Posts from the ‘Uncategorized’ Category

Începutul unei proze şi rolul lui în ansamblul textului

… aşa se numeşte articolul pe care l-am publicat (pe lângă nelipsitul Radar) luna aceasta în revista Nautilus şi în care dezbat, pe scurt, ce-i drept, lăsând destul de multe lucruri nemenţionate, importanţa incipitului în textele ficţionale. Articolul poate fi citit în întregime aici, mai jos fiind doar un fragment menit să vă determine să vă decideţi dacă doriţi sau nu să accesaţi link-ul (dacă doriţi la final lecturii să-mi răspundeţi la următoarea întrebare: începutul cărui roman v-a impresionat ori v-a plăcut şi de ce? v-aş rămâne profund recunoascător):

 

Despre importanţa primei propoziţii, a primului paragraf ori a primei pagini nu cred că este nevoie să spun prea multe, fiind un lucru bine ştiut că majoritatea editorilor care decid să-şi arunce privirea peste materialele primite la redacţie îşi dau seama după câteva rânduri cu ce fel de proze au de-a face. Într-un articol recent publicat pe un prestigios site literar din Statele Unite se specula că în cazul a peste 95% din textele primite, agenţii literari abandonează lectura după prima pagină. A nu se înţelege totuşi că trebuie să te axezi doar pe expoziţie, lăsând de izbelişte restul naraţiunii, însă dacă ai o povestire reuşită, pentru ca posibilii cititori să ajungă să o parcurgă şi să-i descopere calităţile, este nevoie de un incipit pe măsură, mai ales dacă eşti începător, iar numele tău nu spune nimănui nimic. Nu este cea mai bună metodă, probabil nici cea mai eficientă, să tragi concluzii după parcurgerea unei părţi infime dintr-un text, însă cu siguranţă este cea mai rapidă. Şi având în vedere cât de mult se scrie în ziua de astăzi, este lesne de înţeles dispoziţia scăzută a editorilor de-a parcurge pagină după pagină din care nu află nimic altceva decât chinurile pe care le întâmpină personajul principal în tentativa sa prozaică de-a se culca, aşa cum se întâmplă în magistralul roman În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, roman care a fost refuzat din această pricină de André Gide. După publicarea în regim propriu, André Gide i-a trimis o scrisoare lui Proust prin care-şi cerea scuze pentru gafa făcută. Iar acesta nu este un caz singular, există nenumărate alte romane care s-au impus ulterior pe piaţă, dar care au fost iniţial refuzate din aceeaşi cauză: atractivitatea scăzută a începutului. Dacă nu aveţi de gând să plătiţi pentru a fi publicat, atunci n-ar fi rău să acordaţi atenţie sporită felului în care vă începeţi proza. În paranteză fie spus, la Proust mai existau şi câteva greşeli de sintaxă.

Pentru a antrena cititorul, orice început, fie că vorbim de roman (unde începutul s-ar traduce prin primele pagini) ori de o povestire scurtă (unde acesta este reprezentat de primele paragrafe), trebuie să îndeplinească trei condiţii esenţiale:

 

restul  aici.

Reclame

J.M.G. Le Clezio – Deşert

Deşert este cel de-al optulea roman scris de J.M.G. Le Clezio.

Limba în care a fost scris: franceză

Titlul în engleză: Desert

Anul apariţiei: 1973

Perioada în care se petrece acţiunea:  sec. XX (anii 1910, respectiv 1950)

Locul în care se petrece acţiunea: Sudul Marocului, Marsilia (Franţa)

Număr de pagini: 352

Ediţie: David R. Godine Publisher, 2009

Subiect: destinul omului, căutarea

Premii: premiul Academiei Franceze, Grand Prix, 1980

 

 

Despre autor:

Jean-Marie Gustave Le Clézio  s-a născut pe 13 aprilie 1940 în Nice, Franţa, din părinţi fracezi, care au trăit o vreme destul de îndelungată în Mauritius, motiv pentru care J.M.G. Le Clézio are dublă cetăţenie. A trăit în mai multe ţări (Franţa, Mauritius, S.U.A., Panama, Coreea de Sud) şi a predat limba şi literatura franceză în cadrul mai multor universităţi. A început să scrie de pe la şapte ani, iar primul său roman (Interogaţia, cel despre care vom discuta în rândurile care urmează) i-a adus notorietatea. În prima parte a carierei sale a exploatat profunzimele umane, printre temele principale pe care le-a abordat numărându-se insanitatea şi limbajul, pentru ca apoi să-şi mărească aria preocupărilor, înglobând în romanele sale şi teme ceva mai uşoare, cum ar fi călătoritul. În anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Impresii:

Deşertul este o carte atipică – dacă mai pot exista cărţi atipice în literatura postmodernistă, adesea marcată de inovaţii şi de multe ori supusă experimentelor – alcătuită din două povestiri distincte, care se intersectează de mai multe ori, însă nu sunt atât de strâns legate încât din unirea lor să reiasă o a treia. În prima dintre ele, a cărei acţiune se petrece în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, îl avem în centru pe Nour, un copil tuareg care trăieşte în deşert şi asistă la unirea triburilor din vestul Saharei împotriva Marocului, sub protectorat francez la acea vreme. Acţiunea în această primă parte este deosebit de lentă, accentul căzând în schimb pe modul de trai al triburilor nomade, legendele locale, povestite de bătrâni la căderea serii, şi viaţa oarecum izolată pe care Nour o trăieşte. Deşertul nu este doar un simplu decor, imaginea sa revenind obsesiv asemenea vântului uscat care bântuie neîncetat printre erguri şi hamade. Lentoarea pare a fi cuvântul cel mai potrivit aici, descrierile predominând, iar dialogul ocupând doar un rol marginal. Legendele narate, unele dintre ele formându-se chiar în perioada în care se desfăşoară acţiunea, vor străbate asemenea unor ecouri veacurile, rezonând şi schimbând pe alocuri metanaraţiunea reprezentată de cea de-a doua poveste. Spre deosebire de prima, aici avem parte de un fir epic clar şi uşor de urmat, înfăţişat de destinul Lallei. Lalla este o copilă când soseşte din inima deşertului în Marsilia, unde este luată în primire de o mai veche cunoştinţă. Adaptarea ei este, însă, greoaie, iar depărtarea de sahel şi de pustiul locurilor natale o împiedică să-şi găsească un loc în lume. Bântuie pe străzile oraşului, intră în contact cu multă lume, îşi face chiar şi un prieten din rândul copiilor care cerşesc pe străzi sub protecţia unui interlop destul de blând şi de onest. Blând şi onest, adică nu-i din România, v-aţi prins. E de prin Iugoslavia, dacă-mi aduc bine aminte. Viaţa cotidiană este bine surprinsă, deşi nu acesta este rolul principal al escapadelor Lallei. Nici măcar compararea, chiar şi involuntară, a celor două traiuri: în deşert, printre dune, şi în mijlocul civilizaţiei, printre oameni. Nu, călătoria ei este mai degrabă o parabolă, o alegorie care vizează căutarea şi găsirea propriului nostru destin. Chiar şi după ce scapă de orice griji materiale şi ajunge faimoasă, Lalla nu se schimbă absolut deloc şi dispare noaptea pentru a umbla cu vechile sale cunoştinţe. Căutările ei continuă şi, prin prisma tuturor probabilităţilor, nici nu se vor sfârşi vreodată, pentru că, pornită în căutarea propriei sale fiinţe, ea descoperă lumea. Şi nu doar pe cea prezentă, dar şi pe cea care aparţine unui timp trecut. În ultimul capitol revenim la povestirea iniţială, revenim la deşert, acesta părând să reprezinte cel mai bine profunzimile umane. Înăuntru suntem mereu singuri, iar victoriile noastre, asemenea războiului dintre triburi şi Maroc, sunt futile. Bătălia împotriva noastră nu o vom câştiga niciodată.

În concluzie, un roman destul de bun, dar cu o primă treime extrem de plicticoasă pentru cei care se aşteaptă să se întâmple ceva, orice.

Câteva veşti

Câteva veşti:

Pentru cei interesaţi, în numărul 3-4 martie-aprilie 2013 al revistei Zona Literară mi-a apărut povestirea Satana.

La Concursul Naţional de Literatură Ion Creangă am obţinut o menţiune.

Am terminat de scris romanul care mi-a adus locul doi la Concursul Naţional de Literatură Reţeaua Literară.

Momentan lucrez la câteva povestiri scurte inspirate din viaţa pe care-am dus-o în Columbia (zilele trecute am finalizat cea mai bună povestire pe care am scris-o până acum).

Iar de citit m-am apucat de literatură africană contemporană.

Robert Charles Wilson – Spin

Spin(1stEd).jpgDespre autor:

   Robert Charles Wilson este un scriitor de science fiction care s-a născut pe 15 decembrie 1953 în Statele Unite, dar are locuieşte în Canada. Pentru romanele sale a luat câteva premii, printre care şi un Hugo.

.

.

.

Rezumat:

Spin a fost publicat în 2005, iar pentru acest roman Robert Charles Wilson a primit un an mai târziu premiul Hugo. În timp ce părinţii lor petrec, Taylor Dupree (personajul narator), Jason, prietenul său, şi Diana, sora acestuia, asistă la un eveniment deosebit: dispar de pe cer stelele. O entitate necunoscută (ai cărei reprezentanţi sunt numiţi în carte Ipoteticii) se pare că a îmbrăcat Pământul într-o membrană cu proprietăţi speciale: deşi aştrii nu se mai văd, în interiorul ei totul este anume menţinut pentru a face posibilă viaţa umană, deşi timpul se scurge în afara ei de milioane de ori mai repede. În astfel de condiţii Terra mai are aproximativ 50 de ani înainte să fie evaporată de Soarele care se măreşte treptat. Tentativele lor de-a distruge mecanismul ce menţine membra este un eşec total. E.D., tatăl lui Jason înfiinţează firma Perihelion pentru a cerceta mai pe îndelete membrana. Jason, care este catalogat drept geniu, îşi ia doctoratul în astrofizică şi avansează rapid în compania tatălui. Diana, spre dezamăgirea lui Taylor, aderă la o mişcare religioasă care vede în efectele membranei semnele Judecăţii de Apoi şi se căsătoreşte cu Simon, unul dintre promotorii acestei mişcări. Pentru a putea lupta împotriva Ipoteticilor, oamenii încearcă să terraformeze Marte şi trimit şi câţiva oameni să o colonizeze. După ceva timp (de câteva sute de mii de ori mai mult în afara membranei) şi Marte este acoperită cu o membrană asemănătoare. Din fericire, Wun Ngo Wen, un marţian trimis către Terra, apucă să plece înaintea instalării ei. Cu ajutorul său, oamenii construiesc şi trimit replicatori pe asteroizii din norul Oort. Aceştia îşi îndeplinesc de minune funcţiile, se multiplică şi colonizează rând pe rând sistemele solare din vecinătate până când sunt mâncaţi de alţi nanoboţi mult mai evoluaţi decât ei. Nanoboţi care sunt de fapt… ipoteticii.

 

Impresii:

Am început să citesc cartea atras de ideea din incipit, membrana părându-mi-se ceva extraordinar, iar intenţiile misterioase ale celor care au construit-o constituind pentru mine partea centrală a povestirii. Începutul este, de asemenea, destul de intens şi asta în pofida acţiunii care decurge destul de lent, desfăşurându-se pe două planuri principale: primul, redat ceva mai pe larg, are în centru relaţiile inter-umane ale lui Taylor (el-Diane, el-Taylor, Taylor-E.D.), iar cel de-al doilea, pentru mine şi cel mia interesant, vizează membrana şi tentativele de-a afla ce-i cu ea. Cele două se întrepătrund tot timpul, părând să existe chiar o competiţie între ele, Robert Charles Wilson integrând-o foarte bine pe cea de-a doua în cotidian şi conferindu-i astfel un plus de veracitate. Şi atât de bine este condusă povestirea încât nu se simte nicio clipă nevoia aducerii membranei în prim-plan, efectele ei fiind vizibile, iar destinele personajelor inextricabil legate de aceasta. Ce nu mi-a plăcut a fost finalul. Nu m-a deranjat câtuşi de puţin dezvăluirea identităţii ipoteticilor, însă autorul merge un pas mai departe şi-şi compromite originalitatea alegând un sfârşit desuet, care se găseşte şi-n scrierile lui A.C. Clarke. Motivele Ipoteticilor din misterioase devin banale: vor să salveze rasa umană de la extincţie. No, bine, atâta efort pentru o idee atât de kikirichioasă. Pe cât de frumos a decurs până în acel moment, pe atât de plictisitor s-a încheiat.

Cartea este doar prima parte dintr-o trilogie, însă după un asemenea final nu mai doresc să le citesc şi pe celelalte de teamă să nu mă regăsesc pe-o planetă aflată-n stăpânirea imaginaţiei lui Orson Scott Card, plină de mormoni şi lipsită de feromoni.

Philip Roth – Animal pe moarte

DyingAnimal.jpg   Despre autor:

    Philip Roth s-a născut pe 19 martie 1933 în New Jersey şi este unul dintre cei mai premiaţii scriitori americani (printre altele, a primit premiile: Faulkner, Kafka, Pulizer şi Man Booker), bursele de pariuri cotându-l printre favoriţii la câştigarea premiului Nobel pentru Literatură. Iar după cum îl văd eu, cred că o să-l şi obţină, deşi nu este favoritul meu în această cursă. Roth îmbină adesea în cărţile sale istoria şi societatea actuală cu umorul şi ironia, criticând astfel anumite aspecte ale lumii capitaliste. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără: Adio, Columbus, ciclul de romane care-l au în centru pe Zuckerman şi Plângerea lui Portnoy.

.

Rezumat:

Animal pe moarte (The dying animal în original, dar am să folosesc  titlul traducerii celor de la Polirom, deşi, în opinia mea, mai potrivit ar fi fost Animalul muribund sau Animalul pe moarte ) a fost publicată în anul 2001 şi este ultima parte dintr-o trilogie care îl are ca personaj principal pe David Kepesh, un profesor universitar care are o rubrică de critică literară la un post de radio local. Asemenea lui David Lurie (personajul din Ruşinea lui J.M. Coetzee) şi David Kepesh întreţine relaţii sexuale cu studentele sale, doar că acesta este şi mai inventiv (dă petreceri şi pune mâna pe cine-i cade-n plasă) şi nici nu este prins (şi prin urmare nici ostracizat). Preferata lui este însă Consuela Castillo, o americană născută din părinţi cubanezi. După petrecerea ei de absolvire, petrecere la care el refuză să-şi facă apariţia, cei doi se despart. Însă David continuă să se gândească la ea (şi mai ales la sânii ei, faţă de care dezvoltase o adevărată obsesie), dorind să fie iarăşi împreună, fără ca însă să-şi asume vreo responsabilitate. În ajun de Anul Nou, Consuela îl sună, iar cei doi se reîntâlnesc în apartamentul său. Ea îi mărturiseşte că a fost diagnosticată cu cancer la sân şi că urmează un tratament de chimoterapie, motiv pentru care nu vrea să îşi jos basca de pe cap. Peste câteva zile urmează să fie operată la unul dintre sâni şi ar vrea ca el să-i facă mai multe poze dezbrăcată şi în acelaşi timp să-şi ia rămas bun de la sân.

 

Impresii:

De Roth am mai citit de curând Gaşca noastră, o satiră destul de reuşită, aşa că mă aşteptam la mai mult din partea sa. Însă romanul lui, trebuie să spun cinstit, m-a plictisit. Poate îmi lipseşte mie contextul (deşi nu cred că este nevoie să parcurgi celelalte două romane din trilogie pentru a-l înţelege pe acesta), dar cred că este prea insipidă. Am înţeleg relaţia complexă dintre Consuela şi David, însă subiectul nu mi s-a părut câtuşi de puţin interesant şi nu odată am avut impresia că Roth bate apa-n piuă să priceapă iapa că cine se scoală de dimineaţă se scoală degeaba. Iar senzaţiile acestea decurg din faptul că vocea auctorială nu se face simţită, este stearpă, autorul evitând să-şi judece în vreun fel personajele ori să ia o anumită poziţie. Îi lipseşte sarea şi piperul, momentul culminant, tensiunea, acel ceva care să te facă să aştepţi, nerăbdător să dai pagina. Nu este rea, dar mă aşteptam la mai mult.

Câteva obiceiuri proaste

Nu susţin că eu aş fi vreun sfânt canonizat cu forţa, bănuiesc că am şi eu destule pete negre încât să par în ochii unora dalmaţian sau chiar doberman, însă îmi recunosc defectele şi îmi retuşez valorile morale privind în jurul meu. Am să enumăr câteva obiceiuri proste care s-au împământenit prin scriitorii de pe la noi şi am să vă rog să nu faceţi următoarele lucruri pentru că sunt de prost gust:

 

Să îţi notezi propriile cărţi. Dacă nu m-aş fi înscris pe Goodreads nu aş fi bănuit că se practică şi cu atât mai puţin că obiceiul este răspândit pe scară largă. Bineînţeles, scriitorii îşi notează propriile cărţi cu note maxime, dar când vine vorba de un Dostoievski, Faulkner, Zola ori alt scriitor de-o indubitabilă valoare mai scapă şi câte un trei ori patru. Nu ştiu cum se văd ei, dar mie îmi lasă un gust amar. Înţeleg să nu-ţi placă un autor, înţeleg să te autoelogiezi, dar involuntar să te compari cu unul de-o asemenea valoare şi să ieşi învingător?

 

Să participi la concursuri când faci parte din juriu, din cei care numără voturile ori din instituţia care acordă premiile. Lucru care, trebuie să recunoaştem, este de prost gust. Mai bine nu participi decât să te premiezi singur. Chiar dacă premiul este luat pe drept, îndoiala rămâne, iar reputaţia (ce-o fi aia, se întreabă ce vizat) va avea de suferit. Şi nici că-i avea bun simţ nu cred că s-ar mai specula. Ca şi cum eu aş oferi premiile Scriptorium, i-aş invita pe cititori la vot secret, apoi ghiciţi cine are să iasă învingător…

 

Să participi la concursuri unde votează cititorii ori unde se dau like-uri. Mai văd câte un disperat cerându-mi să-i votez cartea pe care nu i-am citit-o şi cerând, probabil, acelaşi lucruri şi celorlalţi prieteni din listă, colegilor, amantelor, bunicilor… E urât. Dar şi mai urât este că apare apoi şi se umflă-n pene că-l vrea lumea, că l-au votat 800 de persoane (deşi el n-a vândut decât 200 de cărţi).

 

Să scrii articole despre tine pe wikipedia. Există destui practicanţi, credeţi-mă, care suferă de dublă personalitate.

 

Să vorbeşti nonstop de cartea ta.

 

voi mai ştiţi şi altele?

Despre scriitorul aspirant

Scriitorul aspirant, deşi de cele mai multe ori scrie la persoana întâi, este peste tot, în gări, tramvaie, biblioteci, universităţi, şi pieţe, omniprezenţa sa ridicându-ţi părul de pe picioare. Fie că repară calculatoare, dă la şaibă ori scuipă-n pizza, acesta are un singur vis arăzor: să ajungă mare. Însă nu-i prost, a remarcat prea bine cum stă treaba în România, aşa că în loc să scrie toată ziua pupă-n cur şi se bagă-n seamă, bombardându-şi prietenii, colegii, vecini şi necunoscuţii cu ‘dă şi mie un like’, ‘citeşte asta’, ‘votează-mă’ și ‘cum vă place asta’, dându-se cu părerea ori de câte ori se iveşte (sau nu!) ocazia. Treaba proastă este că spune numai prostii. Treaba bună e că oricum nu se uită nimeni în gura lui de altfel destul de cariată. Când iese-n societate, stă retras într-un colţ, zâmbeşte crispat şi aşteptă să-l întrebe cineva ceva, moment în care suferă o transformare totală: din trist şi dezamăgit ajunge să se bucure mai ceva ca o bacantă în mijlocul sărbătorilor saturnale. Citeşte arareori pentru că nu vrea să se creadă lumea că ar copia de undeva ori că s-a lăsat influenţat de stilul altora, iar în scrierile sale, oneros şi vanitos, aruncă lambride, cariatide şi părţi anatomice umane, uitând de dragul licenţei poetice să folosească virgule, puncte ori majuscule, crezând astfel că reinventează roata. Iar dacă mai e şi diletant, atunci petrece mai bine de jumătate din timpul lucrativ plângându-se că viaţa-i rea şi lumea grea, iar geniile nu sunt recunoscute ori apreciate la adevărata lor valoare. Dacă-l lauzi, înseamnă că eşti un adevărat cunoscător, dacă-l critici eşti un nimic, care habar n-are ce-i aia literatură. Iar când se supără scrie pamflete pline de cacofonii  prin care atacă adevărata vinovată a mizeriei sale – societatea. Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să închei aici de teamă să nu mă recunoască cineva.

Cormac McCarthy – Copilul Domnului

Despre autor:

   Cormac McCarthy s-a născut pe 20 iulie 1933 în Providence, Statele Unite ale Americii.  A primit încă de la începutul carierei de scriitor mai multe burse care l-au ajutat să călătorească şi i-au permis să publice noi romane. A primit şi câteva premii destul de importante, iar în topurile realizate de mai multe publicaţii celebre (precum  The Times or New York Times) atât el cât şi cărţile sale ocupă poziţii onorabile. Trei dintre romanele sale au fost ecranizate, Drumul, ultimul dintre acestea, fiind cu precădere bine recepţionat de public. Este unul dintre scriitorii care au mari şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre cele mai importante cărţi ale sale menţionez: Drumul (The Road),Căluţii mei, căluţi frumoşi (All the Pretty Horses), Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Man), Merdianul sângelui (Blood Meridian).

Rezumat:

Copilul lui Dumezeu (Child of God)  a fost publicată în anul 1982 şi este cel de-al treilea roman scris de Cormac McCarthy. Romanul începe prin prezentarea unei licitaţii pentru pământul de pe care Lester Ballard, personajul principal al cărţii, urmează să fie evacuat. Lester apare şi face scandal, după care se întoarce acasă. După ce trece de numeroasa şi needucata familiei a vecinului său (acesta are vreo zece copii, toate fete, puse şi ele pe făcut copii), Lester dă peste o maşină, care, se pare, a suferit un accident. Ambii pasageri sunt morţi, el cu pantalonii în vine, ea cu fusta peste cap, imaginea fiind destul de interesantă pentru Lester încăt să-l determine să termine treaba pe care cei doi o începuseră. După ce întreţine o serie relaţii sexuale nereciproc avantajoase cu moarta, acesta o duce acasa, dar nu pentru a o introduce părinţilor săi, Lester e singur pe lume, ci pentru a mai profita, din când în când, de ea. Nemulţumit că este prea ţeapănă, face focul să o mai dezgheţe, dar tot ce reuşeşte este să-şi dea foc propriei case. Mulţumit, se pare, de fapta sa, o încendiază şi pe-a altora, omorând o femeie şi lăsându-l pe fiul ei idiot (aici nu mai e nicio ironie) să se perpelească. După care mai omoară un camionar şi pe amanta acestuia, amantă pe care-o târăşte în pădure pentru o orgiastică partidă de necrofilie. Vin puhoaile, se adună cadavrele, află poliţia şi o porneşte pe urmele sale. Lester este prins şi, pentru a evada, le promite că o să-i conducă la celelalte cadavre, dar scapă de ei în peştera unde le-a spus că le-a ascund. După trei zile reuşeşte să iasă din cavernă şi ajunge iar pe mâinile poliţiei. Îi conduce până la urmă la locul în care a ascuns morţii.

 

Impresii:

Primul lucru pe care l-am remarcat la romanul lui Cormac McCarthy a fost stilul, cel adoptat de acesta fiind cunoscut sub denumirea de southern gothic (îmbină atmosfera gotică, sumbră, cu sudul Statelor Unite, limbajul fiind de multe ori colocvial, iar personajele, de cele mai multe ori neadaptate şi lipsite de educaţie, adesea puse să povestească întâmplări la care au asistat sau de care au auzit, acestea constituind o bună parte a acţiunii etc), cel mai cunoscut reprezentant al acestuia fiind William Faulkner. Iar cu Faulkner McCarthy pare a avea mai multe lucruri în comun, nu doar stilul (şi editorul 🙂 ), dar şi o serie de evenimente, cum ar fi accidentul de maşină care apare şi-n romanul Sanctuar, ori faptul că personajul principal, aşa cum se întâmplă şi în romanul deja amintit, este acuzat şi încarcerat pentru o crimă pe care nu a comis-o. Pentru că înainte să-şi înceapă partidele de omor şi necrofilie, Lester a petrecut  o zi în închisoarea, fiind acuzat de o prostituată (cel puţin el susţine că ea ar fi fost prostituată, iar felul în care aceasta se poarte mă îndemnă să cred că săracul criminal are dreptate) că ar fi violat-o. Lucru imposibil, că doar nu era pe placul lui, şi anume moartă! Însă, deşi autorul susţine că s-a inspirat din întâmplări adevărate, după opinia mea cam exagerează. Prea multă necrofilie, prea multe omoruri doar de dragul omorului. Acţiunea este liniară şi cât de poate de simplă, salvată fiind doar de stilul extrem de reuşit al autorului. Ce-i drept, mi-a stârnit curiozitatea şi cu siguranţă am să mai citesc şi alte cărţi scrise de acesta.

Doris Lessing – Întoarcerea acasă

   Despre autor:

    Doris Lessing  este o scriitoare engleză care s-a născut pe 22 octombrie 1919 în Persia (acum Iran), din părinţi englezi. În tinereţe a făcut parte din Partidul Comunist Englez, pentru ca mai apoi să se retragă din acesta. Nu înainte de a-i fi interzise călătoriile în Rhodesia, ţară pe care obişnuia să o viziteze pentru a le lua interviuri figurilor publice marcante. Cariera sa literară poate fi împărţită în trei perioade distincte, în prima dintre ele socialismul fiind tema principală a romanelor sale, în a doua a scris opere psihologice, iar în ultima a abordat teme sf. În anul 2007 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind cea mai în vârstă persoană care l-a prmit vreodată (88 de ani la momentul respectiv). A scris nenumărate romane, cărţi memorialistice, eseuri şi povestiri scurte. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale amintesc: Teoristul bun, Caietul de aur şi Cântă iarba.

Rezumat:

Întoarcerea acasă este o carte cu caracter memorialistic, care a văzut pentru prima oară lumina tiparului în anul 1957. În ea este relatată situaţia Rhodesiei (astăzi Zimbabwe) în timpul aperheidului. După cum v-aţi aştepta, situaţia nu era deloc roz, cel puţin nu pentru nativi, căci englezi trăiau boiereşte pe spinarea lor, luându-le cu japca pământul, menţinându-i într-o sărăcie lucie şi plângându-se apoi că negrii sunt atât de înapoiaţi încât nu pot avea aceleaşi drepturi pe care albii singuri şi le acordau. Discriminarea este la ordinea zilei, mai scapă din când în când şi câte un omor, iar segregarea în funcţie de culoarea pielii este legea. Cozile sunt împărţite în albe şi negre, funcţiile la fel, iar de salarii nu mai spus, un alb câştigând în genere, pentru o muncă mai uşoară decât cea prestată de un nativ, de 50-100 de ori mai mult decât acesta.

 

Impresii:

Ceea ce mi-a plăcut la cartea lui Doris Lessing este faptul că autoarea, în pofida afinităţilor comuniste, nu este deloc părtinitoare şi nu se sfieşte să-şi recunoască greşelile în momentul în care îşi dă seama că s-a înşelat. Nefiind familiarizaţi cu subiectul, viaţa descrisă de ea pare la mii de ani distanţă, când doar o jumătate de veac ne desparte de felul în care se comportau cei mai civilizaţi oameni ai planetei, aşa cum erau consideraţi englezii la vremea respectivă. . Şi vorbesc de englezi, deşi nici belgieni ori francezii nu erau mai breji. Felul în care îşi motivează faptele este kafkian, snobismul albilor fiind dus la extrem. Până şi societăţile de binefacere sunt doar simple paravane care lasă impresia că lucrurile merg pe făgaşul cel bun, când de fapt naţii întregi erau distruse şi secătuite de resurse. Iar cei care se dedau la astfel de practici chiar au impresia puternic înrădăcinată în sufletul lor că le fac nativilor un bine strângându-i în rezervaţii, cerându-le sume astronomice pentru educaţia (care educaţie pentru copiii albilor era absolut gratuită) copiilor lor şi nepermiţându-le să se deplaseze liber prin propria lor ţară ori să participe la întâlniri la care sunt prezente mai mult de patru persoane.

 

Citate:

Valorile mistice ale bronzatului devin la fel de iraţionale precum cele legate de mâncare şi sex. Ce poate fi mai bizar decât să vezi oameni a căror existenţă depinde de paloarea pielii lor, înnegrindu-se voit în plajele de albi de pe malul mării or pe marginea piscinelor? Dar într-o ţară în care fiecare om care munceşte în câmp deschis se bronzează şi unde este imposibil să faci o distincţie între arsurile unuia şi pielea neagră a unui nativ, trebuie să capeţi un al şaselea simţ pentru a-ţi da seama dacă un om este alb sau nu.

 

Am rămas surprinsă de ingenuitatea motivelor pentru care neagă cu vehemenţă amestecarea raselor. Aceste motive merg de la necompromiţătoarea şi vechea ‘Nu vreau să-mi căsătoresc fata cu un negru’, cu variaţiile şi îmbunătăţirile ei, cum ar fi: ‘Nu mă deranjează dacă fiica mea vrea să se facă de râs, dar eu n-am să-mi trimit copiii la şcoli de negri’ şi până la ‘Nu este corect să invităm anumiţi africani doar pentru că sunt negri, pentru că nu ar fi drept faţă de ceilalţi’ sau ‘Nu mă deranjează să am africani la masă, dar să-mi folosească veceul!’ ori ‘Ei nu vor să fie invitaţi pentru că i-ar ruşina’ sau ‘Dacă invit africani la masă nu ar fi corect faţă de servitorii mei, nu cred că lor le-ar plăcea’ sau ‘Este nenatural să inviţi africani la masă ştiind că nu îi poţi scoate după la un film’ etc.

 

Despre scriitorul veleitar

Să vă spun acum despre scriitorul aspirant.

Faţă de scriitorul aspirant, cel veleitar are o vârstă destul de înaintată, dar n-are niciun fel de stil, calitatea lui cea mai mare fiind să transforme febril orice amintire interesantă într-o haldă de steril. Comparaţie nu-i deloc întâmplătoare, pentru că adeseori scriitorul veleitar fie a turnat de-a lungul vieţii sale betoane, fie s-a înregimentat într-un alt serviciu care nu i-a pus la încercare indubitabilele calităţi literare. Însă odată ieşit la pensionare, scriitorul veleitar începe să scrie cu ardoare şi înfocare povestiri pe cât de sterile pe atât de plictisitoare, toate inspirate, fără niciun fel de discriminare, din propria sa viaţă. Dis de dimineaţă, după ce se spală pe dinţi şi se trage de mustaţă, astfel îşi începe micile şi ternele tentative artistice: Pe vremea când ori Eram, Nu-l mai văzusem, Să vă spun acum ş.a.m.d. Este total lipsit de imaginaţie, iar lecturile sale sunt atât de numeroase încât le poţi număra pe degetele de la picioare. Citeşte rar şi pe sărite pentru că nu are timp de pierdut: viaţa-i scurtă, carpe diem, alis aquilae, per rectum operibus anteire.

Mai ceva ca babele care, atrase de colivă, răsar ca din pământ şi apar la orice înmormântare, scriitorul veleitar, dornic de afirmare şi pururi în expectativă, este prezent la orice lansare. Nu este nevoie să-l inviţi, el este deja acolo, recomandându-şi cartea, zâmbindu-ţi amiabil, mâncându-ţi mâncarea şi dând mâna cu prietenii, dar mai ales prietenele tale. Uită-te bine la el, că nu-i deloc improbabil ca-n urmă cu o lună să fi venit cu firma lui pentru a-ţi pune parchet prin văgăună. Ştie tot ce mişună şi are peste tot relaţii, dar ce păcat că este nevoit să scoată bani din buzunar pentru a-şi publica propriile creaţii. Nu se descurajează, însă, ştie că lumea-i rea şi viaţa-i grea, iar alţi veleitari sunt mai iuţi de picioare, străbat mări şi ţări şi participă la mai multe lansări. Să nu credeţi, totuşi, că scriitorul veleitar nu ştie unde-i este locul. Ştie că operele sale sunt pe cât de citite pe atât de impresionate, dar are, totuşi, o singură şi sinceră consolare: că geniul său are să-i fie descoperit de generaţiile viitoare.

%d blogeri au apreciat asta: