Posts from the ‘Uncategorized’ Category

Yasunari Kawabata – Sunetul Muntelui

     Despre autor:

Yasunari Kawabata (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care a primit premiul Nobel pentru literatură. În tinereţe şi-a dorit să devină pictor, însă succesul primelor sale povestiri l-a determinat să se răzgândească. Până la vârsta de 15 ani îşi pierde toate rudele apropiate, lucru ce îl va influenţa profund şi-i va marca scriitura. Nu participă la cel de-al doilea război mondial şi nici nu este un susţinător al acestuia (la finalul conflagrație Kawabata promite că nu va mai scrie decât elegii și se ține de cuvânt). Primește în 1968 Premiul Nobel pentru Literatură, eveniment care-l determină pe bunul său prieten Yukio Mishima să se sinucidă, după ce în prealabil pune la cale o lovitură de stat. Kawabata are coşmaruri recurente din această cauză, iar în 1972 se sinucide şi el. Spre deosebire, însă, de Mishima, nu lasă nicio scrisoare care să-i explice gestul, acest lucru determinând anumite persoane (printre care şi membrii familiei sale) să creadă că a fost mai degrabă vorba de un accident.

Rezumat:

Romanul de față se rotește în jurul familiei Ogata, compusă din Shingo (personajul principal al cărții, care, la vârsta de 62 de ani, se pregătește să se pensioneze), Yasuko (soția lui, cu care Shingo s-a căsătorit în tinerețe, după ce fusese îndrăgostit de sora acesteia), fiul lor, Suichi (care are o amantă pe nume Kinu, de care toată familia sa pară să știe), Fusako (fiica lui Shingo și Yasuko, pe cale să divorțeze la începutul romanului și să se mute, împreună cu cei doi copii ai săi – Satoko și Kuniko – cu părinții ei) și Kikuko (soția lui Suichi și unul dintre personajele principale ale cărții). Accentul este pus pe relația dintre Shingo și Kikuko, resentimentele bătrânului față de felul în care fiul său îți tratează soția propagându-se de-a lungul întregului roman și determinându-l să se apropie tot mai mult de aceasta. Kikuko, în schimb, pare să accepte cu placiditate comportamentul lui Suichi, deși singurul lucru care pare să o determine să rămână împreună cu acesta fiind tocmai afecțiunea pe care i-o arătă Shingo.  Atâta timp cât Suichi nu renunță la amanta sa, Kikuko refuză să aibă un copil cu acesta, dar după ce Kinu (amanta) rămâne la rândul ei însărcinată și refuză să piardă copilul (Kinu este o văduvă de război, iar cel mai mare regret al ei este că răposatul său soț nu i-a lăsat nici măcar un copil de care să se îngrijească), Suichi o părăsește (pe amantă) și se întoarce la soția sa. Un rol important îl joacă aici și Shingo, care, în loc să poarte o discuție mai serioasă cu fiul său, preferă să ia legătura cu Kinu, prin intermediul unei prietene comune – Eiku.

Impresii

Deși lung, dacă ne gândim la faptul că romanele sale nu depășesc în genere 200 de pagini (doar cel de față apropiindu-se de 300), Sunetul Muntelui prezintă aceeași acțiune minimală care pare să caracterizeze toate scrierile lui Kawabata, un autor care nu mizează atât de mult pe tramă și evenimente (și acestea minimale) cât pe acea senzație vagă de mono no aware care rezidă în implacabila trecere a timpului și în melancolia care însoțește această trecere. Natura ocupă un loc primordial, descrierile fiind fragmentate, dar repetitive, revenind la intervale aproape regulate de-a lungul întregii cărți și având aerul unor haikuri, care completează sentimentul de melancolie care decurge din complexa relație dintre membrii familiei Ogata. Titlurile capitolelor sunt descriptive în acest sens: Clopotelele templului, Primăvara timpurie, Festivalul lunii pline, Un cer ploios, O grădină de piatră, Lotusul în flăcări, Lacul etc. Frazele sunt scurte, depășind arareori 12-15 cuvinte, dar percutante, vocea auctorială, molcomă și profundă, reducând foarte mult viteza lecturii prin stilul sobru și adânc pe care-l presupune. Kawabata pare de multe ori să evite subiectul principal al romanului – și anume relația dintre Suichi și Kikuko, între care nu au loc certuri și nici măcar imputări – orientându-se adesea către fenomene naturale simple în aparența lor – venirea ploii, zumzetul naturii, căderea unei castane etc, fenomene care imprimă textului o tristețe ce devine uneori insuportabilă. Tema principală a romanului este destul de greu de sesizat, aceasta oscilând între contemplarea morții (încă de la început ni se dă de bănuit că Shingo nu mai are mult de trăit), iertare și uitare (inextricabil legate între ele) și succes (nu atât material, cât spiritual – sentimentul de împlinire pe care Shingo gândește că ar trebui să-l aibă părinții văzându-și copiii). Și, ca o prezență distantă dar aproape omniprezentă în literatura niponă din prima parte a celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, revine și-n romanul lui Kawabata umbra celui de-al doilea război mondial. O urmă de rușine, neputință și vinovăție, ca o pată pe fața Japoniei moderne (- un sentiment cu adevărat interesant, explicitat de Kochan, personajul principal din romanul lui Yukio Mishima, Confesiunea unei măști, care spune la un moment dat că datoria celor care au luptat în război era fie să-l câștige, fie să moară, simțindu-se astfel rușinat nu doar de pierderea lui, dar și de capitularea celor care i-au supraviețuit).

Deși nu la fel de trist, profund și frumos ca Țara zăpezii ori Frumusețe și întristare, Sunetul Muntelui rămâne o incursiune plăcută într-o Japonie încă tradițională, dar în destrămare, care pare să mai trăiască astăzi doar în și prin scrierile lui Yasunari Kawabata.

Anunțuri

Absalom, Absalom (W. Faulkner) – cronologie

Absalom, Absalom, dacă nu te prinde de la început, devine o carte extrem de dificilă (de aceea le-aș recomanda celor care doresc să o citească să parcurgă mai întâi Zgomotul și Furia, pentru a empatiza cu Quentin – principalul narator din Absalom, Absalom, și a-l înțelege mai bine, multe dintre concepțiile sale, mai ales cele privitoare la iubire, fiind prezente și aici) și mulți o abandonează după câteva zeci de pagini, nereușind să înțeleagă mai nimic din ea din pricina modului în care sunt redate evenimentele (nu doar că nu urmează nicio cronologie, dar multitudinea naratorilor și inclusiv a perspectivelor, la care se mai adaugă și unele povestiri în ramă). Din acest motiv am încercat să ordon, servindu-mă atât de notele de la finele cărții, cât și de excelentele materiale de pe site-ul Universității din Virginia, evenimentele în ordine cronologică, pe capitole, dar și în funcție de naratori. A se ține seama de faptul că, dintre toți, Shreve are cele mai diluate și disolute informații (acestea parvenindu-i de la Quentin, care la rândul său le deține fie în mod direct – pe foarte puține dintre ele, în special cele legate de anii 1909 și 1910 – fie de la Rosa ori de la tatăl său, Jason al III-lea, care la rândul său le are de la tatăl său – Bunicul Compson -, care la rândul său fie a luat parte la ele în mod direct, fie îi sunt povestite de Sutpen însuși), motiv pentru care orice intervenție a sa ar trebui privită cu maximă circumspecție, acesta speculând în mare măsură și încercând să interpreteze totul după propria sa înțelegere. Dacă, însă, reușiți să urmați firul poveștii, atunci veți descoperii o carte de-o complexitate uluitoare și o lume a Sudului care se apropie uneori, prin incredibilul faptelor prezentate, de realismul magic, dar care, prin cerbicia și insolența personajelor sale, are mult mai multă consistență și vigoare, fiind puternic ancorată într-o realitate care acum pare atât de îndepărtată. Absalom, Absalom  nu degeaba a votat ca fiind cel mai bun roman scris vreodată despre Sudul Statelor Unite și sta alături de Zgomotul și Furia la baza deciziei de a-i decerna, în 1950, Premiului Nobel pentru Literatură autorului lor, William Faulkner.

Tabel cronologic simplu*

1807 – Se naşte Thomas Sutpen în munţii din Virginia de Vest Din neam de albi săraci de descendenţă engleză şi scoţiană Familie numeroasă.

1817 – Familia lui Sutpen se mută în regiunile de şes din Virginia Sutpen are zece ani. Se naşte Ellen Coldfield în Tennessee.

1820 – Sutpen fuge de acasă. Are paisprezece ani.

1827 – Sutpen se căsătoreşte cu prima sa nevastă în Haiti.

1828  – Goodhue Coldfield se mută în districtul Yoknapatawpha – la Jefferson (Mississippi); cu mama, sora, soţia şi fiica Ellen.

1831 – Se naşte Charles Bon în Haiti. Sutpen află că soţia sa are sînge negru, o repudiază pe ea şi copilul.

1833  – Sutpen apare în districtul Yoknapatawpha, Mississippi, ia în stăpînire pămînt, îşi clădeşte casa

1834 – Se naşte – dintr-o sclavă – Clytemnestra (Clytie).

1838  – Sutpen se căsătoreşte cu Ellen Coldfield.

1839 – Se naşte Henry Sutpen, la Suta lui Sutpen. 1841 Se naşte Judith Sutpen.

1845 – Se naşte Roşa Coldfield.

1850 – Wash Jones se stabileşte în tabăra de pescuit părăsită, pe plan­taţia lui Sutpen, împreună cu fiica lui.

1853 – Fiica lui Wash Jones o naşte pe Milly Jones.

1859  – Henry Sutpen şi Charles Bon se întîlnesc la universitatea din Mississippi. Judith şi Charles se întîlnesc de Crăciun. Se naşte Charles Etienne St Velery Bon, la New Orleans.

1860 – De Crăciun, Sutpen interzice căsătoria între Judith şi Bon. Henry îşi repudiază familia, pleacă împreună cu Bon.

1861  – Sutpen, Henry şi Bon pleacă la război.

1863 – Moare Ellen Coldfield

1864 – Moare Goodhue Coldfield.

1865 – Henry îl ucide pe Bon în faţa porţii. Roşa Coldfield se stabileşte la Suta lui Sutpen.

1866 – Sutpen se logodeşte cu Roşa Coldfield, o insultă. Ea se întoarce la Jefferson.

1867  -Sutpen începe să trăiască cu Milly Jones.

1869  – Se naşte copilul lui Milly. Wash Jones îl ucide pe Sutpen.

1870 – Charles E St V. Bon îşi face apariţia la Suta lui Sutpen.

1871  – Clytie îl aduce pe Charles E St V. Bon la Suta lui Sutpen să locuiască acolo.

1881  – Charles E St V. Bon se întoarce cu o soţie neagră.

1882  -Se naşte Jim Bond.

1884 – Judith şi Charles E. St V. Bon mor de vărsat de vînt

1909 – Septembrie Roşa Coldfield şi Quentin îl găsesc pe Henry

1910 – Clytie dă foc casei.

 

 

Tabel cronologic pe capitole și naratori**

I

1866 – Sutpen se întoarce din războiul de secesiune și îi spune Rosei că o să se căsătorească cu ea. Rosa acceptă.

1833 – sosirea lui Thomas Sutpen în Jefferson, însoțit de-o bandă de negri care nu vorbeau engleza și de un arhitect francez

1865 – Sudul capitulează, punând astfel capăt războiului civil

1909 – Rosa îi cere lui Quentin să vină să o vadă

1865 – Henry, nepotul Rosei, îl omoară pe logodnicul surorii lui în ajunul nunții, după care dispare

1890 – se naște Quentin Compson

1833-1841 – Sutpen cumpără cele 100 de mile pătate (Suta lui Sutpen), își construiește casa (fără mobilă ori feronerie), se căsătorește cu Ellen Coldfield, sora Rosei, și are un fiu (Henry) și o fiică (Judith)

1860 – Sutpen îi înterzice fiicei sale, Judith, să se căsătorească. Ellen Coldfield moare. Henry îți repudiază casa și dreptul de moștenire, plecând de acasă.

1866 – Rosa începe să poarte negru

1845 – se naște Rosa Coldfield (cu 6 ani mai tânără decât Henry și cu 4 decât Judith)

1848 – Sutpen organizează o întrecere de căruțe

1850 – Sutpen este văzut de Judith luându-se la trânte cu sclavii săi

1833 -1841 – Sutpen are o fiică (Clytemenestra, Clyte) cu o negresă

 

II

 

1909 – Quentin și tatăl său (Jason III Compson) stau de vorbă pe verandă. Jason îi povestește despre Sutpen.

1910 – Quentin, student la Harvard în primul an, primește o scrisoare de la tatăl său

1833 – Sutpen ajunge, de unul singur, în Jefferson

1839 – Sutpen are un fiu (pe Henry)

1833 – Sutpen pune stăpânire pe cele o sută de mile pătrate

1833 – Sutpen vine în Jefferson cu o bandă de negri care nu vorbesc engleza și un arhitect francez

1835 – Sutpen își termină de contruit căsoaia, cu excepția mobilei și a feroneriei

1835 -1838 – Sutpen se ia la trânte cu negrii

1838 – Sutpen intră pentru prima oară în biserică cu gândul de-a se căsători cu fiica pastorului

1838 – Sutpen părăsește Jeffersonul pentru a doua oară și se întoarce cu mobilă

1838 – considerându-l hoț, mai mulți localnici îl arestează pe Sutpen. Este eliberat pe cauține, aceasta fiind plătită chiar de pastor

1838 – Sutpen se căsătorește cu Ellen Coldfield, fiica pastorului și sora nenăscutei Rosa

1820 – Thompson Sutpen, în vârstă de 14 ani, întoarce spatele la tot ce știa și începe elaborarea mărețului său plan

 

III

 

1866 – Sutpen divorțează de Rosa

1864 – sclavii lui Sutpen pleacă, urmând trupele yankee. Judith, Clytie și Wash Jones (un alb care s-a aciuat, alături de fiica sa, pe pământul lui Sutpen) rămân la Suta lui Sutpen

1845 – se naște Rosa Coldfield, mamei ei murind la naștere

1838 – Clytie, fiica nelegitimă și mulatră a lui Sutpen se naște, devenind sclavă în casa acestuia

1833 – Sutpen are un fiu nelegitim (este și anul în care Sutpen ajunge în Jefferson)

1859 – Henry Sutpen se înscrie la Universitatea din Mississippi

1865 – moare Charles Bon, logodnicul lui Judith Sutpen

1861 – Goodhue Coldfield (pastorul, tatăl lui Judith și al Rosei) se împușcă, protestând astfel față de seccesiunea Sudului

1859 – Henry vine la Suta lui Sutpen, în vacanța de Crăciun, alături de Charles Bon (de fel din New Orleans), un prieten pe care și l-a făcut la facultate

1860 – Vara, Charles Bon petrece o săptămână la Suta lui Sutpen (Sutpen e plecar în New Orleans cu afaceri)

1860 – În ajunul Crăciunului, Sutpen îi interzice fiicei sale, Judith, să se căsătorească cu Charles Bon. Nedorind să-și trădeze prietenul pe care-l admiră atât de mult, Henry pleacă alături de Bon, repudiindu-și casa și familia

1861 – după secesiunea statului Mississippi, Sutpen pleacă la război, în regimentul condus de legendarul colonel Sartoris

1862 – Ellen Coldfield (Sutpen) moare

1864 – moare Goodhue Coldfield. Rosa se mută la Suta lui Sutpen

1861 – Henry și Bon se înrolează în război

 

IV

 

1909 – Jason (III) Compson îi dă lui Quentin scrisoarea pe care Bon i-o scrisese lui Judith în 1865

1865 – Bon îi scrie lui Judith (la momentul respectiv era de 4 ani în război) spunându-i că au așteptam suficient de mult (ca să se căsătorească)

1860 – Henry și Bon ajung iar, pentru câteva zile, la Suta lui Sutpen, în vreme ce Sutpen pleacă la New Orleans pentru a investiga trecutul lui Bon

1861 – ajunși în New Orleans (după ce Henry își repudiase familia, plecând alături de prietenul său), Bon i-o introduce lui Henry pe amanta sa și pe fiul său, 1/16 negru

1859 – Bon îi mărturisește lui Henry că este căsătorit cu acea amantă a sa

1865 – Henry îl împușcă pe Bon pentru a-l împiedica să se căsătorească cu sora sa, Judith (motivul, pe care-l înțelegem până în această clipă, ar fi că Bon are o amantă și un copil)

1859 – după ce Henry îl aduce pe Bon la Suta lui Sutpen (cu intenția de a i-o prezenta pe sora lui), în mintea lui Ellen, Judith și Bon sunt ca și căsătoriți

1860 – Sutpen se împotrivește căsătoriei fiicei sale cu Bon. Henry pleacă alături de Bon spre New Orleans, știind de la Sutpen că Bon are o amantă și un copil, însă nu-l crede. Pe drum, însă, ajunge să-l creadă.

1861 – Bon și Henry se înrolează în armată

1861 – Bon este promovat la rangul de locotenent

1862 – Henry îl salvează pe Bon, care fusese rănit în lupta de la Pittsburg

1862 – Sutpen, promovat la rangul de colonel, aduce la Suta sa o piatră funerară din marmură pentru Ellen

1865 – Judith găsește fotografia celeilalte femei a lui Bon și a copilului lor într-un buzunar al cămășii recent decedatului Bon (tocmai fusese omorât de Henry)

1909 – Quentin citește scrisoarea pe care Bon i-o scrisese în 1865 lui Judith

1865 – Judith îl îngroapă pe Bon lângă mormântul mamei sale, în crângul de cedri, și îi dă scrisoarea trimisă de Bon bunicii lui Quentin

 

V

 

1865 – Henry îi spune lui Judith că nu se poate căsători cu Bon pentru că l-a omorât (lucru care se

întâmplase cu câteva secunde în urmă, în fața ușii)

1865 – Rosa este adusă de Wash John la Suta lui Sutpen, unde are o altercație cu Clytie pe scări (Henry tocmai îl împușcase pe Bon)

1860 – Bon vine îi vizită la Suta lui Sutpen pentru două zile

1860 – Rosa se duce să stea cu Judith la Suta lui Sutpen

1866 – Sutpen se întoarce din război

1866 – Rosa se logodește cu Sutpen

1866 – Sutpen pronunță acele cuvinte scandaloase care-o determină pe Rosa să plece din casa lui și să se întoarcă în Jefferson, purtând doliu pentru tot restul vieții ei

1869 – Sutpen moare lovit cu securea

1865 – după ce le ajută pe Clytie și Judith să-l îngroape pe Bon, Rosa se mută la Suta lui Sutpen

1909 – Rosa îi spune lui Quentin că este ceva care trăiește ascuns în vechea casă a lui Sutpen

 

VI

 

1910 – Quentin Compson, în vreme ce se afla la Harvard, primește o scrisoare de la tatăl său în care acesta îl anunță că Rosa a murit

1909 – Quentin o însoțește pe Rosa la vechea casă a lui Sutpen

1866 – Sutpen îi propune Rosei să se culce împreună și să se căsătorească în cazul în care din uniunea lor o să se nască un băiat. Rosa fuge înapoi la Jefferson.

1866 – Cu ajutorul lui Wash Jones, Sutpen deschide un mic magazin de fierărie

1868 – Sutpen o seduce pe fiica lui Wash Jones, Milly Jones

1869 – Milly naște. Wash Jones îl omoară pe Sutpen (da, cu securea. Până aici înțelegem că motivul omorului ar fi faptul că Sutpen îi sedusese fiica)

1869 – Judith vinde magazinul și folosește toți bani pentru a-i cumpăra tatălui său o piatră funerară

1908 – Quentin și tatăl său vizitează mormântul lui Sutpen

1859 – se naște Charles Etienne Saint-Valery Bon, fiul lui Charles Bon și a concubinei sale

1884 – moare Charles E. S-V. Bon. Judith moare și ea

1870 – Charles E. S-V. Bon și mama acestuia petrec o săptămână la Suta lui Sutpen, în companie lui Clytie și Judith

1871 – aflând că a rămas orfan, Judith o trimite pe Clytie la New Orleans să-l aducă la Sută pe Charles E. S-V Bon (fiul logodnicului ei mort)

1881 – Charles e arestat

1882 – Charles E. S-V. Bon se căsătorește cu o negresă și are un copil cu ea, pe Jim Bond

1900 – jucându-se cu alți copii, Quentin îi vede pe Jim Bond și Clytie la vechea casă a lui Sutpen

 

VII

 

1834 – în vreme ce-l vânează pe arhitectul francez cu negri și câini, Sutpen îi povestește bunicului lui Quentin povestea sa

1808 – Thomas Sutpen se naște într-o cabană în Virginia

1818 – familia lui Sutpen se mută în zona Tidewater din Virginia, unde tatăl său devine paznic pe plantație

1818 – Sutpen este alungat de un sclav, spunându-i-se să intre în casă pe ușa din dos (pe unde intrau sclavii), moment în care Sutpen începe să-și coneapă planul

1864 – reîntors acasă din război ca să pună o piatră funerară la mormântul soției sale, Sutpen îi spune bunicului lui Quentin continuarea poveștii pe care o începuse cu 30 de ani în urmă

1831 – Sutpen își abandonează primul copil după ce află un secret. Numele acelui prim copil al său este… Charles Bon.

1827 – Sutpen, ca paznic pe o plantație din Haiti, înăbușă o mică revoltă a sclavilor și se căsătorește cu fiica stăpânului plantației

1831 – Sutpen își lasă nevastă pentru că ea nu poate să-l ajute să-și făurească planul

1859 – în momentul în care Henry vine acasă cu Bon, Sutpen își dă seama că cei doi sunt frați, dar nu recunoaște nimic în public, păstrând pentru el secretul

1860 – Sutpen îi spune lui Henry că Judith nu se poate căsători cu Bon pentur

1862 – atât Bon cât și bunicul lui Quentin sunt răniți la bărălia de la Pittsburg Landing

1865 – Sutpen îl vizitează pe Henry în regimentul său

1868 – Bunicul lui Quentin îi aude pe Wash Johnes spunându-i lui Sutpen să facă “ce trebuie făcut” în legătură cu Milly

1869 – Sutpen o părăsește pe Milly pentru că al lor copil era o fată, nu un băiat

1869 – Wash Jones, înconjurat de localnici, le omoară pe Milly și pe copilă, apoi moare și el

 

VIII

 

1840-1859 – Mama lui Bon îl crește pe acesta cu gândul de-a se răzbuna pe Sutpen, care-o părăsise când aflase că are sânge de negru

1850 – Mama lui Bon angajează un avocat, care începe să se folosească de Bon pentru a pune mâna pe averea lui Sutpen

1859 – e posibil ca avocatul să i-o prezinte lui Bon pe viitoare sa soție

1859 – la sugestia avocatului, Bon se înscrie la Universitatea din Mississippi. Și tot sub auspiciile avocatului, Bon se întâlnește cu Henry

1859 – Bon vine alături de Henry la Suta lui Sutpen, încercând să fie recunoscut ca fiu de tatăl său, ceea ce nu se întâmplă

1860 – fără să-i spună nimic lui Bon, Sutpen îi mărturisește totul lui Henry și îi interzice lui Judith să se căsătorească cu Bon

1860-1861 – Bon îl conduce pe Henry la New Orleans pentru a i-o prezenta pe soția sa

1862 – soția lui Bon îi trimite acestuia o poză cu ea și fiul lor

1862 – e posibil ca avocatul să o fi omorât pe mama lui Bon și să fi fugit cu banii ei

1861 – Judith îi trimite lui Bon o poză cu ea

1862 – Bon îl salvează pe Henry, după ce acesta e rănit în bătălia de la Pittsburg (până acum a fost invers)

1865 – după ce Sutpen refuză în continuare să-l recunoască drept fiu, Bon îi trimite o scrisoare lui Judith (cea în care îi spune că au așteptat destul)

1865 – Sutpen îl vizitează pe Henry și-i spune că mama lui Bon avea sânge negru

1865 – Henry îl omoară pe Bon la poarta casei lui Sutpen (nu din cauza posibilului incest care urma să aibă loc, ci pentru că Bon are sânge de negru). Înăuntrul cutiei în care Judith îi trimisese lui Bon poza sa, aceasta găsești poza soției lui Bon și a copilului lor (Charles S. E-V. Bon)

 

IX

 

1848 – este fondată universitatea din Mississippi

1909 – Quentin o însoțește, noaptea, pe Rosa la vechea casă a lui Sutpen. Îi găsește acolo pe Clytie, Jim Bond și… Henry

1909 – Rosa se duce după o ambulanță pentru a-l lua de acolo pe Henry. Clytie are impresia că s-a dus după poliție pentru a-l aresta pe Henry pentru că-l împușcase și omorâse pe Bon

1909 – Clytie îl pune pe Jim Bond să dea foc casei; ea și Henry mori arzând. Rosa intră în comă și nu mai poate fi salvată

1909 – Jim Bond continuă să trăiască la Suta lui Sutpen

1910 – Jason III Compson îi scrie lui Quentin pentru a-i spune că Rosa a murit

 

 

Tabel cronologic în funcție de naratori:**

Rosa:

1866 – Sutpen se întoarce din războiul de secesiune și îi spune Rosei că o să se căsătorească cu ea. Rosa acceptă.

1833-1841 – Sutpen cumpără cele 100 de mile pătate (Suta lui Sutpen), își construiește casa (fără mobilă ori feronerie), se căsătorește cu Ellen Coldfield, sora Rosei, și are un fiu (Henry) și o fiică (Judith)

1860 – Sutpen îi înterzice fiicei sale, Judith, să se căsătorească. Ellen Coldfield moare. Henry îți repudiază casa și dreptul de moștenire, plecând de acasă.

1845 – se naște Rosa Coldfield (cu 6 ani mai tânără decât Henry și cu 4 decât Judith)

1848 – Sutpen organizează o întrecere de căruțe

1850 – Sutpen este văzut de Judith luându-se la trânte cu sclavii săi

1833 -1841 – Sutpen are o fiică (Clytemenestra, Clyte) cu o negresă

1865 – Henry îi spune lui Judith că nu se poate căsători cu Bon pentru că l-a omorât (lucru care se

întâmplase cu câteva secunde în urmă, în fața ușii)

1865 – Rosa este adusă de Wash John la Suta lui Sutpen, unde are o altercație cu Clytie pe scări (Henry tocmai îl împușcase pe Bon)

1860 – Bon vine îi vizită la Suta lui Sutpen pentru două zile

1860 – Rosa se duce să stea cu Judith la Suta lui Sutpen

1866 – Sutpen se întoarce din război

1866 – Rosa se logodește cu Sutpen

1866 – Sutpen pronunță acele cuvinte scandaloase care-o determină pe Rosa să plece din casa lui și să se întoarcă în Jefferson, purtând doliu pentru tot restul vieții ei

1869 – Sutpen moare lovit cu securea

 

Citește mai mult…

Liternautica

 

Vă anunț cu deosebită plăcere lansarea la apă a unui nou site literar, ocazie cu care aș dori să vă invit să vă înscrieți pe el și să contribuiți cu câte o recenzie, articol ori proză. Știu că sunt destule persoane care vizitează acest blog și care au talent în a crea și prezenta lumi 🙂

 

lit

Cuvânt și reprezentare

           În ultima vreme m-am tot rotit în jurul celor două idei, încercând, cumva, să determin gradul în care cuvintele pot desemna ori defini sentimentele, dincolo de aparenta lor putință prost și marginal înțeleasă de-a le sugera. Folosim aceleași cuvinte pentru a ne face înțeleși, spunem că iubim, urâm, adorăm, ne este dor și așa mai departe, însă, uzitându-le, în ce măsură reușim să descriem ceea ce simțim cu adevărat? Întrebarea, simplă doar în aparență, se înscrie într-una dintre cele patru probleme fundamentale ale filosofiei limbajului, mai exact relația dintre acesta și realitate, vizându-le într-o destul de mare măsură și pe celelalte trei, și anume natura semnificației, folosirea limbii și mai ales înțelegerea limbajului. Doar pentru a putea merge mai departe, am să descriu cât se poate de succint ce vizează fiecare dintre acestea și am să încep cu natura semnificației pentru că are cea mai mică legătură (mică doar în comparație cu celelalte) cu problema adusă în discuție.

          Natura semnificației reprezintă gradul de adevăr pe care un anumit enunț îl conține sau nu. Oțelul este un aliaj al fierului cu carbonul este un astfel de enunț, iar dacă la o primă vedere pare destul de simplu să determinăm gradul său de adevăr, lucrurile se complică în momentul în care încercăm să definim fiecare termen în parte, rolul și funcția lui în enunț, capacitatea fiecăruia de reprezentare și nu în ultimul rând să definim însăși noțiunilor de adevărat și fals de la care am pornit. Sunt sigur că cele mai multe persoane găsesc că aceasta-i o falsă problemă ori cel puțin una complet inutilă, oțelul chiar este un aliaj al fierului cu carbonul, însă acest prim enunț nu face decât să deschidă poarta către următoarele, cu mult mai interesante și mai greu de verificat, cum ar fi Iarba este verde, Eu urăsc, Eu urăsc cu pasiune, Lumea este o reprezentare a minții mele ș.a.m.d. Nu vreau să intru în amănunte, cine este interesant de subiect îi poate citi pe Aristotel, Hume, Locke, Tarsky ori Wittgenstein.

          Folosirea limbii este, poate, cea mai puțin filosofică dintre problemele fundamentale ale limbajului, pentru că de ea se ocupă atât sociologia cât și lingvistica, ieșind puțin din zona celorlalte trei. Ea vizează rolul limbajului în relațiile interumane, modul în care acesta a apărut și s-a dezvoltat ș.a.m.d. și se raportează direct la societate. Nu trebuie însă subestimată, întreaga literatură nu face decât să o exemplifice și expliciteze.

          Înțelegerea limbajului tratează modul în care construcțiile sintactice se asemănă ori deosebesc în mintea emițătorului și a receptorului și are o importanță mai mică atunci când vorbim de lucruri concrete și mai mare, chiar copleșitoare, când facem referire la sentimente ori noțiuni abstracte. Deși rolul ei în cadrul chestiunii avute în discuție este de netăgăduit, nu aș dori să insist prea mult, considerând că, pentru moment, înțelegerea ei este suficientă. Cel puțin atâta timp cât nu aduc în discuție argumentul nihilist al deconstrucției elementelor în părțile lor fundamentale, argument care ar pune capăt oricărei discuții.

            În fine, problematica cu care ar fi trebuit să încep dacă ar fi fost să prezint descrescător importanța lor este relația dintre limbaj și realitatea pe care acesta o descrie. Iarăși, pornind de la un obiect concret, cum ar fi, de pildă, un scaun ori copac, tindem să credem, simplificând foarte mult lucrurile, că bazele discuției nu sunt doar de la sine înțelese, dar și lipsite de importanță. Însă, chiar și în acest caz, al obiectelor concrete, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Cu toate că fiecare dintre noi știm cum cum arată un scaun ori un copac, în momentul în care facem referire la ele ne imaginăm lucruri diferite (scaunul poate avea, de regulă, de la unu la patru picioare, poate avea sau nu spătar, poate fi mai înalt sau mai scund, de-o culoare sau alta, nou ori vechi și așa mai departe, iar de copaci nici nu cred că ar mai fi cazul să vorbim. Apoi există o serie de variații progresive și tranziții infinite prin care putem trece unul dintre aceste obiecte până când va înceta, fără o limită bine definită, să mai poată fi reprezentat de cuvântul respectiv. Un copac este copac atâta timp cât întrunește anumite criterii, însă le putem elimina rând pe rând până când să nu mai fie vorba de vreunul. Un copac fără ramuri, un copac uscat (încă e copac?), un copac doborât la pământ (încă copac?), un copac doborât la pământ și fără crengi etc, până când noțiunea de copac se va transforma în cea de trunchi de copac. Limita dintre cele două? Arbitrară. În DEX 2009, scaunul este astfel definit: Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. Vag, foarte vag, pentru că pot la fel de bine să stau și pe un taburel și pe o măsuță ori un corp de mobilă oarecare. Ar fi fost mai indicat, probabil, ca verbul a putea să fie înlocuit cu a deservi, sintagma pe care poate să stea o singură persoană transformându-se în deservind o singură persoană în scopul șederii (un limbaj aidoma scaunului – de lemn). Observați, sper, toate probleme care se nasc în cazul de față. Prima, cea subliniată de mine, constă în diferența de sens dintre putință (a putea) și scop (a deservi), însă putem merge mai departe și semnala discrepanțe la aproape fiecare cuvânt folosit pentru a defini ceva atât de simplu cum este un scaun. Mobilă (ce este mobila, ce nu mai poate fi considerată mobilă, un trunchi de copac nefasonat mai este mobilă? Dar fasonat doar puțin? Dar fasonat doar puțin mai mult? etc), cu sau fără spetează (am putea ridica și aici o mulțime de probleme cu privire la ceea ce înseamnă spetează, fiind astfel nevoiți să căutăm în DEX un alt cuvânt definit prin termeni la fel de interpretabili, dar nu am s-o fac pentru că oricum nu contează dacă are sau nu spătar), pe care poate să stea (să stea cum? culcată, în picioare, într-o parte? sau a putea se referă pur și simplu la posibilitatea fizică?) o singură persoană (să zicem că se subînțelege că vorbim de un om, însă, dacă cel mai supraponderal dintre oameni (din câte știu există un mexican care cântărește peste o jumătate de tonă) sfărâmă scaunul, acela s-ar mai fi putut numi înainte vreme scaun ori nu? Pentru că, evident, pe el nu putea să stea acea persoană, ieșind astfel din rigoarea definiției date mai sus). Dar dacă înghesuim pe el două persoane? Însă nu consider că vreunul dintre voi are vreo problemă în a ști ce-i acela un scaun. Și asta pentru că întâi l-ați văzut, l-ați pipăit, l-ați simțit și abia apoi a capătat în mintea dvs. o denumire. Dacă lucrurile ar fi stat invers și, fără să fi văzut vreodată un scaun, ați fi citit definiția din dicționar, cred că nu v-ar mai fi fost la fel de ușor să identificați unul dintr-o mulțime de alte obiecte de mobilier cu caracteristici asemănătoare. Despre relația dintre limbaj și realitate s-a vorbit foarte mult, unul dintre primii ei teoriticieni fiind Platon, care a încercat să le împace subordonând-o pe cea de-a doua celei dintâi. Însă nu la cuvinte se referea acesta când vorbea despre lumea ideilor, ci la noțiuni redate prin simple cuvinte, noțiuni care suportă în lumea noastră concretă, materială, o multitudine de variațiuni. Bunăoară putem vorbi de ideea de scaun, iar toate scaunele pe care ni le-am putea imagina sunt doar variații a celei primordiale. Însă, mă tem, că vom sfârși, din pricina imposibilității de a găsi o limită concretă într-o idee și alta (cea de scaun, cea de spătar, cea de picior de scaun, cea de scaun rupt etc), la tot atât de multe câte variațiuni sunt. Sute de ani mai târziu, Plotin aduce în discuție această meteahnă, însă este mai preocupat de decăderea ideilor în materie, pornind de la cea primordială, de Unu, decât de o eventuală soluționare a sa. De fapt, la Plotin nici nu este nevoie de o astfel de soluționare, el nepărând să aibă o problemă cu infinitele variații ale ideilor, ba dimpotrivă, această infinitate pare să ajute demersului său.

          Până acum, să zicem, am vorbit despre un lucru familiar, concret, care nu ar trebui să ridice prea multe probleme; dacă vă trimite cineva să aduceți dintr-o casă un scaun sunt sigur că nu ați veni cu o masă ori un dulap, dar dacă ați fi trimis să aduceți un scaun dintr-o încăpere plină cu scaune de diverse mărimi și culori și cu mii de caracteristici deosebite, cel cu care ați veni n-ar coincide, fără alte informații adiționale, cu cel la care persoana care v-a trimis s-a referit, fie că a făcut-o doar în mintea sa, deși atât cel cu care ați venit cât și cel din mintea persoanei respective tot scaun s-ar numi. Dar ce se întâmplă când ne referim la sentimente ori la lucruri abstracte? Iubire, spre exemplu. Ură, dor, a tânji, a dori, a crede. Mergem în dicționar mai întâi pentru a le căuta definiția sau le știm deja? Faptul că puteți citi aceste cuvinte mă îndreptățește să cred că ați simțit măcar o dată aceste sentimente și că, dacă v-ați strădui puțin, ați reuși să le definiți în cuvinte. Încercați, vă rog să faceți acest exercițiu, să definiți prin propriile dvs. cuvinte iubirea, și continuați să citiți după ce-l veți fi terminat.

          Gata? Haideți atunci să vedem ce spune și DEX-ul: Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. Îmi este greu să cred că ați folosit aceleași cuvinte și cu atât mai puțin în exact aceeași ordine. Iar dacă, totuși, ați făcut-o, atunci înseamnă că nu știți ce înseamnă iubire, știți doar definiția ei. Mi-ați putea reproșa că un lucru este definiția lui, tautologic vorbind are sens, fără ca totuși să aveți dreptate. Nu, un lucru nu este egal cu definiția lui, ci doar cu el însuși. Cel mai probabil ați echivalat iubirea cu dragostea, încercând să spuneți, concret, ce înseamnă pentru dvs. sentimentul acela puternic și înălțător, pe care îl simți față de cineva și ceva etc etc. Nu contează. Ideea este că l-ați definit, cu siguranță, într-un mod diferit decât a făcut-o DEX-ul și, cel mai probabil, diferit de felul în care o fac eu ori ceilalți. Simțim doar diferit, nu? Pare logic să folosim alte cuvinte. Da, este logic, dar doar până când realizăm că nu folosim, de fapt, alte cuvinte. Folosim fix cuvintele existente în vocabularul limbii, doar că le definim diferit și le definim diferit prin intermediul altor cuvinte pe care le înțelegem și definim diferit și așa mai departe, la infinit. Echivalând iubirea cu dragostea, nu reușim să ne-o însușim, pentru că și dragostea va trebui să o definim folosind cuvintele întâlnite-n DEX. Despre dragoste, acesta spune: Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor. Ce naiba e afecțiunea? Consultăm iar DEX-ul: Simpatie, prietenie, dragoste față de ci­neva. Și simpatia ce e? Atracție, înclinare, afinitate pe care cineva o simte față de o persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecțiune. Și atunci atracția, înclinarea, afinitatea? Nu ajungem nicăieri. Încercând să definim într-un mod propriu un sentiment care ne este, în fond, propriu, nu facem decât să recurgem la alți termeni pe care-i resimțim diferit și pe care ar trebui să-i definim într-un mod propriu. Orice am face, nu putem evada din închisoarea limbii pe care-o vorbim, suntem obligați să folosim cuvinte care ne sunt, de fapt, străine și care nu redau decât aproximativ ceea ce simțim. Și chiar mai mult decât atât, nu doar redau aproximativ, ci ele ajung să ne șlefuiască sentimentele, să ni le văduvească de profunzime și să le-înghesuie în calapodul îngust al formelor lor. Sub spectrul lor, sentimentele se deformează și sluțesc, însă fără ele redevin simple reverberații ale instinctelor care ne-au guvernat cândva. Cu cât folosim mai mulți termeni pentru a defini un sentiment, cu atât sentimentul respectiv este mai complex și mai diferit de felul în care este înțeles de majoritatea oamenilor.

          Să mergem mai departe și să facem un mic exercițiu de imaginație pentru a vedea cum de am ajuns să definim, în termeni proprii, iubirea de parcă ar fi un sentiment increat și imanent, când, de fapt, nu este nici una nici alta. Ați asociat sentimentul care părea să corespundă cel mai bine cu ceea ce ați crezut că însemnă iubirea, așa cum ați înțeles-o privind în jurul vostru. Ați reflectat lumea extrinsecă în cea intrinsecă, nu invers. Eu, citind relativ mult și influențat lăsându-mă de scriitori precum Turgheniev, Lermontov ori Pushkin, o voi defini și percepe într-un mod totalmente diferit de cel care urmărește telenovele ori de cel care-a crescut într-o familie disfuncțională (deși într-o astfel de familie am crescut și eu, dar nu pot spune că m-a marcat prea mult) sau de către cineva care chinuia, de mic copil, câini și pisici. Am împrumutat nu doar cuvântul propriu-zis, dar, inconștient, sentimentele noastre au luat forma impusă de modul în care am trăit și cunoscut. Și pentru că trăim în medii și lumi diferite, avem sentimente diferite. La originea sentimentelor stau, în opinia mea, câteva însușiri primordiale pe care le putem observa la animale (și cu cât animalele sunt mai evoluate, cu atât gama acestor însușiri este, nu mai largă, ci mai bine definită, dezvoltată pe baza instinctelor inițiale): frica, dorința, plăcerea, nevoia de supraviețuire etc, dar nu asemenea unor concepte bine definite, după cum pot fi ele găsite-n DEX, ci mai degrabă a unor nuanțe, a unor culori care se întrepătrund și care conțin într-o mai mică sau mai mare măsură pigmenți din celelalte. Nu pot spune despre om că are mai multe sentimente, ci că variațiile dintre ele sunt mai clar reprezentate în cazul său cu ajutorul nemijlocit al cuvintelor. Unde nu existau decât trei culori primare, există acum o varietate aproape infinită de nuanțe, însă număr limitat de termeni care să le descrie. Așa cum există o istorie a religiei, bunăoară, la fel de bine există, sau ar trebui să existe, și o istorie a sentimentelor, o cronologie a lor pur subiectivă, pe care nu facem altceva decât să o repetăm, parțial, de-a lungul scurtei noastre vieți.

          Aș fi dorit să continui, exemplificând firidele dintre înțelesurile cuvintelor prin muzică, bancuri ori lecturi, însă cred că m-am lungit destul cu vorba. Poate că am să reiau cândva ideea. Până atunci vă las în compania unui citat din Wittgenstein:

,,Limitele universului meu sunt limitele limbajului meu.”

          Alergați după bariere, măriți-vă universul. Jucați travian, sau cum naiba s-o numi jocul acela de strategie 🙂

Concurs – Apolinaria

apo            În urma deciziei luate acum câteva zile de a retrage de la vânzare și de pe site-ul editurii  Apolinaria, mi-aș dori să o ofer în întregime și în mod gratuit cât mai multor persoane, motiv pentru care voi lansa o serie de concursuri prin intermediul cărora să o promovez în mediul online. Momentan, nu o pot oferi decât în format pdf, dar o să fac tot posibilul să apară și ca mobi ori epub, odată cu primirea noului ISBN de la Biblioteca Națională.

             Îndrăznesc să afirm, în cunoștință de cauză și fără falsă modestie, că este unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă apărute în limba română în ultima decadă. Conține 12 povestiri, dintre care 9 fiind premiate în cadrul unor concursuri literare naționale și internaționale, scrise în 5 țări, pe 3 continente, de-a lungul a aproape 4 ani de zile. Am cochetat în cadrul lor atât cu fantasticul, cât și cu realismul magic, urmărind câteva dintre ideile care m-au bântuit în tot acest timp și care vor continua, cel mai probabil, să o facă și de acum încolo.

              Ce trebuie să faceți pentru a primi acest volum? Să lăsați un comentariu în josul mesajului spunând care este scriitorul vostru preferat și de ce ori să dai like paginii de facebook din stânga ori să dați share acestui mesaj ori toate trei. Eu voi alege drept câștigători, cu ajutorul unui program online, jumătate dintre participanți (oricine având astfel 50% șanse să se aleagă cu pdf-ul, pe care o să-l primească începând de săptămâna viitoare, în afara celor care aleg toate cele trei metode de înscriere în concurs, caz în care șansele ajung la 100%).

 

 

 

Au apărut Vandalii

coperta_vandalii             Romanul meu de debut a avăzut astăzi lumina tiparului și poate fi deja comandat de pe site-ul editurii Herg Benet la prețul de doar 22,5 lei. Dacă vrezi să vă tăvăliți de râs, nu aveți decât să-l comandați!

De îndată ce voi primi și eu volumele de autor voi da drumul la concursuri, așa că stați pe aproape. Romanul va ajunge în librării în aproximtiv 3 săptămâni.

Franz Kafka – Procesul

prProcesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

Limba în care a fost scris: germană

Titlul în engleză: The Trial

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

Număr de pagini: 288

Ediţie: Minerva, 1977

Traducător: Gellu Naum

Despre autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

O posibilă interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

la care K. răspunde:

– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

  • tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
  • tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
  • legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

– Asta e rău, făcu unchiul.

– Cum? întrebă K. privindu-l.

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

Ioana Resteman – Surâsul umbrelor

sur         După ce în ultima vreme am citit cu predilecție scriitori străini (și-n special, scriitori apreciați de critică și răsplătiți cu nenumărate premii), printr-un concurs de întâmplări am ajuns să pun mâna pe romanul semnat de-o tânără de care nu mulți au auzit până acum. Este vorba de Ioana Resteman, care are, din câte înțeleg, doar 19 ani, iar romanul pe care l-am menționat este cartea ei de debut și se numește Surâsul umbrelor. Romanul este unul pastoral, câmpenesc, o combinație destul de reușită între scrierile lui Bjørnstjerne Bjørnson și, incidental, cele ale lui Liviu Rebreanu, și are în vedere destinul unei familii de români de la începutul secolului trecut, bântuită de nenoroc (sau, după cum sugerează autoarea, urmărită de blestem) și într-o permanentă luptă cu ea însăși. Nu este astfel de mirare că ne reîntâlnim cu teme din literatura română pe care, dacă nu le credeam demult uitate, ni le închipuiam drept schimbate și metamorfozate. Avem în față aceeași sete de pământ caracteristică perioadei interbelice și romanelor realiste, contopită cu încercarea zadarnică a personajelor de a-și clădi un destin călcând pe urmele părinților lor. Opțiunile lor sunt limitate, viața, din punctul nostru de vedere, mărginită, însă între limitele ei, Ioana Resteman izbutește să condenseze o seamă largă de sentimente, trăiri și zbateri atât de caracteristice omului de la țară. Personajele sunt creionate în grabă, din mers, fără a se insista în vreun fel pe înfățișarea lor, sub care s-ar putea ascunde oricine, dar punând accent pe profilul psihologic. Acțiunile, toate iscate în urma unor puternice frământări lăuntrice, lasă să se întrevadă sufletele, nu chipurile, autoarea aducându-ne astfel în prim plan o serie de griji și întâmplări atemporale, caracteristice tuturor într-o mai mică sau mai mare măsură. Sentimentele descrise nu s-au pierdut în negura vremurilor, nu au fost înghițite de puhoiul timpului ori îngropate de anii care s-au scurs neiertători, ele rezidă în adâncul sufletelor noastre și așteaptă doar un moment de nesiguranță ori tristețe pentru a ieși la iveală și-a ne acapara. Sunt neliniștile noastre cele mai profunde, care se adresează și vizează nemjlocit identitatea noastră și rolul nostru în această lume. Iar autoarea știe cum să le scoată la suprafață, cum să le dea glas și cum să le potolească. O epocă întreagă poate fi înțeleasă prin intermediul personajelor sale bine surprinse și fidel analizate, o epocă bine documentată, Ioana Resteman construindu-și cu conștiinciozitate romanul pe mărturiile unor persoane care au luat parte la evenimentele descrise. Însă acesta ar putea fi cel mai mare neajuns al romanului, faptul că se adâncește în trecut în loc să vizeze prezentul, însă sunt acțiune care merită descrise, trăiri care merită imortalizate.

Există, desigur, și o serie de neajunsuri (și aș dori să menționez aici graba cu care se trece peste anumite evenimente marcante, stilul care rămâne în permanență alert și tensionat, stăvilit arareori și doar de pasaje răzlețe, stil care nu se justifică întotdeauna, precum și tendința, folosită pe scară largă de Władysław Stanisław Reymont în romanul său Țăranii, de a trata personajele nu individual, ci colectiv, dar și mult prea rarele digresiuni descriptive), însă, având în vedere vârsta scriitoarei, cred cu tărie că, prin exercițiu, vor dispărea cu timpul.

O surpriză plăcută!

Cele mai interesante 100 de lucruri despre cărţi şi scriitori

1. Alexandre Dumas a deschis, în Paris, primul local în care se găteau frigărui. I-a venit această idee după ce-a călătorit prin Caucaz.

2. Alexandru Odobescu s-a sinucis după ce s-a îndrăgostit de o femeie cu treizeci de ani mai tânără decât el.

3.  Alfabetul cambodgian are 74 de litere.

4. Aproape două milioane de oameni au luat parte la ceremonia de înmormântare a lui Victor Hugo, în 1885.

5. Arthur Conan Doyle, autorul celebrelor povestiri cu Sherlock Holmes, era de profesie oftalmolog. S-a apucat de scris pentru că nu-i ajungeau banii.

6. Jack Kerouac a scris faimoasa sa lucrare, ‘Pe drum’,  pe rolă continuă, sub influenţa unui cocktail de substanţe care afectează creierul, printre care alcool, marijuana, benzedrine şi amfetamină.

7. Autorul romanului Robinson Crusoe şi-a schimbat în 1703 numele din Foe în Defoe. În 1896 J.M. Coetzee a scris un roman intitulat Foe în care continuă acţiunea din Robinson Crusoe.

8. Autorul trilogiei Stăpânul inelelor, J. R. R. Tolkien, era un şofer foarte nepriceput, sforăia într-atât de tare încât era nevoit să înnopteze în baie pentru a nu o deranja pe soţie şi ,de asemenea, era un francofob înverşunat – ura francezii începând de la Wilhelm Cuceritorul.

9. Balzac considera că ejacularea era un consum de energie artistică, deoarece sperma era percepută drept un lichid cerebral. Odată, discutând cu o amică, scriitorul a exclamat cu amărăciune: Azi dimineaţă am pierdut un roman!

10. Biblia (în varianta King James) conţine 810.697 de cuvinte.

11. Bogdan Petriceicu Haşdeu a fost atât de îndurerat de moarte fiicei lui încât s-a îndreptat spre spritism. Se spune că planul palatului pe care i l-a ridicat mai apoi fiicei i-ar fi fost dictat în timpul şedinţelor de spiritism de către Iulia.

12. Bogdan Petriceicu Haşdeu şi-a început cariera literară scriind în limba rusă.

13. Camil Petrescu s-a oferit voluntar să plece pe front şi a fost respins în repetate rânduri din cauza constituţiei sale astenice.

14. Casanova a scris 42 de cărţi. Printre acestea se numără o traducere a Iliadei în italiană, câteva cărţi de istorie, una de science fiction în care anticipează avionul, televizorul şi maşina şi 12 volume de memorii.

15. Cea mai scumpă carte vândută vreodată a fost un exemplar din Canterbury Tales de Chauser din 1477. Aceasta a fost scoasă la licitaţie în 1998 şi vândută cu peste 4,6 milioane de lire sterline.

16. Cel mai bătrân laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a fost Doris Lessing, la 88 de ani.

17. Cel mai tânăr laureat al Premiului Nobel pentru Literatură este Rudyard Kipling, la 42 de ani.

18. Charles Dickens dormea şi scria întotdeauna cu faţa spre nord.

19. Cu excepţia lui William, toţi membrii familiei Shakespeare au fost analfabeţi.

20. Cum pe vremea aceea nu existau nici maşini de scris şi nici calculatoare, soţia lui Tolstoi a trebui să copieze de mână tot romanul Război şi Pace. De 7 ori!

21. Doar doi laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură au refuzat să-l ridice: Boris Pasternak şi J.P. Sarte. Primul sub presiunea autorităţilor sovietice, iar cel din urmă pentru că nu dorea să-i fie asociat numele cu o instituţie. Interesant este şi fapt că premiul respectiv consta în câteva sute de mii de dolari.

22. Don Quixote este cel mai bine vândut roman din lume. Până în prezent au fost comercializate peste 500 de milioane de exemplare. Al doilea pe listă ar fi Povestea a două oraşe, de Charles Dickens.

23. Duşmanul de moarte al lui Sherlock Holmes este profesorul Moriarity.

24. E.A. Poe s-a căsătorit cu o verişoară de-a sa care avea doar 13 ani.

25. Emily Dickinson, cea mai mare poetă a Statelor Unite, nu a publicat decât 7 poeme de-a lungul vieţii ei. Ieşea arareori din casă, iar majotitatea membrilor familiei sale nu ştiau că ea scrie.

26. Ernest Hemingway s-a sinucis la 61 de ani. Nu a fost însă singurul din familia sa care a recurs la acest gest. Atât tatăl cât şi fratele său şi sora sa s-au sinucis.

27. F. Scott Fitzgerald era înnebunit după picioarele femeilor. Deși nu permitea nimănui să-i vadă picioarele, atunci când el le zărea pe cele ale altora se excita imediat.

28. Fantomele apar în patru piese de teatru shakespeariene: Iulius Cezar, Hamlet, Richard al III-lea şi Macbeth.

29. Ferma Animalelor de George Orwell a fost cenzurată în U.R.S.S. şi refuzată iniţial în Marea Britanie la sfatul unui ofiţer care s-a dovedit mai târziu a fi spion sovietic.

30. Franz Kafka era veşnic nemulţumit de cum arăta, așa că se dezbrăca complet foarte rar – de exemplu, deşi credea că spa-urile nudiste îi vor face bine la sănătate, nu îşi dădea niciodată pantalonii jos.

31. Gabriel Garcia Marquez a refuzat în repetate rânduri ca magistralul său roman Un veac de singurătate să fie ecranizat.

32. Hans Christian Andersen, cunoscut pentru basmele sale, era homesexual.

33. Honore de Balzac adora cafeaua – în decursul unei zile el consuma circa 50 de ceşti de cafea tare, turcească. Dacă nu avea posibilitatea să fiarbă cafeaua, scriitorul sfărâma nişte boabe şi le mesteca .

34. Ian Fleming, pasionat de ornitologie, şi-a numit personajul James Bond după ornitologul american cu acelaşi nume.

35. În 1939 scriitorul american Ernest Vincent a scris un roman de peste 51.000 de cuvinte, niciunul conţinând litera e.

36. În fiecare an în Statele Unite se publică peste 50.000 de titluri noi.

37. În intreaga sa carieră de pilot, Saint-Exupéry a suferit 15 accidente aviatice.

38. În Mizerabilii, Victor Hugo foloseşte o frază lungă de 823 de cuvinte.

39. În poemul său, Paradisul Pierdut, John Milton foloseşte peste 8.000 de cuvinte diferite.

40. În S.U.A. în fiecare secundă sunt cumpărate 57 de cărţi.

41. În Spania se publică anual mai multe cărţi decât au fost traduse în toate ţările arabe în ultimi 500 de ani.

42. În timpurile în care Marquez abia îşi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie şi nu de puţine ori a fost nevoit să înnopteze în bordeluri.

43. În ultimii 12 ani din viaţă, Casanova a lucrat ca bibliotecar.

44. Iniţial, Ray Bradbury şi-a numit romanul Farenheit 471,’ Pompierul’.

45. Iulia Haşdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, a fost un copil-minune care la 11 ani a absolvit Colegiul Naţional Sfântul Sava şi, in paralel, Conservatorul de muzică din Bucureşti, iar apoi a studiat la Sorbona. La 17 ani a reuşit să publice un volum de poezii în franceză.

46. Jack London este considerat ca fiind primul scriitor care a devenit bogat exclusiv de pe urma cărţilor sale. Asta după ce a fost refuzat de nu mai puţin de 600 de ori şi era să se lase de scris după ce a primit doar 5 dolari pentru prima sa povestire acceptată.

47. James Joyce a suferit de cinofobie, keraunofobie şi hidrofobie, adică îi era frică de câini, fulgere şi apă.

48. James Joyce era interesat de actul sexual extrem de mult, până la obsesie. Și-a început viaţa sexuală foarte devreme, alături de o prostituată. Până după căsătoria cu Nora, a continuat să se culce cu prostituate, dezgustat de act, dar convins că experienţele îi vor folosi.

49. James Joyce şi-a petrecut şapte ani din viaţă scriind romanul Ulisse.

50. John Keats avea doar 1,5 metri înălţime, la fel ca şi William Blake.

51. La fiecare două săptămâni o limbă dispare pentru totdeauna.

52. La sfârşitul lunii februarie din 1974, scriitorul de ficţiune şi consumator de amfetamină, Philip K. Dick, în timp ce se odihnea în casa lui, a avut o serie de viziuni puternice. Acestea au continuat şi pe tot parcursul lunii următoare, o combinaţie de modele geometrice vii cu imagini ecleziastice, cu scopul de a crea interpretări noi şi profunde a istoriei religioase şi literare.

53. Lev Tolstoi a suferit de cazuri grave şi frecvente de depresie, şi, în cele din urmă, a devenit un ascet rătăcitor în cursul vieţii sale octogenare. Tragic, el a murit după ce s-a îmbolnăvit de pneumonie, plecând în mierzul nopţii şi în mijlocul iernii spre gară.

54. Lev Tolstoi era un Don Juan în timpurile sale. A rămas celebru pentru ceea ce a făcut în noaptea nunții sale cu Sophia Behrs (în vârstă de 18 ani): a obligat-o să-i citească jurnalele întreaga seară pentru a o pregăti cu obiceiurile lui sexuale şi a-și mărturisi toate aventurile amoroase pe care le avuse până atunci.

55. Liviu Rebreanu a creat personajul lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor inspirându-se din viaţa familiei sale. Personajul principal este, de fapt, o copie destul de fidelă a fratelui său, Emil, spânzurat la Ghimeş în 1917.

56. Lui Edgar Allan Poe îi era frică de întuneric. Posibil, una din cauzele care a dus la această fobie a fost faptul că în copilărie viitorul scriitor a invăţat… în cimitir.

57. Lui Joseph Heller i-au trebuit 8 ani să termine romanul Catch 22.

58. Manuscrisul original al romanului lui Steinbeck, Despre şoareci şi oameni, a fost mâncat de un câine.

59. Marin Preda nu scria niciodată cu pixul sau creionul. Scria cu un stilou cu peniţa de aur, care după moartea lui nu a mai funcţionat niciodată. Peniţa era tocită mai mult într-o parte şi pentru a scrie cu el trebuia să ştii cum să îl ţii şi în ce poziţie să îl apleci, dar nimeni nu a reuşit să îl facă să scrie.

60. Mark Twain adora pisicile şi ura copiii (a vrut să-i facă o statuie regelui Irod).

61. Marquizul de Sade a avut, fără îndoială, o viaţă excentrică. Credinţele sale culturale stăteau la confluenţa ideilor revoluţionare legate de libertatea sexuală şi morală, narate, de altfel, în multe lucrări de ale sale şi de unde noi am moştenit termenul de sadism. În 1803, nu mult după încarcerarea sa, el a fost declarat nebun şi plasat într-un azil. Dar nici în azilul respectiv, de Sade nu a renunţat la relaţiile sale sexuale ilicite, până la moartea sa din 1814.

62. Mircea Eliade, autorul unor capodopere precum Maitreyi sau Romanul adolescentului miop (o lectură recomandată tuturor adolescenților), a fost, probabil, legionar.

63. Monstrul din romanul Frankestein scris Mary Shelly nu are nume, deşi scriitoarea obişnuia să-i spună Adam.

64. Numele celor trei muşchetari din romanul lui Dumas sunt: Porthos, Athos şi Aramis.

65. Până în prezent, s-au scris mai bine de 20.000 de cărţi despre şah.

66. Pe vremea lui Shakespeare nu existau femei actori, aşa că toate rolurile erau interpretate de bărbaţi.

67. Prima Biblie în limba eschimoşilor a apărut la Copenhaga în 1744.

68. Prima carte scrisă de L. Frank Baum avea ca subiect creşterea găinilor.

69. Prima povestire poliţistă scrisă vreodată i-a aparţinut lui E.A. Poe. În Crimele din Rue Morgue, acesta îl introduce pe detectivul Auguste C. Dupin.

70. Primul dicţionar în engleză a fost scris de Noah Webster. I-au trebuit 36 de ani ca să-l termine.

71. Primul roman american din care s-au vândut mai mult de 1 milion de copii a fost Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe. Aceasta stătea la o casă depărtare de Mark Twain.

72. Primul scriitor care a terminat (l-a dictat, de fapt) un roman la o maşină de scris a fost Mark Twain.

73. Prizonierii din Brazilia îşi pot reduce sentinţa dacă se apucă de citit cărţi. Pentru fiecare carte citită li se scad 4 zile din sentinţă. Din păcate nu li se pot scădea mai mult de 48 de zile într-un an.

74. Romanul Anna Karenina are peste 800 de pagini, dar a fost publicat iniţial sub forma unui foileton.

75. Romanul lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, conţine aproximativ 1,7 milioane de cuvinte.

76. Romanul Mândrie şi prejudecată de Jane Austen s-a numit iniţial Primele impresii.

77. Să ucizi o pasăre cântătoare este singurul roman scris de Harper Lee. Cu toate acestea a câştigat premiul Pulitzer şi a stat timp de 88 de săptămâni pe lista best seller-urilor.

78. Samuel Beckett a jucat crichet pentru Universitatea din Dublin.

79. Scriitorul belgian Georges Simenon este unul dintre cei mai prolifici autori. Timp de mai multe zeci de ani, obişnuia să termine o carte la fiecare 11 zile. A publicat peste 530 de cărţi, majoritatea sub pseudonim.

80. Scriitorul science – fiction şi horror, H.P. Lovecraft‚ a avut o stare mintală condiţionată atât de influenţe interne, cât şi externe. El a suferit de tulburări de somn.

81. Scriitorul şi omul politic român Ion Ghica a fost guvernator al insulei Samos (unde a trăit Pitagora).

82. Se estimează că 14 cuvinte noi sunt înglobate în limba engleză zilnic.

83. Şi vremea e ca să ucizi, romanul de debut al lui John Grisham, a fost refuzat de 28 de ori înainte de-a fi publicat.

84. Somerset Maugham era bisexual practicant.

85. Toţi banii obţinuţi de James M. Barri de pe urma cărţii Peter Pan au fost donaţi unui spital.

86. Vârsta medie a laureaţilor Premiului Nobel pentru Literatură este de 64 de ani.

87. Vocabularul unei persoane normale este format din 5-6.000 de cuvinte.

88. Voltaire leşina ori de câte ori mirosea trandafiri.

89. Walt Whitman, Edgar Allen Poe, Henry David Thoreau, Rudyard Kipling, Mark Twain şi Beatrix Potter şi-au publicat singuri cărţile.

90. William Faulkner a muncit câţiva ani ca poştaş, până când s-a descoperit că el arunca scrisorile nelivrate în coşul cu gunoi.

91. William Shakespeare a inventat peste 1.700 de cuvinte.

92. William Shakespeare s-a căsătorit la 18 ani cu Anne Hathaway, care avea 26 de ani şi era însărcinată în trei luni.

93. Cea mai bine vândută carte din sec. al XV-lea este un roman erotic numit Povestea a doi iubiţi, scris de Papa Pius al II-lea.

94. Poetul englez Byron (1788-1824) era într-atât de îndrăgostit de civilizaţia elenă încât s-a dus în Grecia să lupte împotriva turcilor în războiul grec pentru independenţă. Acolo s-a procopsit cu o răceală care i-a fost fatală. Grecii îl consideră un erou naţional.

95. Monumente ridicate în cinstea poetului ucrainian Taras Shevchenko se găsesc în peste 1.200 de locuri din lume. Majoritatea, bineînţeles, se află în Ucraina.

96. Există o serie de scriitori care obişnuiau să scrie stând în picioare. Printre aceştia se numără: Ernest Hemingway, Thomas Wolfe, Lewis Carroll, Vladimir Nabokov şi Philip Roth.

97. Edgar Allan Poe a intrat la Universitatea din Virginia la vârsta de 17 ani. În primul an, însă, şi-a pierdut toată bursa la pariuri şi a fost dat afară.

98.  Până să ajungă unul dintre cei mai bogaţi scriitori ai vremii, Jack London a trăit în sărăcie, schimbând mai multe slujbe: fermier, vânzător de ziare, marinar, pirat, căutător de aur ş.a.m.d. Din pricina vagabondajului a ajuns de mai multe ori la închisoare.

99. Fyodor Dostoevsky era un cartofor împătimit şi adeseori scria pentru a-şi putea plăti datoriile. 

100. Gorky înseamnă în rusă ‘amar’.

101. Cel mai mare creier din lume (al unei persoane normale) i-a aparţinut scriitorului rus Ivan Turgheniev. Creierul acestuia cântărea aproape două kilograme.

102. Tolstoi avea mai bine de 2 metri înălţime şi iubea să joace cărţi. Pe bani. Odată, după un joc care-a durat trei zile şi două nopţi, a reuşit să-şi piardă casa.

103. Lermontov, celebru pentru poemul său Demonul, a murit la doar 27 de ani în urma unui duel.

104. La 8 ani după ce-a câştigat National Book Award, scriitorul Jerzy Kosinski şi-a retrimis cartea sub un alt nume şi titlul mai multor edituri, pentru a testa editorii. Nu mică i-a fost suprinza când a fost refuzat de toţi (27 în total), inclusiv de editura care-l publicase în prealabil.

105. Ernest Hemingway suferea de peirafobie – teama patologică de-a vorbi în public.

106. Byron suferea de ‘nebunie afectivă’. În timpul şedirii în Veneţia se zvoneşte că ar fi avut în jur de 250 de amante. Într-un an.

107.  Charles Dickens avea ca hobby… hipnoza. Nu de puţine ori a încercat s-o adoarmă astfel pe soţia sa.

108. Oscar Wilde şi-a petrecut doi ani în închisoare pentru… sodomie.

109. Lewis Carroll suferea de vreo 20 de boli diferite. Există printre exegeţi suspiciunea că el ar fi fost de fapt Jack Spintecătorul.

 

S-ar putea să vă intereseze şi: alte 100 de lucruri interesante despre scriitori şi viaţa lor

Aplicaţie, aplicaţii

Dacă aveţi un telefon cu sistem de operare android, vă invit să descărcaţi prima mea aplicaţie direct de pe Google Play. Conţine peste 1.600 de lucruri interesante din domeniile: geografie, istorie, biologie, astronomie şi literatură, proverbe din peste 70 de ţări, legi bizare întâlnite în diverse ţări de pe mapamond, statistici ciudate, fobii şi nu în ultimul rând citate. Este gratuită, se instalează direct pe cardul extern şi nu ocupă decât 680 de kb.

Sper să vă placă!

%d blogeri au apreciat asta: