităţi şi prin localităţile acelea apropiindu-se de pădure. Aerul deasupra lui era murdar şi bătea în galben, un galben bolnav, hepatic, ce tindea să cuprindă întreaga zare.

Am rămas acolo şi am privit, şi am ştiut şi am simţit că n-am să mă pot întoarce niciodată printre oameni şi din acel moment am devenit captivul pădurii şi am tot încercat să-i opresc pe alţii să se piardă.

Ştiu, sunt doar o dihanie care scoboară uneori spre sat, nelăsându-i pe ceilalţi să ajungă în oraş. O fiară fără nume care s-a pierdut privind în ochi nemărginirea.

Lui Serafim, morţii (cap. IV)

Când ajunse în faţa ferestrei împărţite în patru cadrane inegale de două cercevele murdare, mâncate de cari şi roase de timp, în care cu ţinte erau ţinute de două ori mai multe geamuri sparte sau crăpate pe la jumătate, femeia se opri şi îşi duse instinctiv mâna la burtă. Neliniştile ce îşi făcuseră brusc loc în trupul ei gârbovit în urmă cu un an de zile, când murise nea Fane, fără să ştie, doamne, fără să ştie, şi care încet, încet, o acaparaseră, se amestecau şi se năclăiau acum într-un mod hidos cu sentimentul dureros şi scabros al zămislirii unei astfel de fiare fără asemănare. Căci Samuel asta era, o fiară scârboasă şi perfidă ce mirosea a peşte şi catran, precum sosul acela alb şi puturos în care-şi muia pe vremuri friptura centurionul roman. Iar în această privinţă nu mai încăpea nicio urmă de îndoială. Văzuse vara trecută, pe când Serafim se tunsese chilug, semnul fiarei pe care singur şi-l făcuse, cu acul şi cu pixul, pe chelbe, de la o ureche la cealaltă, lăsându-şi apoi părul să crească pentru ca lumea să nu cunoască cine este cu adevărat. Şi chiar dacă nimeni altcineva nu-l vedea, ea ştia, ştia că este acolo, sub părul lins cu gel, îl zărise şi nu-l mai putea uita. Ca ars cu fierul roşu, semnul i se întipărise în minte şi începuse să se răspândească în jurul ei precum o boală contagioasă, acaparând şi întinând toţi oamenii pe care îi întâlnea în cale. Acum nu-l mai zărea doar în propriul său fecior, dar şi în ogorul reavăn atunci când era răscolit toamna cu plugul, în umbra soioasă a lunii pe care copacii o lăsau iarna pe stradă ori prin ogradă, sau în râul ce se lăbărţase în primăvară, înghiţise porci, capre şi vaci şi le scuipase devale, în dreptul barajului. Albi, umflaţi, crăpaţi şi puţind a peşte. Semnul se mărise, cuprinsese frunzele viţei de vie, furase roşiile şi mâncase porumbul, se răspândise în tot satul şi nu mai putea fi văzut decât de sus, de sus de tot, ca-n hărţile acelea pe care le mai arată uneori la televizor şi din care nu pricepi nimic. Jos sunt doar semnele lui, dar de acolo, de sus, dacă ai ochi să vezi şi minte să înţelegi, ai să pricepi că semnul fiarei se întinde până dincolo de vale şi creşte în continuare. În fiecare zi şi în fiecare noapte, creşte, răspândit de rudari şi samsari, creşte, purtat de cămătari şi zlătari, creşte, cucereşte şi se întunecă întunecând nu pământul, ci pe oamenii care refuză să-l muncească, nu viţa de vie, ci pe oamenii care renunţă să o mai îngrijească, nu casele, ci pe oamenii care stau în ele, uitând să mai trăiască.

Femeia îşi apropie faţa cătrănită de marginea ferestrei acoperite pe interior de o pătură prinsă în cuie de perete şi încercă să bage de seamă, prin muzica tânguitoare ce răzbătea dinăuntru, cine vorbeşte atât de tare. Era doar el, fiul ei, discutând la telefon, ştia prea bine că nu putea să fie decât el, fiul ei, de astă dată singur, aşteptându-i pe rudarii ăia de devale, ăia cu care se înhăitase şi de la care luase semnul pe care avea să-l dea mai apoi mai departe, prin pumnul ce avea să lovească, prin cuţitul ce avea să înjunghie sau prin pistolul pe care-l cumpărase doar pentru a da mai departe prin el semnul acela morbid care avea, într-o nefastă zi, să cucerească întreg pământul. Căci odată însămânţată, ura creşte-n om, şi creşte şi devine prea puternică pentru a rămâne un timp îndelungat în acelaşi trup, aşa că se revarsă şi îndeamnă mâna să lovească, gura să ponegrească şi gândul să murdărească, urmărind în acest fel să se răspândească. Şi se răspândise şi se răspândea, iar pe Samuel nu multă vreme îl despărţea – ştia asta, ştia, ochiul ciclopic al lunii i-o spusese şi ochii ceilalţi, ascunşi în tecile de fasole ce se uscaseră pe gard şi pe pârleaz, i-o spuseseră, iar ea nu avea decât să creadă şi să aştepte, temându-se – de momentul în care avea să săvârşească o faptă murdară, dacă nu cumva o săvârşise deja. Căci ridicase mâna asupra ei, iar de când cu tărăşenia asta, cu dispariţia, femeia nu ştia ce să mai creadă. Cum, măi Samuele, îl întrebase, cum să plece aşa de nebun fără să-mi spună nimic şi nici telefonul să nu şi-l ia cu el, îi spusese ea, iar el rânjise, ca o fiară rânjise, şi-i zise că mai pleacă oamenii, iar câteodată oamenii aceştia de mai pleacă nu se mai întorc, dar că poate, cine ştie, el avea să se întoarcă, că doar nu plecase decât până-n capitală să facă nişte afaceri. Ce afaceri, măi Samuele, să facă, că doar nu cunoaşte pe nimeni pe acolo, îi zise, iar el îşi supse gingiile, scuipă o sămânţă neagră şi goală în bătătură şi-i răspunse că a plecat cu alde Jean să ia bani de la fraieri, că sunt mulţi fraieri pe acolo care au să-i dea bani. Şi ea l-a crezut, deşi s-a îndoit la început de spusele lui, l-a crezut, gândindu-se că semnul s-a întins de la unul la celălalt, dar când acesta i-a spus că din capitală a plecat mai departe, în Franţa, să ia bani şi de pe la fraierii ăia de pe acolo, a ştiut că minte şi că Samuel sau prietenii ăia ai săi, rudarii, sau mai degrabă şi unul şi alţii, i-au făcut ceva şi că bărbat-su nu are să se mai întoarcă niciodată. Dar îl aşteptase, chiar şi acum, în timp ce intra în odaia ei mică şi joasă, îl aştepta şi spera să se întoarcă. Şi se ruga să se întoarcă, să se îndure de ea şi să se întoarcă, deşi nu mai credea că o să revină şi deşi într-o noapte îl visase bătut de Samuel, iar într-o alta îl visase, tot de Samuel, dus la groapă. Şi nu colo în cimitir, la groapă, unde se duce tot mortul pe picioarele altora, ci la marginea câmpului, pe un teren lăsat în pârloagă, unde oamenii mergeau cu pungile, sacii, căruţul ori căruţa să arunce gunoiul, cu toate că poliţistul din comună, care tot acolo îşi arunca şi el zoaiele, le spusese să n-o mai facă şi deşi ţăranul care-şi avea acolo terenul pe care îl lăsase în pârloagă (îl lăsase, săracul, ce era şi el să facă, se săturase să tot plătească de pomană tractorul şi însămânţatul şi săpatul, că oricum nu mai scotea nimic de pe pământul lui de când se strângeau şi-i furau vara ştiuleţii, toamna cocenii, iar iarna hambarul şi cotineţele din grădină) îi ameninţase că dacă or s-o mai facă o să vină şi el şi o să le mute gunoiul înapoi de pe câmp în curte ori în casă. Şi-ntr-o bună dimineaţă încercase să-l strămute, venind cu noaptea-n cam şi revolta-n ochi şi luase la spinare un sac pe care îl cărase peste câmp, pătrunsese într-o casă, însă renunţase la scurt timp după aceea, căci poliţistul îl prinsese şi-l amendase pentru că intrase în curte prin efracţie, iar ăia de la primărie, care treceau în drumul lor pe acolo şi mai luau, când se făceau, o plasă, două, de ştiuleţi, să-i fiarbă, îl amendaseră şi ei pentru că îşi lăsase terenul în pârloagă şi făcuse din el o groapă de gunoi neautorizată, refuzând să-l mai muncească. Aşa că omul se lăsase păgubaş şi mai mult obligat decât motivat cultiva jumătate din pământ pentru alţii şi lăsa, tot pentru alţii, cealaltă jumătate să-i fie umplută cu gunoi, ce altceva ar fi putut şi el să facă decât să renunţe, însă ea, ea era plămădită din alt aluat, era prea ataşată de ce avea şi nu putea, sub nicio formă nu putea renunţa. Aşa că se duse să-şi caute bărbatul prin sacii de nailon şi plasele de rafie, o zi întreagă îl căutase în vreme ce oamenii care veneau dinspre primărie şi treceau pe acolo râdeau de ea, iar ea plângea, ce altceva ar fi putut, doamne, să facă decât să plângă, să scormonească şi să deplângă zilele tot mai fade ce treceau pe lângă ea şi nopţile ce se prelingeau pe pereţii casei şi se scurgeau pe pământul bătătorit, prelungindu-se ca nişte mâini, ca nişte mâini, doamne, ce scurmau în căutarea lui. Iar ea stătea în cămăruţa aceea mică şi joasă şi privea absentă ştirile seci de la televizor, ca seminţele ce-i atârnau lui Samuel de limbă şi-n care nu se află nimic, ca şi-n cap şi-n inimă şi-n suflet, absolut nimic: o femeie – răsună glasul lipsit de inflexiuni al unei fete tinere şi frumoase, ai cărei ochi scânteiau, de ce scânteiau, doamne, de plăcere scânteiau?, iar gura îi rânjea în timp ce spunea că pe undeva, printr-un sat uitat de lume, o femeie – şi-a pus capăt zilelor după ce şi-a petrecut singură sărbătorile. Se pare că soţul acesteia era plecat de mai mult timp la muncă în străinătate, continuă ea, exaltată şi surescitată, iar fiul femeii se dusese să se distreze, spuse ea sfidând nepăsătoare moartea altcuiva, o moarte fără însemnătate, cu nişte colegi de-ai săi la munte. Care munte, doamne, se gândi femeia privind-o revoltată, care munte, că şade în camera lui şi se îmbată cu rudarii ăştia nenorociţi, apoi merg prin sat să ceară bani şi să se bată. Sonorul televizorului căzu brusc şi femeia auzi, prin peretele din cărămidă nearsă, brăzdat în locurile în care erau puse proptele din lemn, de crăpăturile ce-şi făcuseră loc prin cele trei sau patru rânduri de zugrăveală, sunetul deşănţat al manelor ce răgeau groaznic, acompaniate de izbiturile celor trei petrecăreţi, duduiturile podelei din lemn şi chiuiturile lor îngrozitoare, de animale perfide şi stupide, bătute de soartă şi conduse de instincte. Rămase nemişcată câteva clipe, apoi se ridică în capul oaselor şi dădu o palmă în cutia televizorului. Sunetul reveni, fără ca totuşi să mai poată acoperi zgomotele acelea terifiante ce veneau din camera cealaltă. Doar de s-ar fi dus la munte, doamne, să mă lase şi pe mine să-mi trag sufletul două, trei, zile, doar de s-ar fi dus, doamne.

Pe podea, în faţa ei, lumina acelui ciclop antic, acelui Polifem ce o privea neîncetat, de parcă ar fi ştiut că a călcat strâmb şi ar fi încercat să spună asta lumii prin razele sale ce profilau pe drum ori prin ogradă imagini fatidice şi dezmăţate, desene în basorelief, destrăbălate şi murdare, strecurate prin cercevelele ferestrei, imprima pe covorul dungat o cruce macabră pe care nici lumina televizorului şi nici lucoarea flăcărilor ce se încăierau în sobă nu o puteau spăla. Îşi duse instinctiv mâna la pântecele din care se născuse acel diavol, carne din carnea ei şi sânge din sângele ei şi dacă din ea a ieşit, doamne, atunci nu înseamnă că e şi ea, într-un ungher al minţii sale, pe undeva… de ce nu-mi răspunzi, doamne, de ce, pentru că am sărit pârleazul la nea Fane, doamne, că eu nici nu ştiu dacă l-am sărit, cred că am intrat pe poartă din spate, dar am greşit, ştiut că am greşit, dar a trecut o viaţă de om de atunci, doamne, şi m-am căit, ce altceva mai trebuia să fac ca să vezi şi tu că m-am căit? Că mi-am pierdut zilele şi săptămânile mi le-am pierdut şi lunile şi anii şi pentru ce, doamne, pentru ce am sacrificat tot ce am visat şi sperat? Pentru ceva ce nu-mi doresc? Dar ţie nu-ţi pasă, doamne, nu e aşa că nu îţi pasă, doar stai şi asculţi ca un surd şi taci ca un mut şi te uiţi la noi prin ochii tăi orbi, prin miile tale de ochi orbi, ca din degete ochi, ca din păstăi ochi, ca din găuri şi găoace şi flăcări şi vânt şi degeaba mă frământ, că ţie nu-ţi pasă, doamne, şi niciodată nu ţi-a păsat.

Prin faţa ferestrei trecu o umbră, iar un cântec cadenţat, la început slab auzit, apoi tot mai tare şi mai grăbit, îi întrerupse şirul gândurilor. Tresări. Sări din pat şi puse mâna pe telefon, după care îşi căută în grabă ochelarii pentru a citi pe ecranul albastru numele sau numărul celui care o suna, însă nu mai apucă să o facă pentru că sunetul crescuse şi el, ca şi semnul, paroxistic şi neîndurător, punând stăpânire pe ea, pe simţurile şi gândurile ei, aşa că răspunse şi cu sufletul la gură, încrezătoare şi bucuroasă, spuse: bărbate, tu eşti, bărbate, însă atât din micul difuzor, cât şi din şi prin perete, vocea fiului mugi înspăimântător, urlând la ea să pună lemne pe foc că moare de frig, şi de frig să nu moară, femeia s-a ridicat din pat şi a băgat lemne în sobă, peste cele care erau deja acolo şi se mistuiau, aşa cum dorul şi vina şi neputinţa o mistuiau pe ea. Luă telefonul şi sună înapoi, iar când auzi glasul fiarei răzbind prin perete şi imediat după aceea prin micul difuzor îi spuse nu vrei să te duci tu, măi Samuele, la munte, cu băieţii ăştia ai tăi, să vă distraţi şi voi acolo, la munte, iar acesta îi răspunse că pe ce bani şi râse, pe pensia ta, şi râse, moment în care femeia tăcu ruşinată, lăsând telefonul să-i cadă din mână pe podea. Dar era prea târziu, auzise deja, prin muzica jeluitoare, uşa deschizându-se în camera cealaltă şi din camera cealaltă îşi auzi fiul venind şi peste puţin timp acesta ajunse la ea şi începu să-i caute prin geantă, iar femeia nu-i spuse nimic, după atâţia ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş ce ar mai fi putut, doamne, să-i spună, şi îl lăsă să se uite, iar după ce plecă, răsuflă uşurată. Se aşeză o clipă în pat, să-şi mai tragă sufletul, că tare obosită se mai simţea, plănuind să se ducă mai târziu să caute prin magazie sau prin vecini o sfoară, ceva, ba nu, nu prin vecini, pentru că n-ar mai fi putut trăi după aceea ştiindu-se datoare cuiva, aşa că mai degrabă prin magazie sau debara, o sfoară să caute şi nimic altceva.

Lui Serafim, morţii (cap I)

Parte dintr-un roman în curs de redactare, fragmentul de faţă mi-a adus premiul doi la Concursul Naţional de Literatură organizat de Reţeaua Literară. În zilele care urmează voi publica alte două capitole din acest roman.

 

–  Unde te duci, băi ăsta, îl întrebă Gherasim pe Serafim, însă cel din urmă nu-i răspunse, mormăi doar câteva cuvinte ininteligibile, se-mpletici mergând spre uşă şi împleticit ieşi afară din casa celui dintâi, măturând cu adidaşii săi de firmă pietrişul de pe potecă şi sprijinindu-se de câteva ori cu umărul ori braţul stâng de pereţii netencuiţi, în tentativa sa de a-şi recăpăta echilibrul, tentativă zădărnicită însă de ploaia ce cădea necontenit, udându-l până la piele şi udând şi pietrele pe care aceasta aluneca de fiecare dată când păşea. Îşi reveni cu greu şi cu gândul de-a urina se opri buimac în faţa primei tufe de cimişir întâlnite-n cale, îşi băgă mâinile în buzunare, după care, scoţând un sunet de satisfacere, se lăsă spălat de picurii reci de ploaie ce i se prelingeau de pe cap pe gât şi de pe gât îi pătrundeau sub haine, croindu-şi drum pe piept şi pe spinare. Und’ dracu’ să mă duc? bombăni el entuziasmat şi în acelaşi timp ogoit de firişoarele ce i se prelingeau pe piele, und’ dracu? se întrebă el privind cum aburii se înălţau din gura sa aidoma unor semnale de fum ce duc – sau ar trebui să ducă – undeva. La dracu’ mă duc, îşi răspunse el la început în zeflemea, după care, prefigurând probabil locul spre care întreaga sa viaţă, cu toată învălmăşeala ei de gesturi, cuvinte, fapte şi simţăminte, se îndrepta, gândul căpătă pentru-o clipă amploare în mintea sa şi în acea clipă ce-n sinea sa încătuşa, aidoma sâmburelui de fag pădurea, eternitatea, se temu că întocmai acolo o să se ducă şi că lui, dracului, îi erau adresate nu doar acele semnale aburii iscate de fiinţa sa, dar însăşi gândurile şi fiinţa sa. Dar clipa trecu şi ideea ce încolţise în mintea lui se îndepărtă stingându-se fulgerător printre aburii de alcool pe care îi expira, aşa că Serafim râse exaltat, iar după ce termină de urinat dădu să se încheie la şliţ, moment în care băgă de seamă că uitase, în prealabil, să-l desfacă. Încetă brusc să mai râdă, chipul i se poci într-un mod indescriptibil, iar o grimasă hidoasă, asemănătoare cu o bucată de cocă nedospită ce fusese aruncată spre el şi care i se lipise de chip, i se instaură pe faţă. Scuipă dezgustat, lăsând să îi scape o înjurătură printre dinţii nespălaţi de luni de zile, apoi se îndreptă clătinându-se spre poartă. Măcar e cald, îşi zise chicotind, măcar e cald pişatu’ ăsta, îşi zise el gândind, printre respiraţiile şuierătoare şi sacadate şi printre picăturile mari de ploaie ce nu încetau să se cearnă din cer, că se îmbătase mai tare decât planificase. Tot timpul cât petrecuse alături de Samuel şi Gherasim, se prefăcuse că se chercheleşte – doar de-o scăpa până marţi de banii pe care, dintr-o prostie, lăsase că o să se înţeleagă că o să li-i dea, doar de-o scăpa de teama indefinită ce-i cuprindea tot mai adesea în ultima vreme mădularele şi de partea sa din profit pe care, deşi nu dorea, urma într-un fel sau altul să le-o dea, sau cel puţin aşa credea şi se temea – însă abia acum începea să bage de seamă că de fapt aşa şi era. Era beat mort, aşa era. Era un porc, asta era. Îl ajunsese minciuna. Îl ajunsese dedublarea şi îl ajunsese ipocrizia. Îl ajunseseră din urmă şi îl înghiţiseră prefăcătoria şi înşelătoria.

 

Când se văzu în dreptul porţii, îşi încolăci mâna după stâlpul ce depăşea cu o jumătate de metru în înălţime gardul şi îşi scutură de câteva ori capul, sperând că altfel o să se mai dezmeticească, însă fără nicio şansă. Se împinse în stâlp şi o porni prin aerul rece al dimineţii spre casă. Culoarea cerului era incertă, de parcă nu ar fi existat un cer ci doar o mâzgă ce se întindea indefinită peste întreaga vale. Copacii se unduiau în jurul său, dublându-şi trunchiurile, încleştându-şi ramurile şi topindu-se în urma lui, picăturile cădeau aidoma unor aţe frânte, gardurile se învârteau, drumul se încovoia, aerul se înceţoşa, iar Serafim de abia înainta, de parcă ar fi avut în loc de picioare rădăcini şi în loc să meargă s-ar fi străduit să înoate prin noroaie. Un câine lătra undeva, departe, iar un vânt tăios vuia pe stradă, însoţinând până departe maşinile ce treceau arar spintecând ploaia. Îşi luă nesigur avânt şi se aruncă pe partea cealaltă a drumului, după care saltul său se transformă subit într-o escaladare. Deşi vedea şi înţelegea tot ce se petrecea, nu îşi mai putea controla corpul şi se vedea nevoit să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a-l îndemna să-l poarte. Se prăbuşi în cele din urmă în şanţul înfundat în parte cu răgălii şi năpădit, în parte, de bălării. Măcar nu e nimeni, îşi zise el şi urcă pe a doua uliţă, gâfâind şi bolborind cuvinte de neînţeles, după care intră în ogradă.  Bău cu scârbă o cană de varză murată, apoi se prăbuşi în pat, fără să se mai schimbe, dornic să scape de durerea de cap ce îl acapara ori de câte ori se îmbăta cu ţuica de prune, sau mai degrabă cu ţuica din găinaţ, cârpe şi uneori şi prune, preparată de tatăl  vitreg al lui Gherasim.

 

Se trezi abia spre seară, când fulgerele prinseră a brăzda cerul, iar bubuitul acestora a se dubla izbindu-se de geamuri şi dealuri, zdrăngănindu-le pe cele dintâi şi repercutându-se din cele din urmă, pătrunzând în cameră şi stăruind o vreme în reverberaţii sinistre, tot mai stinse şi tot mai triste. Turna cu găleata, iar pe acoperişul din tablă sunetul picăturilor ce ropoteau neîncetat părea tropotul unor cai scăpaţi din frâiele stăpânilor ieşiţi la cavalcadă, metalic mezdrind zălugul zăbalei, sfărâmând sub copite caldarâmul, purtând pe greabăn vântul şi fără voia lor vestind apocalipsul. Cuprins de teamă, Serafim se ridică din pat cu gândul să aprindă lumina. Era aceeaşi teamă ce începuse să i se insinueze în minte cu mai multe luni în urmă, când se hotărâse să intre-n jocul ţiganilor, şi care, de când o prădase pe Mărioara, se înteţise brusc, contopind imaginea apei ce revenea periodic în mintea sa, cu una şi mai îngrozitoare. Şi de ieri, de ieri seară, noua imagine a iadului ce prinse a se forma în mintea sa şi teama aceea perfidă şi sâcâitoare începuseră să se unească şi să i se strecoare în mădulare, cuprinzându-i-le încetul cu încetul şi de fiecare dată când îl cuprindeau se simţea de parcă viaţa întreagă i s-ar fi strecurat printre degetele sale răşchirate şi în mână nu i-ar fi rămas decât pucioasă. De parcă un tumult năvalnic ar fi încercat să-l îngroape, şi se simţea vinovat, de parcă el ar fi iscat talazul acelor ape împotriva cărora nu putea să ridice nicio stavilă pentru că ori de câte ori o ridica, fie oglinda apei se înălţa deasupra sa, groaznic mugind în timp ce se revărsa, fie puhoaiele îşi croiau drum prin beton şi armătură, smulgând bucăţi de beton şi armătură şi distrugând întreaga infrastructură. Şi nu le putea împiedica pentru că nu erau apele se transformau de fiecare dată în flăcări, iar flăcările îi lingeau mâinile, picioarele, tălpile. Şi nu le putea împiedica pentru că înainte să fie flăcări şi înainte să fie ape fuseseră fapte. Propriile sale fapte.

 

În camera sa, în mica sa cameră sărăcăcios mobilată, întunericul era atât de profund încât nu se mai desluşea şi distingea nimic şi dacă n-ar fi fost mirosul acela afurisit de peşte, urină şi băutură, la care se mai adăuga şi izul hainelor încă umede, Serafim ar fi crezut că se află în iad, victima unor draci încă şi mai perfizi şi mai stupizi decât era el. Să mor de nu o să ajung printre ei, îşi zise Serafim amintindu-şi de ideea ce se insinuase cu câteva ceasuri în urmă în mintea sa amorţită de băutură, să mor de nu la ei ajung, zise el încercând să râdă de parcă ar fi spus o glumă, de parcă viaţa sa şi-a altora şi satul şi neputinţa şi suferinţa, planetele toate şi toate stelele şi galaxia întreagă nu ar fi fost pentru el decât o simplă glumă, dar nu mai putea să râdă, fălcile încleştându-i-se involuntar şi mintea fiindu-i cuprinsă de spaima iscată de întuneric şi gânduri şi ploaie şi flăcările întunecate ce-l făceau să năduşească şi încercând să aprindă lumina se împiedică de câteva ori de scaunele răsturnate, bidoanele împrăştiate pe jos şi hainele aruncate-n dezordine. Se ridică şi ajunse în cele din urmă în apropierea peretelui. Începu să îl pipăie cu înfrigurare în căutarea întrerupătorului, iar când îl găsi îl apăsă uşor cu vârful degetelor; o dată, de două ori, apoi îl suci nervos dintr-o parte în alta, repede, tot mai repede, după care, văzând că becul nu se aprinde, îi trânti un pumn de se zgudui toată camera.Morţii mă-tii de primar împuţit, strigă Serafim, şi ai bunicilor şi străbunicilor bunicilor tăi de primar nenorocit, urlă el îndreptându-se spre două mici firide de lumină difuză ce se întâlneau în unghi drept la câţiva paşi în faţa lui, dar nu apucă să meargă prea mult pentru că se poticni şi căzu în patul din care se sculase şi în acel moment, din bezna ce îl împresura, din bezna ce se năpustise ca un puhoi de ape asupra sa, simţi cum cineva îl apucă de glezne şi-l împiedică să mai înainteze. Radină, răgălii, abisale fiinţe al căror unic scop era să-i îngrozească şi să-l omoare. Scoase un ţipăt animalic, de jivină turbată şi înspăimântată, îşi smulse picioarele din strânsoare şi se năpusti spre acele firişoare de lucoare pe care nu credea – niciodată de când le văzuse nu crezuse – că va ajunge vreodată să le atingă. Cu frica în sân ,Serafim smulse pătura din geam, lăsând lumina să pătrundă în încăpere, însă lumina pe care o sperase nu era altceva decât o lucoare palidă şi amăgitoare ce de abia izbutea să profileze pe cerul vâscos spinarea colosală a dealului de afară, iar în cameră nu reuşea nici măcar să smulgă contururile mobilei din neantul în care se afundaseră şi care, în tăcere, le devora încetul cu încetul. Doar fulgerele ce spintecau când şi când cerul înlăturau vremelnic întunericul, gravând obiectele în matrice false, indisolubile, şi creând în încăpere umbre hidoase şi lugubre. Tremurând, Serafim scoase din buzunarul pantalonilor telefonul, privi îngrozit la tricoul ce i se prinsese de glezne şi fără să mai stea o clipă pe gânduri îl sună pe Samuel. Trebuia să găsească pe cineva cu care să-şi petreacă noapte, trebuia.

 

– Da, îi răspunse o voce plictisită.

– Hai, mă, să îţi dau partea mea de la rob, ca să ai să îi dai luni lu’ Căcâcea, că doar nu era să te lase frăţioru’ tău la greu, ce naiba, îi spuse Serafim precipitat, simţind cum i se pune un nod în gât şi cum în cap gândurile încep să i se învârtească. Undeva, ascunse printre ele, flăcările pândeau.

– Parcă spuneai că nu vrei să ni-i dai, că vrei să cumperi o cadă, să-ţi faci baia, parcă aşa spuneai, că ai alte afaceri cu ei.

– Hai, mă, că am glumit şi eu, ce dracu’. Acu’, că a venit primăvară şi că o să se încălzească afară, nu mai are rost să mă mai grăbesc cu baia aia, pot să mă spăl şi în copaie. Aşa că hai să îţi dau partea mea. Ia zi, vii?

– Vin mâine. Nu vezi şi tu ce cancer e afară?

 

Morţii mă-tii de ţigan, ai mă-tii şi ai bunicilor străbunicilor mă-tii. Vrei tot timpul să îţi fac cinste, dar când e să mă ajuţi şi tu cu ceva, te faci că ai treabă. Baragladina dracului, spurcăciunea iadului, idiotul…

 

– Mai eşti acolo, îl întrebă aceeaşi voce sictirită, însă Serafim nu-i răspunse. Închise nervos telefonul şi îl sună pe Gherasim.

– Hai, cioropină, să-ţi fac cinstea aia.

– Cui îi zici tu, mă, cioropină, îi răspunse aceeaşi voce de mai devreme, numai că de data aceasta nu mai era plictisită, ci indignată.

– Lui Gherasim îi zic, cui dracu’ să îi zic? E pe acolo, că vreau să vorbesc şi eu ceva cu el? Beţivii şi homosexualii dracului.

 

Urmă un moment de tăcere, apoi din micul difuzor al telefonului răzbătu un gâfâit urmat de o şuierătură prelungă.

 

– Ce-i, băi ăsta? îi răspunse o voce întretăiată.

– Hai, cioropină, să îţi fac cinstea aia, reluă Serafim discursul de mai devreme, ceva mai puţin jovial, ceva mai puţin încrezător în şansele sale de reuşită.

– Bă, plouă rău acuma-şa, nu poţi să mi-o faci mâine?

– Nu, nu pot. Morţii şi răniţii mă-tii de prost. Hai să îţi dau din banii ăia pe care i-am luat de la robu’ ăla, să mă bagi şi pe mine la pariuri.

– Bine, băi ăsta, îi răspunse celălalt în şoaptă, probabil să nu fie auzit de Samuel, probabil să nu fie prins că-şi toacă banii la pariuri, că-n loc să-l ajute să-şi plătească datoria îi aruncă pe fereastră, hai că ştiu eu acuma-şa o combinaţie sigură.

– Hai că punem, numa’ treci pe la mine. Ai mă-tii şi ai mamelor mamelor mă-tii de prost şi de jegos.

 

Închise telefonul, dar nu îl lăsă jos, ci se apucă să caute printr-un sertar – luminând cu ecranul lui – o cheie, iar după ce o găsi deschise dulapul cu ea. Scoase dinăuntru cutia de încălţări şi numără câţi bani i-au mai rămas din pensia tatălui său. Două sute de lei. Nu erau mulţi, dar nici puţini. Iar, combinaţi cu cei pe care-i obţinuse de la Mihai cu o zi în urmă, aveau, dacă urma să-i drămuiască aşa cum trebuie, să-i ajungă să-şi construiască o baie şi să se spele pentru a înlătura jegul şi mirosul fetid ce-i intrase-n haine. Dar pentru asta trebuie să muncească şi el la ridicarea ei. Să sape şanţuri, să toarne betoane. Şi cum munca îl obosea, era dornic să o facă. Să sape, să toarne. Luă din ei o sută cinzeci, scoase din buzunar profitul său de pe urma afacerii cu icoane, sfeşnice şi cruci furate, puse bancotele unele deasupra altora, dădu la o parte covorul şi le dosi sub una dintre plăcile de polistiren expandat ce-i servau drept parchet, alături de celelalte bancnote care se aflau acolo, apoi, dibuind cu greutate clanţa uşii, ieşi din cameră, părăsi veranda şi se îndreptă, pe ploaie şi prin mocirla ce luase fiinţă pe potecuţa de lângă casă, spre odaia în care locuiseră părinţii săi înainte să îşi ia lumea în cap şi să dispară de parcă i-ar fi înghiţit pământul. Picurii continuau să  izbească zgomotos acoperişul, fulgerele tot mai rare să brăzdeze cerul, iar tunetele tot mai îndepărtate să bubuie înfundat. Casele din vale se cufundaseră şi ele în negură şi doar câteva lumini galbene şi pale lâncezeau în faţa ferestrelor dreptunghiulare. Serafim pătrunse în odaia mică şi joasă şi bâjbâi prin beznă până ce găsi, pe pervaz, câteva lumânări pe jumătate arse şi pe jumătate încleiate-n propria lor ceară. Unde morţii mă-sii o fi şi asta? se întrebă el, gândindu-se că de când venise de la munte nu-şi mai văzuse mama. Aprinse una dintre lumânări, le îndesă pe celelalte în buzunarul de la spate al pantalonilor, după care se întoarse la el în cameră. Puse lumânarea aprinsă într-un pahar, le lăsă pe celelalte pe masă, apoi îşi trecu degetele prin cutia cu gel şi şi le frecă de piept. Nu se mai spălase de o lună, iar hainele prinseseră un miros greu, de zdrenţe ude şi carne asudată, de blană jilăvită şi cârpă putregăită. Trebuia să se schimbe, să găsească o pereche de pantaloni curaţi, să acopere cumva mirosul acela de urină care îi intrase-n piele, în nări îi intrase, şi de care nu mai putea să scape. Deschise geamul, dar îl închise imediat gândindu-se că o să se facă frig şi că fără curent nu o să mai poată da drumul radiatorului. Ar fi putut băga lemne în soba din odaia părinţilor, dar ar fi trebuit mai întâi să le crape şi cu ce morţii mă-sii să le crape dacă îi dăduse toporul lui Gherasim, iar aceasta nu i-l mai adusese înapoi?

 

– Auzi, mă cioropină, îl sună Serafim pe Gherasim să-i spună să-i aducă înapoi toporul. Sau măcar drujba, completă acesta, dar nu apucă să termine pentru că fu întrerupt de celălalt:

– Am trecut de casa mea, băi ăsta, sunt chiar acilea-şa, am trecut de magazin, sunt pe uliţă la tine, nu auzi cum mă latră câinii? Da’ ce treabă aveai cu drujba la ora asta? Pe cine voiai să omori, ia zi?

– Pe tine, îi răspunse şi închise şi nici nu apucă bine să se schimbe că se şi trezi cu Gherasim în ogradă. Prin ploaia necontenită, rudarul, îmbrăcat în haine închise la culoare, având pe cap o pungă, pe umeri o prelată şi cu pielea feţei bătând în negru, părea o nălucă zgribulită prinsă între două lumi distincte, o arătare care bântuie neîncetat, fără niciun scop ori sens ori deziderat, o umbră ce fuge din calea luminii, se ascunde şi din a beznei profunzimi se întrupează şi când te aştepţi mai puţin şi când ţi-e lumea mai dragă…

– Unde eşti, băi ăsta? întrebă Gherasim recăpătându-şi din consistenţă în momentul în care deschise uşa şi pătrunse pe verandă. Urât mai pute aici-şa la tine în casă.

– Hai, intră, îi spuse celălalt şi fără să-i acorde mai multă atenţie se apucă să caute ceva prin spatele dormezei. Scoase un bidon de vin şi abia în momentul acela, prin lumina palidă a lumânării, îşi privi prietenul în faţă. Gherasim zâmbea, un zâmbet tâmp şi care, în locul oricărei alte emoţii, îi împietrise pe chip. Impersonal şi inexpresiv ca o vită moartă. Nu era beat, sau cel puţin nu părea să fie, era doar plouat, zgribulit, dar binedispus, mulţumit că-l convinsese pe Serafim să-i dea bani, în sfârşit să-i dea bani, şi gândindu-se că de acum înainte Serafim avea să joace mereu la pariuri, contribuind probabil în fiecare lună cu o anumită sumă, cel mai posibil în fiecare lună cu jumătate din pensia lui taică-su, şi împreună aveau într-o bună zi să dea lovitura şi să se îmbogăţească.

 

În faţa sa, Serafim tocmai deschisese un bidon de vin din care luă o înghiţitură, după care i-l trecu celuilalt. Sper că n-are bube, se gândi Gherasim, că mi-au ieşit nişte bube pe buze şi să fiu nebun dacă ştiu de unde le-am luat. Sigur n-o să-i mai placă vreodată Lizei de mine dacă o vedea că am bube. Aşa că sper că n-are, cugetă el ducând bidonul la gură şi luând o duşcă sănătoasă, dar dacă n-are, o să aibă, concluzionă el binedispus, iar zâmbetul i se lărgi pe faţă până ce Gherasim căpăta aspectul unui maniac paşnic căruia tocmai i-a venit o idee nu tocmai înţeleaptă.

 

– Băi ăsta, îşi începu el cu sinceritate şi dezinvoltură atacul perfid, ştiind că de data asta nu mai e nevoit să mintă şi că merge la sigur. Nu mai e ca atunci de-a dat ăla autogol. Acum n-are cum să nu iasă, că sunt meciuri sigure, începu el să povestească despre meciuri sigure, echipe de fotbal, baschet ori hockey, accidentări, cantonamente, vorbe, bârfe, cote şi nu în ultimul rând rezultate şi procente. Vorbea cu patos, transpunându-se în lumea pe care o descria, trăind uneori în ea mai mult decât trăia în cea în care, fizic, era. Serafim îl asculta plictisit, scobindu-se în nas, îndemnându-l să bea din vinul acela făcut din strugurii culeşi de el şi zdrobiţi de tatăl său cu vreo patru, cinci, luni în urmă, înainte ca părintele său să plece la Bucureşti şi de acolo în Spania şi să dispară şi întrerupându-l din când în când pentru a îi adresa întrebări irelevante sau pentru a îi propune să joace cărţi, lucruri care îl scoteau pentru câteva clipe pe Gherasim din transă şi îl făceau să devină din jovial irascibil şi din dezinvolt nervos.

 

– Tu ai lumină, mă? spuse la un moment dat Serafim, tocmai în clipa în care celălalt îi vorbea cu entuziasm despre o altă combinaţie, mai puţin sigură decât prima, dar cu mult mai profitabilă. Asta dacă or să câştige şi sigur avea să câştige pentru că… – Lasă că punem, îl întrerupse Serafim, da’ ia zi, tu ai lumină?

– De unde naiba să am lumină? se răţoi celălalt. A căzut la tot satul. Suie-te în grădină, aici, la tine, să vezi că nimeni din sat nu mai are lumină. Stau toţi aşa cum stai şi tu, cu lumânarea pe masă.

 

Morţii mă-tii de primar împuţit, gândi Serafim, de n-oi veni peste tine în casă şi ţi-oi îndesa găleata asta pe cap. Apoi, dându-şi seama că Gherasim nu se îmbătase, trase o înghiţitură din bidon şi i-l înmână:

 

– Hai bea, bea, că mai am unul, îşi îndemnă el prietenul.

– Şi vrei să le bem pe amândouă în seara asta? se arătă surprins celălalt.

– Da’ ce are?

– N-are nimic, băi ăsta, doar că nu vreau să mă mai îmbăt acuma, că pe urmă cum mai ajung acasă pe bezna asta? Ai măcar vreo lanternă?

– Lasă, mă, că te culci la mine, aici, pe dormeză. Jucăm o carte, facem focu’ în sobă şi bem toată noaptea ca băieţii.

– Ca ce băieţi, mă? sări speriat Gherasim. Doar n-oi fi din ăla, pe invers? îl întrebă el cu inima cât un purice. Sau poate ţi-o fi frică să dormi singur? râse el crispat după câteva secunde de tăcere. Nu avea nicio urmă de răutate în glas, privire ori minte, doar teama ce tocmai se stinsese. Nu crezuse că o să-l atingă cu aceste cuvinte şi nici nu intenţionase să o facă, însă cu toate acestea vedea în ochii lui Serafim neliniştea. Ori i-e frică să doarmă singur ori chiar voia să se dea la mine, cugetă Gherasim, dar nu apucă să-şi ducă mai departe gândul şi din cele două posibilităţi să aleagă una pentru că celălalt îl întrerupse, lămurindu-l într-un fel sau altul:

– Frică? De ce să-mi fie frică, mă, boule? se răsti Serafim la el, încurajat de lipsa de agresivitate din ochii săi şi iritat de faptul că avea dreptate. Că acum îţi dau una, completă el, încercând să-şi compenseze lipsa de curaj printr-un act de violenţă.

– Am glumit şi eu, bătu Gherasim în retragere. Hai mai bine să jucăm cărţi, că tot ziceai tu să jucăm, îi spuse el şi luă lumânarea şi paharul în care stătea aceasta şi le puse pe televizor, apoi trase masa între dormeză şi pat.

Serafim, rămânând pe mai departe încordat, mai aprinse o lumânare, după care deschise un sertar şi luă din el un pachet de cărţi. Începu să le amestece nervos.

– Jucăm pe bani? îl întrebă Gherasim.

– Bine, îi răspunse Serafim.

În cameră era răcoare, iar Gherasim îşi trăsese o pătură peste picioare. Între respiraţiile lor, doar sunetul nervos al ploii se mai auzea.

– Un leu partida?

– Merge.

Lumina celor două lumânări sfârâia din când în când, zadarnic încercând să acopere sunetul monoton ce venea de afară.

– Câte vrei?

– Două.

 

Afară ploua. Turna cu găleata.

 

– Ce ai?

– Trei zecari.

Afară răpăia.

– Te-am făcut, fraiere.

 

Iar în clipa aceea, din spatele ferestrei, la început îndepărtată, insinuantă şi înfricoşătoare, învăluind şi învălmăşind în taină ţărâna, iarba, copacii, trupurile, o tânguială înfundată şi totodată îngrozitoare, ca foşnetul a mii de coleoptere cu elitrele lor impregnate cu chitină frenetic şi muribund bătând într-un spaţiu mult prea strâmt, se ridică prin ploaie din străfunduri şi din adâncuri prinse a se rostogoli murmurând şi bolborosind spre ei bocete, răcnete, pocnete, fără ca ei să ştie ce, ori cum, ori cine anume vine înspre ei mâncând pământul, crescând rapid în intensitate, sfărâmând zăplazul, frângând prunii şi înaintând înfuriată spre casă. Înspăimântat şi cu trupul încordat în aşteptare, Serafim nu avu timp să mai schiţeze decât un gest de teamă şi de mirare înainte ca Gherasim să-şi întoarcă privirea spre el şi să se arunce instinctiv peste masă, spre dulap, cât mai departe de fereastră, cât mai departe de învălmăşeala aceea de afară ce iute căpăta amploare, trosnind cumplit, întocmai ca o cireadă care, scăpată de sub control, avansa spre ei fulgerător, urmând să-i doboare la pământ şi să-i calce în picioare. Când tânguiala, învălmăşeala, noroiul se izbiră de pereţi, spărgând geamul şi cutremurând tavanul, ţâşnind şi icnind, sunetul devenise deja asurzitor. Încăperea se înclină, tencuială se crăpă în zeci de locuri, fisuri adânci se răsfirară în toate direcţiile, făcându-şi loc prin sau printre cărămizi, printre sau prin benzile înguste de mortar, împingând spre exterior proptelele din lemn prinse-n unghiuri ascuţite printre ele şi năvălind peste ei. Cercevele şi cioburi şi pământ şi cărţi de joc şi printre toate un miros mefitic, macabru, de mormânt, încet şi năvalnic înaintând peste noroiul şi spărturile şi aşchiile şi cărţile de joc ce se uniră şi îi acoperiră. Imediat sunetul se stinse şi doar un vâjâit slab şi îndepărtat, venind parcă dintr-o altă lume, mai plutea în urechea lui Serafim, spart şi fărâmat de bătăile repezi şi puternice ale inimii sale şi de propriile ţipete pe care le scotea şi pe care le auzea de parcă ar fi venit de la o mare depărtare. Ce morţii mă-sii? gândi înlăuntrul său temător şi implacabil cineva, iar Serafim, realizând că acel cineva era chiar el, rămase încremenit în aşteptare. Inima îi bătea, inima îi bătea atât de tare încât timpanul, pe dinăuntru, îi vibra.

 

– Băi ăsta, se auzi o voce guturală, nesigură şi înspăimântată, aproape nepământeană.  Unde eşti, băi ăsta? se auzi o voce şuierată şi întretăiată.

 

Serafim nu-i răspunse imediat, ci aşteptă preţ de câteva clipe pentru a se convinge că nu murise, că lumea din jurul său nu dispăruse brusc, fără nicio urmă şi nicio noimă, că realitatea nu se estompase pur şi simplu şi că nu ajunsese încă în iad, în iadul acela care-l înspăimânta fără să-şi dea seama că, gândindu-l, îl trăia.

 

– Aici, spuse el într-un sfârşit şi începu să dea din mâini în încercarea sa de-a se descătuşa de glodul care îl împresura. Noroiul îl îngropase, intrându-i în urechi, în gură, udându-i hainele şi lipindu-i-le de trup ca o a doua piele, una greoaie, incomodă, rece şi urât mirositoare. Încercă să se mişte, dar mocirla, pielea sa, era mult prea grea. Atât de grea încât părea a avea consistenţa betonului. Un beton ce ar fi putut oricând să se-ntărească. Să-l împietrească. Ca într-un baraj ce nu mai putea zăgăzui apele să-l împietrească. La conştientizarea acestui gând, Serafim începu să se zbată cu disperare şi după o luptă surdă şi crâncenă reuşi să se ridice în picioare. Gherasim gâfâia undeva, în beznă, străduindu-se probabil să facă şi el acelaşi lucru. Să se descătuşeze. Să scape. Scoase din buzunar bricheta şi încercă de câteva ori să o scapere sperând să o aprindă, dar nu reuşi. Probabil se udase. Probabil. O băgă pe sub pulover, o frecă de tricou şi mai încercă o dată. Acelaşi rezultat. Sunetul inimii îl ajunsese-n creier, iar creierul, incontrolabil, îi bătea. Îi zvâcnea. Îi pulsa. De undeva, din bezna aceea profundă, scânteie ceva. O dată, de două ori, de trei ori şi faţa schimonosită a lui Gherasim, cadaverică şi plină de noroi, cu barba nerasă de zile şi picături slinoase prelingându-i-se pe gene şi sprâncene, apăru ca o nălucă la câţiva paşi înaintea sa, ca o nălucă sau ca un strigoi întors din drumul său spre groapă apăru, palid şi tulburător, înspăimântat şi înspăimântător.

 

– La ce te uiţi, băi ăsta? îl întrebă Gherasim agitat şi prin lumina aceea slabă şi tremurândă barba lui aspră şi răşchirată ce de trei zile creştea părea crescută de tot atâtea zile pe chipul unui mort. Drace, ţipă el şi scăpa bricheta. M-am fript, şuieră el şi începu să o caute. Din pricina spaimei aproape că nu mai simţea cum atinge noroiul şi cum îşi afundă mâinile în el. Pipăi, scormoni, frământă şi-n cele din urmă dădu peste ceva tare. Dar nu era bricheta, avea o consistenţă diferită şi era mai mare. Mult mai mare şi se lungea şi se tot lungea trecându-i pe sub picioare.

– Ce morţii mă-sii? spuse Serafim care se apucase şi el să bâjbâie după brichetă şi care dăduse, prin bezna deplină, peste acelaşi lucru ce se tot lungea. Aprinde repede lumina! urlă el.

– N-o găsesc, îi răspunse întunericul. Sau poate celălalt.

– Aprind-o repede! ţipă Serafim în vreme ce trăgea cu greu aer în piept şi se retrăgea împingându-se, prin stratul de pământ, apă, rădăcini, crengi, cărţi de joc şi haine, cu picioarele în duşumea.

– N-auzi că n-o găsesc? se auzi vocea întretăiată de spaimă şi spasme a lui Gherasim.

– Lumină! mugi Serafim de parcă prin aceste vorbe ar fi încercat să se trezească dintr-un coşmar ce depăşea în grozăvie realitatea, oricare ar fi fost el şi oricare ar fi fost ea.

 

Un scăpărat, două şi deodată, lângă faţa palidă şi nerasă a lui Gherasim, apăru o mână năclăită şi îngălată. Un cap şi o sfoară legată de grumaz şi o altă mână putregăită venind spre el şi purtând urmele strânsorii sale de mai devreme. Gherasim înjură şi stinse bricheta, apoi o aprinse, apucă o carte ce încă nu se udase, o deschise lovind-o cu mâna stângă de coapse şi o aprinse. Era biblia. Prin noroi şi printre beţe rupte, cioburi, bolovani, cărţi de joc şi ramuri frânte, două cadavre pe jumătate îngropate în podmol se întindeau spre ei, dorind parcă să-i atingă şi să-i cuprindă. Sau măcar să le spună ceva. Măcar unuia dintre ei. Ceva…

 

Ce morţii… gândi Serafim, însă gândurile încremeniră numaidecât în mintea sa.

 

– Mă, strigă el îngrozit, mă, urlă el înnebunit, cine-i ăştia, mă? ţipă el din toţi rărunchii, presimţind. Ştiind.

Din celălalt colţ al camerei, luminat de biblia ce ardea şi sfârâia pe noroiul ce pătrunsese-n casă, Gherasim îl privea într-un mod ciudat. Părea chiar că zâmbeşte. Asta dacă rânjetul pe care-o avea pe faţă ar fi putut trece drept altceva decât ceea ce era.

– Trebuie să căutăm pe cineva, îi spuse Serafim. Trebuie, nu ştiu, da’ trebuie, că ăştia, hai să căutăm pe cineva, să căutăm, haide, şi nu te mai uita aşa. Nu te mai uita aşa, că doar nu eu i-am omorât, îi zise Serafim simţind cum stăvilarul cedase, iar iadul, dezlănţuindu-se deja, încerca să-şi facă loc în mintea sa. Haide să căutăm un om, un preot, haide să facem ceva! Şi nu te mai uita, că nu eu…

– Ştiu, îi spuse Gherasim bătând în retragere. Însă privirea lui, privirea lui imposibil de interpretat, era aceeaşi ca mai înainte.

– Atunci haide să spunem cuiva! îi spuse Serafim implorând în mintea sa iertare în vreme ce între ei rămâneau, ca două stafii concrete şi gârbovite de veacuri rămâneau, murdari şi înnămoliţi, morţii.

Fragmente…

de viaţă, situaţii împrăştiate fără niciun rost în afara aceluia pe care, privindu-le, i-l acorzi…

Pentru cei interesaţi, puteţi citi un fragment din romanul (unul dintre) la care lucrez acum. Sau când găsesc o fărâmă de timp liber. Aici.

 

Moroiul

           În numărul 5-6 (mai-iunie 2012) al revistei Zonal Literară am avut onoarea să public un fragment de roman. Fragmentul se numeşte Moroiul, iar dacă doriţi să-l citiţi trebuie să frunzăriţie până la pagina 78. Romanul este în lucru, un alt fragment din el (Fiara) apărând şi în revista Suspans.

Închisoarea

(povestirea aceasta a apărut în numărul 38 al revistei Nautilus)

 

Acum trei săptămâni a murit nevasta bătrânului ce locuiește lângă mine. N-am cunoscut-o prea bine, tot ce știu despre ea e că nu se ține, sau ținea, prea bine pe picioare, iar de lift îi era o teamă îngrozitoare. Nu îndrăznea să coboare singură, iar când soțul nu-i era acasă mai trecea pe la mine ca să mă roage să merg cu ea cele șapte etaje. Dar de cele mai multe ori eram plecat prin oraș cu diverse treburi și mă gândesc cu-ngrijorare la dățile în care ciocănea iar ușa nu i se deschidea. S-o fi gândit poate că nu mai doresc să-i răspund, că m-am săturat să-i tot plimb cu liftul trupul bolnav și inutil, că mi-e de ajuns. Aș fi vrut să-i spun că nu-i așa, că nu-i vina noastră că îmbătrânim, dar am tot amânat și iată că acum e prea târziu. Cred că de la un moment dat i-a fost rușine să mai apeleze la mine, căci începuse să stea închisă cu săptămânile-n casă. Nu știu cum și-a dat duhul, nu cunosc amănunte, deși lumea se adună și-ndrugă verzi și uscate. Ba că n-a mai suportat acest mod de viață și și-a luat zilele, ba că ar fi fost vorba de un accident, unii se-ncumetă chiar și să spună c-ar fi fost omorâtă de propriul ei soț. Sincer nu știu cărei variante să-i dau crezare, dar cred că cel mai bine este să-i ocolesc pe vecinii ce-ncearcă să-mi vorbească, sau să dau din cap prefăcându-mă că nu pricep. E un mic teatru pe care-l joc doar pentru a le da de înțeles că nu mă interesează. Deși nu-i deloc așa. Aș vrea să aflu, să știu, să cunosc! Dar nu simple vorbe aruncate la-ntâmplare doar pentru a face conversație, ci lucruri cât mai clare, lucruri asupra cărora să nu existe nici măcar vagi urme de-ndoială. Nu-mi place să-mi imaginez ce-a fost, să rescriu în mintea mea realitatea altora. Aș putea să trec pe la moșneag ca să-l întreb, dar e totuși prea devreme și-n plus nici nu cred că se cade să vorbești despre astfel de necazuri.
A înmormântat-o într-o miercuri cu banii chivernisiți o viață întreagă. N-a poftit pe nimeni, cel puțin așa am auzit, de parcă și moartea tot un gest intim le-ar fi fost. Adevărul este că nici n-ar fi avut pe cine să cheme, copii n-aveau, iar în afară de binețea ce-o dădeau zâmbitori pe scări, nimeni nu putea spune că-i cunoaște. Numele înscris pe avizierul de la intrarea în bloc era singurul lucru ce le împiedica reducerea existenței la consistența unor fantome gârbovite de veacuri. Erau oameni liniștiți și nimeni nu i-a auzit vreodată certându-se. Din apartamentul lor doar sunetul televizorului ce trăncănea tot timpul se făcea auzit. Știri, știri și nimic altceva. De parcă la vârsta lor ar mai fi existat pe lumea asta vreun lucru care să-i privească. El pleca uneori vreme îndelungată pentru a face tot felul de mici afaceri, doar, doar de s-or ajunge cu banii de la o lună la alta. Și-n tot acest timp, în care rămânea închisă-n casă, bătrâna croșeta.

***

Am fost deunăzi la piață și am încropit două feluri de mâncare. De când m-a părăsit soția am întotdeauna impresia că gătesc prea mult. Mă bate gândul să trec pe la el, să-i mai duc câte ceva, să-i spun o vorbă bună, cred că l-ar ajuta. După o viață de om pe care ți-ai trăit-o alături de cineva, să te regăsești singur nu-i tocmai un lucru ușor. Nici nu vreau să-mi închipui ce simte în aceste clipe. Pun câteva bucate pe un platou și mă duc. Ciocăn la ușă și aștept încordat câteva momente până ce-l aud târșâindu-și papucii. Mă arăt surpins că-i acasă, deși poate nu pentru că-i acasă, ci pentru că-și face simțită prezența. Pe palier e frig, vântul șuieră în rafale. Miroase deja a iarnă, iar ninsoarea nu e nici ea prea departe. Așteaptă sus în cer, așteaptă. Ușa se deschide, iar în prag îmi apare un moș adus de spate ce-ngână ceva, apoi dispare. Fusese tot timpul atât de ramolit, ori plecarea soției l-a năruit dintr-o dată? Iau bânguielile sale și ușa lăsată crăpată drept o invitație de-al urma. E pentru prima oară când intru în locuința lor. Înăuntru e cald, frumos, totul e orânduit cu migală. Doar câteva cărți și hărți par să se fi fost mutate din locul lor în ultima vreme, înscriind o istorie tăcută în stratul gros de praf pe care fiecare mișcare de-a lor, de-a celor doi, l-a mai completat puțin. Însă toată această ordine îmi lasă un sentiment neplăcut, de lucru fals, precum podoabele sau manuscrisele special tratate cu fel de fel de substanțe pentru a da impresia de vechi. Miroase a timp, a copilărie, a ceva ce încearcă zadarnic să-mi amintească de un lucru, un gând, sau o stare oarecare pierdută prin mine. Bătrânelul s-a așezat de cealaltă parte a mesei și c-o mișcare a capului mă invită să iau loc pe scaunul pe care de câteva săptămâni praful a început să se aștearnă precum niște fulgi de zăpadă ce nici nu se topesc și nici nu dispar. Se ascund doar, reîntrupând tăblițe pe care sufletele noastre așteaptă trecerea timpul pentru a scrijeli hieroglife de nedescifrat. Pun platoul pe masă și iau loc. Între noi este o vază cu trei flori (de ce trei?) veștejite. Trandafiri ofiliți, maronii la culoare, ce par atât de fragili încât și o pală de vânt ar putea să le prefacă pentru o clipă petalele-n zbor.
-Te așteptam, îmi spuse moșul pe o voce stinsă, impersonală, ce pare mai degrabă glasul întregii camere. Televizorul este închis, încrustat cu tot felul de vederi vechi, din locuri ce îmi par atât de ciudate. Cuplul acela drăguț din ele să fi fost tot ei? Acum câtă vreme? În care viață? Ce face timpul… Îi privesc obrazul plin de cute și-n aceste făgașe săpate de griji și de lacrimi văd, ca-n șanturile discurilor de pick-up, o muzică nespusă. Cine va mai fi în stare s-o redea, cine-o va mai putea de acum asculta? Mă privește cu niște ochi blajini, supuși, de animal domesticit. Doar degetele mâinii drepte i se zbat nervos pe macrameul murdar. Ce așteaptă de la mine? Un răspuns?
-Pe mine? Îi răspund febril, în timp ce mă trec, fără să știu de ce, toate frisoanele. Nu își dă seama ce vorbește pesemne. Moartea cuiva drag poate avea uneori și astfel de efecte.
-Pe tine. Trebuie să-i spun cuiva, nu mai pot trăi cu această vină. M-am gândit că ție, că tu ai să fii în stare să pricepi ceva, orice, să nu lași cuvintele să se scurgă mai departe.
-Ce să pricep? Nu înțeleg, ce doriți de la mine? V-am adus niște bucate, îmi închipui durerea prin care treceți și aș fi vrut să știți… mai sunt încă oameni…. oameni care….
-Ascultă-mă bine!
Parcă s-a tras dintr-o dată la față, chipul devenindu-i de ceară. Doar ochii ce-i lucesc ca două stele-ndepărtate și cuvintele ce se agață de tavan și-mi pătrund în timpane mai lasă-n trupul său impresia de viață. Rămân tăcut în așteptarea unei destăinuiri, a unei revărsări a durerii, însă în niciun caz nu mă așteptam s-aud ceea ce avea să-mi spună, pe un ton frânt, accentuând fiecare cuvânt:
-Tu, tu ai să mă omori pe mine.
Aș fi dorit să izbucnesc în râs; poate că dacă aș fi văzut până și cel mai mic tremur pe chipul său decrepit aș fi făcut-o. Însă era cât se poate de serios. O fi având febră, îmi zic, poate aiurează. În mod sigur nu-și dă seama ce spune. Mă tot gândeam cum a căzut asupra sa vestea decesului, închipuindu-mi că nimic din comportamentul său n-o să mă mire… Cum poate omul să ducă atât de multe nu știu… Cum poate să mai trăiască la o vârstă la care lumea îi este formată mai mult din morți decât din vii… Ce mai poate oare simți în clipa în care tot ce-a iubit l-a părăsit pentru totdeauna? De ce să te mai agăți pentru a putea continua? Pentru ce să mai continui chiar și o lună, o zi, o oră? Se uită insistent la trupul meu, mă cercetează. Ce are cu mine? Nu-nțeleg, nu-nțeleg pentru… Se apleacă spre mine, îmi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi îmi face semn arătându-mi cuțitul din bucătărie.
-Ascultă doar ce am să-ți spun!
Însă nu mai iau seamă la cuvintele sale, mă retrag și răstorn fără să vreau vaza de pe masă. Petalele se împrăștie înroșindu-se la culoare, iar praful se ridică agale în valuri murdare. Sunt deja cu mâna pe clanță.
-Ai să te-ntorci aici și-ai să termini ce-ai început!
Nici nu-l mai privesc, bâigui doar o scuză năroadă și dau să ies afară.

***

Am dormit prost, cu întreruperi, întorcându-mă tot timpul de pe-o parte pe alta. M-am dat jos cu greu din pat și m-am dus lângă fereastră ca să mă uit în calendar. Nu-mi explic de ce-am făcut-o, știam prea bine că-i duminică. Se-mplinesc exact patru săptămâni de când bătrâna a murit. Moșul n-o s-o mai ducă nici el mult, presimt asta. Mă desprind din fața geamului translucid și intru în bucătărie ca să-mi fac o cafea. Încerc s-o beau liniștit, însă un gând nu-mi dă pace. Dacă s-a sinucis? Îmi lipesc urechea de perete, dar n-aud nimic. Dau pe gât restul lichidului din cană, inclusiv zațul, și o lipesc de perete. Tot nimic. Doar o mică pată cafenie, semi-rotundă, rămâne în urma gestului meu. Ies grăbit din casă și mă reped la intrarea apartamentului său. Ciocăn. De data asta parcă mai încet, mai cu teamă. Aștept câteva secunde și chiar în momentul în care dau să plec, ușa se deschide, iar din spatele ei îmi răspunde același chip impersonal ce am impresia că-i aparține mai mult vremii decât lui (care el?). Mi se pare oarecum ciudat, nu-i mai auzisem de astă dată târșâitul. Am trântit fără să vreau ușa-n urma mea, iar covorul s-a zvârcolit puțin și praful a tresărit din toropeala selenară. Cu toate că întreaga cameră este plină de cărți, bibelouri, tablouri, poze și vederi, îmi pare un loc dezolant, pustiu. Lipsește viața. S-a scurs pe sub prag, pe sub pervaz, în dâre invizibile.
-De când mi-a spus toate astea o nouă ființă a luat naștere în mine, spuse pe un ton grăbit, grav, șuierat, moșneagul, apoi continuă alert fără pauze și fără să respire: o ființă ferecată sub paza necruțătoare a Lunii, un spirit mai bătrân decât însăși viața. Tind să cred că ea a ridicat mâna ce-a lovit, nu eu, deși realizez că-i doar o minciună în care aș dori să mă complac pentru a șterge de tot toată această amintire. Nu trebuia, nu trebuia să mi le spună, știa doar că vor vui în capul meu, larve avare de gânduri aride, gânduri aride avide de această stare colcăitoare ce-mi cuprinde membru după membru ca o boală. Dar o înțeleg, o înțeleg atât de bine în asemenea clipe când nu mai pot cere îndurare, ci doar moarte pentru scărnava ființă ce-și strânge inele trupului împrejurul meu și mă sufocă. O dată cu ea voi pieri și eu, mă voi preface-n țărână, în carne descompusă și scabroasă din care florile, copacii și viermii se vor hrăni, devenind o dată-n plus viață. Nu trebuie însă s-o las să trăiască; de când a-nceput să pună stăpânire pe darul vorbirii și-a-nceput să cuvânteze, să se-avânte tot mai des printre oameni împrăștiindu-și gândurile murdare, perfide larve dornice de metamorfozare. Nu trebuie, nu trebuie, înțelegi? Chiar dacă-i numai o amânare!
Se însuflețise ca un zănatec și gesticula ca un bezmetic pe care nu știam cum să-l mai potolesc.
-Înțelegi, nu?
-Nu, îi mărturisesc, iar la primirea răspunsului fața i se poci într-un mod indescriptibil.
-Vei înțelege când îți voi spune, negreșit o vei face.
Și atunci începu să-mi vorbească pe o voce șoptită, demonică, pe care eu n-o puteam pricepe, însă sângele, sângele meu o făcea. Îmi clocotea în vene, îmi umplea ochii de roșii imagini ce prefăceau cărțile în coperți cârmâzii secătuite de vreme, florile în șerpi pregătiți să se repeadă-n mine, candelabru într-un macabru instrument de veșnice cazne. Chiuveta din bucătărie pe care n-o vedeam, dar o auzeam, picura și ea o stacojie apă scuipată de cuvintele ce zburau ca niște lilieci și se întorceau doar pentru a-mi pișca pielea într-o durere ardentă și mistuitoare. Trezea ceva în mine, ceva în așteptarea căruia trăisem, mă hrănisem, gândisem și visasem, ceva ce-și întindea inelele trupului dincolo de toată viața mea. Șerpii sâsâitori înaintară târșâind prin aerul împietrit spre mine, iar petale liliachii se desprinseră din capetele lor și căzură domolit pe podea. Bătrânul rânji satisfăcut, geamurile se contorsionară în grimase urâte, înnegrindu-se pe la margine, tencuiala se scoroji dintr-o dată, apoi se dezlipi în pergamente fine şi-n foşnetul a sute de miriapode mărşăluind pe frunze uscate. Sângele-mi fierbea, striga, urla, chema. Se trezea ca după un somn ce se lungise de-a lungul șirului de oameni ce-mi erau părinți, bunici, străbuni, mai departe de vreme, de oameni, de vrere, în spatele larvarelor târâtoare, în recele nămol al malurilor spălate de afluxuri selenare, sălcii, piezișe, grăbite, până la mine, mesaje încifrate în simboluri spiralate, înstrăinate brațe galactice trimise departe. Vorbe adresate nu mie, ci limfei, în crisalide cristaline de gheață, în interstiții sinistre, străvezie-n așteptare, stacojie-n împlinire, sub cratere funeste, lunare. Din mine, prin mine, scoase un țipăt ascuțit ce se frânse de pereții camerei, sparse geamul în sute de imagini incolore, mă izbi în tâmple, cuibărindu-mi-se-n minte.
Bătrânul ședea întins pe podea cu țeasta crăpată. Fire roșiatice se lungiseră de-a lungul parchetului spre mine, de parcă ar fi încercat să mă prindă de tălpile goale. Unde-mi erau papucii? Doar n-am venit astfel! Și vaza asta ce-mi caută în mână? Nici nu vreau să mă gândesc, nici nu doresc să-mi imaginez. Eu!? Să simt, să fac, să caut, să ascund. Să strig, să mă mișc. Eu!? Să spun, ce să spun? Eu!? Oh, Doamne, eu!

***

M-am deșteptat cu mâinile înlănțuite în niște cătușe reci (de ce nu s-or fi încălzit oare?). Polițiștii vorbeau între ei și îmi mai aruncau din când în când priviri indolente. Prezența lor mă rușina, mă condamna. Ce-am făcut? De ce-am făcut? Răspunde-mi, zi-mi ceva, orice! De ce taci, de ce? Nu, nu doresc să dau nicio declarație. Da, sunt vinovat, recunosc. Știu. Nu, nu știu. Credeți-mă că și eu aș vrea să știu. Nu, nu-mi pare în niciun fel. Din ce aș fi vrut ce a rămas. La revedere.
Celula e umedă și rece, mult prea rece. Aș fi vrut să am cui să-i scriu, însă trebuie să recunosc că sunt, ca de fiecare dată, singur. Aș fi dorit să fiu puternic pentru cineva, să mă pot lăuda că pot îndura, dar n-am pe nimeni. Mi-au adus ieri un coleg de cameră. Curat, înalt, slab, palid. Nu prea ne vorbim, însă în curând o să vină vremea… oricât încerc nu pot să mă prefac că totul e bine, că nu-i nimic cu mine. Crește ceva, simt asta, îmi împuie gândurile, îmi împute simțurile, dorește să-mi ia locul. Vreau să par calm, zâmbesc, fac câțiva pași măsurați, mărunți, mă așez pe pat. Înăuntru însă ard, zbier, mă reped de pereții propriei închisori, mă spânzur de gratiile îngustei ferestre, smulg barele ca pe niște cuvinte ce mă îngroapă, sap șanțuri imaginare către iluzia pierdută a libertății mele, pierdută aiurea printre zilele anoste, anodine senzații amorfe înscripționate pe-o piatră aruncată la-ntâmplare în ape murdare. Pradă nejertfită sub tulburările tale selenare, în durerile crâncene ale unei nașteri milenare, demon ce-și așteaptă calm la marginea drumului întruparea. Inelele înlănțuite ale trupului, în mintea mea platoșă înfiorătoare, șerpuitul sângelui în pulsații efemere. Erupția tegumentului în viermuitoare emanații pestilențiale. N-ai să izbândești să duci mai departe nimic! Totul se-ncheie aici, precum lanțurile acestea ce pornesc dintr-un perete și se termină-n altul. Durerea, precum vaetul din urmă al unui animal ce moare, îmi înfierează mintea, reușește să mă doboare, îngenunchez înaintea sa spășit. Nu mai vreau! Continui să văd, să simt… Încerc să-mi smulg părul, să-mi zdrobesc țeasta de dalele soioase, să m-arunc la pământ, însă trupul îmi rămâne în picioare, stăpân pe sine (pe care sine?), fără să trădeze prin ceva suferința mea strașnică. Pleacă-te, urlu la el, pleacă-te, îți spun! Dar n-o face. Plâng de disperare. O ființă increată, lugubră, întunecată, a pus stăpânire pe mine (pe care mine?). Nu știu cum să spun, să strig, să scap din această închisoare. Gândul e prizonierul propriului meu trup. Nu mai pot! Mă retrag umil într-un cotlon al sufletului și împăcarea alene se așterne, iar inima mi se potolește precum praful ce sclipește candid și cade agale pe lespedea rece, întrupând însemne murdare. Celălalt mă privește.
-Știi, îi spune calm trupul meu, cineva, eu, cel ce-am stat în așteptare, tu ai să mă omori.
Tâmpitul zâmbește. Însă nu-i nimic. În câteva clipe o să priceapă, iar eu am să mă descătușez de acest corp pe jumătate putrezit, mai puternic, tot mai puternic și mai aproape de fiecare dată. În curând, știu asta, prin cuvinte, prin fiere și ochi, prin corpuri pieritoare. În curând, pentru nestare. Voi evada de sub recile-ți închisori lunare, neîndurător temnicer captiv în tăceri milenare, aspru judecător al vinilor tale. Totul sub privirea ta oblăduitoare, până ce-am să mă lepăd de simțurile pământii ce-ncearcă să mă-ngroape și-am să cuprind în brațe îndepărtate orizonturi galactice, iar zalele tale selenare ce m-au încolocit atâta timp or să-mi cadă frânte la picioare.

Metamorfoza

Povestire apărută în numărul 44 al revistei Nautilus.

Zilele trecute un bun prieten de-al meu, alienist de seamă la un spital din capitală, n-am să vă spun numele lui, cunoscându-mi interesul cu privire la astfel de chestiuni, mi-a adus la cunoştinţă un caz mai puţin obişnuit. Este vorba de un tânăr, Poenache Cătălin îl chema, ce fusese internat pentru scurtă vreme la secţia de boli psihice, pe la începutul lunii noiembrie. Venise din proprie iniţiativă, mărturisind că de când bunica sa, la care ţinuse foarte mult şi alături de care trăise în ultima perioadă, trecuse în nefiinţă, o serie de lucruri ciudate au început să i se petreacă, lucruri care l-au determinat să-şi pună la îndoială luciditatea.

Tulburările sale au început într-o seară de august, când mersese, puţin înainte de miezul nopţii, în cimitir cu intenţia de-a depune un buchet de flori pe mormântul bunicii. De cum trecu de primele alei auzi nişte şoapte misterioase venind dinspre locul de îngropăciune al rudei sale, iar când s-a apropiat a observat mai multe umbre executând o serie de mişcări haotice şi târându-se şovăitor în spatele crucilor şi al copacilor. Băiatul a luat-o la sănătoasa, iar de atunci, ori de câte ori trece prin apropierea acelui loc cu triste conotaţii are un puternic sentiment de teamă şi anxietate, simţindu-se urmărit de ceva ce zace în întunericul cel mai profund.

Dat fiind şocul dispariţiei unei persoane dragi, bunul meu prieten, medicul alienist, nu a considerat că ar fi cazul să-l interneze, nici măcar după ce tânărul a venit cu o altă destăinuire, lăsându-şi interlocutorul să înţeleagă că acesta ar fi fost de fapt doar începutul traumei sale. Îi era frică să nu înnebunească, iar această frică deveni în doar câteva săptămâni o adevărată manie. Citea filosofie, cărţi de medicină, făcea seară de seară anumite teste menite să-i verifice integritatea mintală şi nu în ultimul rând reflecta singur asupra stării sale, însă, cu cât se străduia mai mult să se convingă că e la fel de normal ca şi oricare altă persoană, cu atât i se părea că propria sa gândire îi joacă feste şi că ceva înăuntru lui râde de el. După ce a fost admis la o unitate de învăţământ din capitală pentru a urma anumite cursuri de pregătire în domeniul fizicii, dacă nu mă înşel, părea că se mai domoleşte şi că dă uitării întreaga întâmplare. Însă asta a fost doar în săptămânile de început, când era ocupat cu o serie de documente ce-i erau impetuos necesare, pentru ca mai apoi lipsa prietenilor şi a unei activităţi oarecare să-l retrimită în aceeaşi stare ce pusese stăpânire pe el cu puţin timp înainte. Se izola în camera sa, o mansardă pe Magheru, trăgea obloanele şi într-un întuneric aproape deplin încerca să adoarmă, fără prea mult succes din pricina coşmarurilor tot mai numeroase. Toate erau legate de bunica sa şi de o moştenire sumbră pe care aceasta i-o lăsase pe patul de moarte, chiar înainte de a-şi da ultima suflare. Doar în vis, căci în realitate în ziua morţii ei tânărul fusese plecat de acasă.

În această perioadă, conştient că nu mai este în măsură să-şi evalueze singur starea sănătăţii mintale, a apelat iarăşi la serviciile amicului meu, iar după o consultaţie amănunţită a fost internat pentru o scurtă perioadă de timp. Printre simptomele sale cele mai evidente, trecute cu vederea de tânăr, se numără o irascibilitate excesivă manifestată doar asupra propriei sale persoane, mania persecuţiei şi o depresie cruntă. De menţionat şi faptul că toate aceste trei simptome aveau legătură doar cu el şi nu cu stimulii externi şi cu situaţiile la care prietenul meu îl expunea în tentativa sa de a afla ce este în neregulă cu numitul Poenaru Cătălin. Tânărul, după ce se ironiza şi se critica ori de câte ori subiectul discuţiei devia către puterea sa de analiză, trecea printr-o perioadă ce putea dura chiar şi un ceas, perioadă în care dădea dovadă de-o agitaţie inexplicabilă pe care tot el o punea pe seama comportamentului ce-o preceda. Spunea că propriile lui gânduri îl împing într-o capcană ce are ca scop defăimarea sa publică, sau chiar mai rău, sinuciderea. După această etapă urma una cu adevărat îndelungată, în care amuţea, se retrăgea în cameră şi nu făcea nimic altceva decât să privească peretele alb. Întotdeauna cu lumina aprinsă.

Mediul a decis s-o trateze ca pe-o tulburare bipolară, deşi existau şi anumite indicii conform cărora ar fi suferit de schizofrenie, iar pacientul a fost supus timp de aproape o lună unui tratament cu litiu, administrat în cantităţi moderate înainte de culcare. La încheierea acestui timp, tânărului, ce avusese o evoluţie pozitivă, i s-a dat drumul din spital. De aici lucrurile par a se precipita, iar informaţiile îmi parvin exclusiv din însemnările pe care le-a lăsat în urma sa într-un mic jurnal găsit pe biroul din mansarda în care locuia. Redau în întregime conţinutul acestuia:

17 Decembrie E

 

E ceva în întuneric, ştiu precis. Un trup scârnav a cărui simplă înfăţişare e-n stare prin hidoşenia sa să te omoare. Mă pândeşte pe înserate, îmi ţine calea-n miez de noapte, mă simte prin simţurile sale lugubre, mă strigă, mă cheamă. Mă reped sub felinarele de gaz lampant în speranţa că o să dispară, însă îmi dă rotocoale tot mai apropiate şi mai apropiate, ascunzându-se în spatele zăplazurilor şi trecând apoi rapid prin firidele caselor, adăstând parcă momentul prielnic în care să se năpustească asupra mea şi să mă doboare. Astăzi am uitat să iau chibrituri la mine şi am fost nevoit să stau până dimineaţa pe-o bancă prost luminată. Simţeam cum se târăşte printre crăpăturile din caldarâm, cum îşi croieşte drum în mintea mea, iar când somnul a cercat să mă cuprindă în mrejele sale l-am zăpsit cum mă adulmecă, aburcându-se pe şipcile putrede şi scoborându-se în ritmul pâlpâielii faclei pale. Nu mai pot închide ochii noaptea de teama ce-mi cuprinde mădularele, îmi încleştează trupul şi îmi spurcă mintea cu mizerabile imagini groteşti, macabre.

 

19 Decembrie I

 

Când lumina pătrunde pieziş pe fereastra murdară a camerei în care intra zâmbind odinioară Estrela, am convingerea că totul nu-i decât în închipuirea mea, însă după ce soarele se pogoară… Bunica mi-a povestit de nenumărate ori despre o creatură monstruoasă ce sălăşluieşte în bezne şi care-şi târăşte inelele trupului printre umbre şi penumbre încercând să pună stăpânire pe fiinţele cu firea firavă şi nu sunt sigur dacă o asemenea creatură chiar există sau dacă mintea mea credulă se căzneşte prin strădanii îndelungate în zilele de vară şi coşmaruri pline de oroare în miez de noapte să şi-o imagineze. Nu ştiu, nu mai sunt sigur de nimic, doar o simt întrupându-se înlăuntrul meu, asemenea unei boli care te macină în aceeaşi măsură în care te ţine în viaţă. Un gând respingător ce se-nfiripă-n întuneric din propriile mele simţuri şi pune stăpânire pe gândurile mele, pe sentimentele mele, pe corpul meu. Deşi nu e decât un simplu gând ce doreşte să capete o formă concretă.

 

22 Decembrie C

 

Estrela m-a avertizat să nu-i vizitez mormântul, spunându-mi ce mi se poate întâmpla, însă nu i-am dat crezare, iar acum sunt condamnat să sufăr urmările faptei mele. Aseară lumânarea de seu s-a stins, iar fiara, gândul, a pus stăpânire pe mine. A respirat prin bojocii mei, a văzut prin ochii mei, a muşinat prin nările mele, m-a trăit fără ca în clipele acelea să-mi ceară să fac nimic. O senzaţie plăcută m-a cuprins, ca şi când m-aş fi scăldat iarna, pe gerul cel mai cumplit, într-o copaie cu apă călâie. Dacă i-aş pricepe intenţiile, dacă aş ştii ce-mi cere, poate că nu m-aş mai teme. Mă gândesc că orice ar fi nu poate depăşi în monstruozitate abisul propriilor mele gânduri, însă frica ce mă cuprinde e mai puternică şi mai reală decât dorinţa de-a cunoaşte. Poate e doar un mesaj pe care încearcă să mi-l comunice. Poate e doar un mesaj.

 

27 Decembrie I

 

Nu pot trăi aşa, nu mai pot lăsa incertitudinea şi teama să-mi conducă viaţa şi nici nu pot ceda în faţa fricii ori fiarei, două bale ce ajung la un moment dat să se confunde, iţindu-şi acelaşi chip hâd în clipele în care sunt hotărât să le uit şi să nu mă uit. Să nu mă gândesc că sunt acolo, adăstând în întunericul cel mai profund. Am vrut să sar prin lucarnă, să-mi zdrobesc ţeasta de caldarâm, să mă las călcat de roţile trăsurilor ce trec neîncetat pe drum, însă ceva straniu s-a întâmplat. Chiar când mi-am luat avânt, determinat fiind să m-arunc, am auzit un ciocănit la uşă, iar ciocănitul acesta care m-a determinat să mă opresc. Nimeni nu m-a căutat vreodată acasă, nimeni, şi nu ştiam cine poate fi, însă n-am avut curaj să răspund. M-am temut.

 

1 Ianuarie N

 

Ciocănitul s-a auzit pentru a doua oară, de data asta mult mai strident, ca şi când cineva ar fi bătut la miez de noapte toaca şi nu oriunde, ci la mică distanţă de urechea mea. N-am îndrăznit iniţial să deschid, însă simţeam ciocănitul tot mai aproape şi mai aproape şi-mi era teamă că în curând o să bată înlăuntru meu, aşa că în cele din urmă am lăsat ştreangul să-mi alunece din mână şi m-am repezit la uşă. După ce am deschis-o, trântind-o cu putere de perete şi retrăgându-mă câţiva paşi în spate, am constatat surprins că nu era nimeni. Nu înţeleg ce farsă mai este şi aceasta şi cine anume mi-o joacă, însă de câte ori mă întreb acelaşi răspuns mi se întrupează în minte: viaţa.

 

4 Ianuarie Ş

 

Abia în noaptea aceasta am realizat că de fiecare dată când încerc să mă sinucid ciocănitul se face auzit, de parcă ar fi provocat de mintea mea. Am încercat de câteva ori să verific această ipoteză şi de fiecare dată am ajuns la aceeaşi concluzie. Cum capăt convingerea că urmează să mor în următoarele secunde cum acel sunet de toacă se aude, prezentându-mi-se ca o salvare. Încerc zadarnic să trăiesc mimând luciditatea ziua şi luptându-mă noapte de noapte cu fiara ce se străduieşte să pună stăpânire pe sufletul şi trupul meu. Mi-e frică pentru că nu ştiu ce o să rămână atunci din mine, însă momentul în care am să aflu e tot mai aproape.

 

7 Ianuarie E

 

Sunt decis să termin toată această poveste absurdă şi macabră şi să aflu ce se ascunde dincolo de uşa ce desparte viaţa de moarte. Oricât m-aş teme de ce s-ar putea afla acolo, sunt sigur că nu poate fi mai rău decât să trăieşti fără să ştii cine vei fi în momentul în care ai să te trezeşti în dimineaţa următoare. Am găsit şi modalitatea de-a vedea chipul acelei bale ce-mi dă târcoale. Mi-am cumpărat deunăzi un revolver şi un glonte, iar mâine am de gând să mă omor în timp ce voi apăsa cu mâna stângă clanţa şi-o voi privi în ochi.

 

9 Ianuarie V

 

Sunt îngrozit de fapta pe care am săvârşit-o şi pe care nu o resimt ca pe-o eliberare, aşa cum mi-a făgăduit ieri fiara. E ultima noapte în care mai sunt eu, ultimele ore, ultimele clipe, simt asta, apoi monstrul acela îngrozitor să o să pună stăpânire pe mine. Am deschis uşa, iar în prag eram eu şi fără să mă gândesc am tras, iar trupul acela s-a prăbuşit pe podea. L-am târât înăuntru, iar o dâră de sânge a rămas în urma sa. Nu ştiu pe cine-am omorât, însă eu continui să trăiesc.

 Aici scrierile sale se întrerup brusc şi doar o mică însemnare mai există pe marginea celorlalte, scrisă fără îndoială de aceeaşi mână, doar că literele sunt ceva mai mari, mai lăbărţate şi mai aplecate, semn că le-a iscălit în grabă. Spre deosebire de celelalte, aceasta nu are nicio dată, doar un cuvânt tronează deasupra ei, fără să ofere vreun indiciu clar asupra zilei în care a fost trecută în jurnal. Toată întâmplarea este cu atât mai stranie cu cât la o săptămână de la ultima intrare, adică pe şaisprezece ianuarie, când unul dintre vecini, alarmat de mirosul greu ce venea de la mansardă, a chemat poliţia, numitul Poenaru Cătălin a fost găsit împuşcat în piept, chiar lângă masa aflată în mijlocul încăperii. Fusese, cel mai probabil, târât până acolo, dacă ar fi să ne luăm după dârele de sânge lăsate în urmă. Medicul legist care l-a examinat a declarat că moartea a survenit instantaneu şi că tânărul nu ar mai fi avut timp să scrie în jurnal şi să-şi descrie astfel propria moarte, cu toate că analizele grafologice efectuate susţin în unanimitate ipoteza potrivit căreia înscrierile din acel jurnal îi aparţin în totalitate tânărului. Lucru ce constituie o adevărată enigmă, ca să nu mai vorbim de cuvintele lăbărţate lăsate pe margine şi care spun doar atât: „Eu sunt gândul!”