Posts tagged ‘antiroman’

Milan Kundera – Insuportabila lejeritate a fiinţei

   Despre autor:

   Milan Kundera s-a născut la 1 aprilie 1929 în Cehia şi este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist. Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg poliţie acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecere pe care Kundera o are între scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr: Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

.

Rezumat:

 

Insuportabila lejeritate a fiinţei (The Unbearable Lightness of Being)  a fost scrisă în 1982, dar nu a văzut lumina tiparului decât zece ani mai târziu. Este, ca mai toate scrierile lui Kundera, un antiroman (un roman în care autorul i se adresează direct cititorul şi-l ia pe acesta ca martor la scrierea lui). După un mic preambul legat de posibilitatea repetabilităţii vieţilor noastre, Milan Kundera ne prezintă relaţie dintre Tereza (o cameristă într-un sat ceh, dornică să scape de sub tirania mamei sale, care îi citeşte în public jurnalul, râde de ea, şi nu-i permit niciun fel de intimitate, Kundera comparând casa în care locuiau cu un lagăr comunist) şi Tomas (doctor la unul dintre spitalele din Praga, puţin cam afemeiat, dar cu o carieră strălucită în faţă). Cei doi se întâlnesc la hotelul în care ea lucrează şi după ce Tomas îi dă cartea lui de vizită, Tereza vină în Praga şi îl sună şi doarme la el timp de-o săptămână (iniţial dorea să stea doar o zi, însă a răcit între timp). La un oarecare interval, Tereza revine în capitală şi se mută cu el, iar prin intermediul Sabinei, una dintre ibovnicele lui Tomas, obţine o slujbă măruntă la un ziar. Tomas îi dăruieşte un căţea căreia ea îi pune numele de Karenin (de la Alexei Karenin, soţul Anei Karenina din romanul omonim). Tereza avansează cu rapiditate şi ajunge în scurt fotograf. În tot acest timp Tomas continuă să aibă o relaţie amoroasă cu Sabina, relaţie despre care Tereza ştie. Are loc invazia Cehoslovaciei din de către armata rusă, iar Tereza şi Tomas se mută în pentru o vreme în Elveţia. Când se întorc în ţară, din pricina unui articol scris cu mai mult timp în urmă, Tomas este dat afară de la muncă, la fel şi Sabina, primul muncind ca spălător de geamuri (nu de parbrize!), iar cea din urmă ca ospătăriţă. Tomas continuă să aibă relaţii întâmplătoare cu diferite femei, iar Tereza devine tot mai distantă. Contactat de fiul său dintr-o căsătorie anterioară, Tomas semnează o petiţia împotriva ocupaţiei ruse, după care se mută cu Tereza şi Karenin la ţară. Karenin moare. În paralel, după ce Sabina îi face o vizită lui Tomas în răstimpul în care acesta şi Tereza locuiau în Elveţia, începe o relaţie cu Franz, un bărbat căsătorit (Marie-Claude fiind numele soţiei sale). Călătoresc împreună prin mai multe ţări (inclusiv Olanda şi S.U.A.), dar în momentul în care Sabina este rănită de Marie-Claude aceasta, Sabina, dispare pentru totdeauna din viaţa lui. Franz îi mărturiseşte soţiei că a avut o relaţie cu Sabina, dar Marie-Claude pare nepăsătoare, lucru ce-l jigneşte profund. Franz începe o relaţie cu una dintre studentele sale. Sabina află că Tereza şi Tomas au murit împreună într-un accident de maşină. Franz participă, alături de alte nume marcante şi vedete mai mult sau mai puţin închipuite, la un protest în Cambodgia împotriva ocupaţiei vietnameze. Face pe deşteptul şi moare.

 

Impresii:

Milan Kundera este unul dintre cei mai bună, dacă nu cumva chiar cel mai bun, scriitori de antiromane. În pofida faptului că îţi explică pas cu pas (aici, poate, mai puţin, dar astfel stau lucrurile în Nemurirea) că ai în faţă o plăsmuire a minţii sale, îţi este imposibil să nu te ataşezi de personaje, pătrunzând adânc în lumea descrisă de acesta. La Kundera, pretextul este întotdeauna important, el având valoarea unei chei care îţi oferă dezlegarea textului. Şi nu vorbesc aici de o încifrare anterioară, romanele lui pot fi citite şi perfect înţelese şi-n lipsa acestuia, însă cheia le ridică la un nivel superior de înţelegere. Kundera nu descrie acţiuni, aşa cum s-ar putea crede, el dezbate idei şi exemplifică, prin intermediul acţiunii, concluziile sale. Lipseşte, însă, valenţa moralizatoare.

Tema principală în romanul de faţă pare a fi relaţiile umane, deşi, dacă vorbim prin perspectiva cheii oferite, ne dăm seama că tema este cu totul alta: irepetabilitatea vieţii şi felul în care decidem (sau ar trebui să decidem) s-o trăim. Tereza refuză la un moment dat să moară, refuzul ei găsindu-şi explicaţia doar în cazul în care ea consideră, aşa cum pare a mărturisi şi Kundera la un moment dat, opunând pe ea lui Tomas, că viaţa ni se repetă la nesfârşit, diminuând până la insignifianţă propriile noastre gesturi şi reducând importanţa deciziilor pe care le luăm. Este vorba, bineînţeles, şi de frică, însă frica derivă din repetabilitatea de care vorbesc şi nu invers.

În prim plan se mai află şi sexualitatea, văzută atât ca o modalitate de control cât şi ca o cale spre reconciliere. Dar, spre deosebire de mulţi autori ai momentului (iar aici aş include şi o bună parte din scriitorii de la noi, care par să considere obscenitatea o calitate), Kundera nu devine niciodată trivial, acesta aducând faptele, fie ele şi sexuale, la un nivel superior: cel de idee. Şi spunând acest lucru îmi este imposibil să nu observ lejeritatea lui de-a crea lumi, asemănându-se din acest punct de vedere cu Anatole France, ale cărui cărţi par exerciţii (şi ce mai exerciţii exemplare!) de-a scrie romane, cei doi scriitori părând să aibă o serie de caracteristici în comun (erudiţia, ideile inserate-n text, profunzimea etc).

Mi-a plăcut mai puţin, e drept, decât Lentoarea ori Nemurirea, pentru că are mai puţine digresiune, dar mi-a plăcut suficient de mult încât să v-o recomand şi-ncerc să vă conving prin citatele de mai jos:

 

Citate:

Dacă Revoluţia Franceză ar fi să se repete la nesfârşit, istoricii francezi ar fi mai puţin mândri de Robespierre. Dar pentru că au de-a face cu ceva care nu se mai repeta, anii sângeroşi ai Revoluţiei s-au transformat în simple cuvinte, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori decât fulgii, neînspăimântând pe nimeni. Există o diferenţă infinită între un Robespierre care are există o singură dată în istorie şi un Robespierre care se întoarce de infinit de multe ori, tăind capetele francezilor.

 

Reconcilierea cu Hitler relevă profunda perversitate morală a unei lumi care constă în inexistenţa unei reveniri, pentru că în această lume totul este scuzabil a priori şi prin urmare totul este în mod cinic permis.

 

Nu există nicio modalitate de-a stabili care decizie este mai bună pentru că nu există nicio bază pentru a face această comparaţie. Trăim totul aşa cum ne este dat, fără avertismente, precum un actor care trebuie să improvizeze.

 

Un alt râu [referindu-se la râul lui Heraclit] semantic: de fiecare dată când acelaşi obiect va da naştere altor impresii, deşi toate impresiile ulterioare vor rezona (precum o paradă de ecouri) laolaltă cu cel nou.

 

Personajele din romanele mele sunt propriile mele posibilităţi nerealizate.

Reclame

Mo Yan – Republica Vinului

   Despre autor:

Mo Yan (Guan Moye pe numele său adevărat) s-a născut pe 17 februarie 1955 şi este cel mai apreciat scriitor chinez contemporan.  De asemenea, este şi cel mai recent laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu este, însă, foarte popular în rândul scriitorilor din afara ţării sale de origine din pricina afinităţilor pe care le are faţă de guvernul chinez şi a lipsei de reacţie faţă de felul în care sunt trataţi de către autorităţi unii dintre intelectualii chinezi. Printre criticii săi se numără Salman Rushdie şi  Herta Müller. Mo Yan îmbină în romanele sale satira şi realismul magic descriind ori rescriind poveşti tradiţionale.

.

Rezumat:

 

Ding Gou’er soseşte la bordul unui camion (a cărui şoferiţă încearcă să-l sărute) într-un oraş minier pentru a investiga presupuse cazuri de canibalism. După ce se dă în spectacol împuşcându-l pe paznic cu un pistol de jucărie, Ding ajunge să-i cunoască pe secretarul de partid şi directorul minei, doi dintre suspecţii principali. După oarece tergiversări, aceştia îl duc în faţa lui Diamond Jin, superiorul lor. Aici firul narativ se desparte, autorul intercalând în acţiunea principală un şir de scrisori între el şi Li Yidou, un veleitar care-i cere sfatul, rugându-l să-i trimită povestirile revistei Literatura Cetăţeanului spre a-i fi publicate. Revenind la firul iniţial, Ding se reîntâlneşte cu şoferiţa şi după o incursiune printr-un sătuc, cei doi ajung într-o cameră de hotel, unde ea se aruncă în braţele lui. Taman la timp, căci în secunda următoare intră vijelios în cameră nimeni altul decât soţul ei, Diamond Jin, care-l acuză pe Ding că ar fi încercat s-o violeze. Un nou şir de scrisori în care este redată integral povestirea pe care Li Yidou i-o trimite lui Mo Yan (în total vreo zece astfel de povestiri sunt redate: Furnici verzi suprapuse, Autostrada măgarului, Alcool, Copilul-carne, Copilul prodigios, Eroul Yichi, Lecţia de gătit, Cuiburile de rândunică etc.).  În aceste povestiri care se-nvârt în jurul unor reţete de gătit şi-a unor băuturi fine, Li Yudou vorbeşte în principal despre copii şi canibalism, o anume reţetă culinară la care soacra sa pare a fi expertă implicând gătitul copiilor. Citind ne dăm seama că povestirea iniţială este tot o creaţie a personajului Li Yidou.

 

 

Impresii:

Unele dintre povestirile lui Li Yidou sunt destul de reuşite, demonstrând că lui Mo Yan nu-i lipseşte talentul, însă-n ansamblul său romanul este o varză pe jumătate călită. Ideea pe care se bazează (obsesia mâncărurilor) este una prozaică, iar felul în care este spusă aşijderea. Relaţia dintre Ding Gou’er şi şoferiţă este bine surprinsă, chiar spumoasă la un moment dat, la fel aş putea spune şi despre Cuiburile de rândunică, deşi vocea auctorială este cu totul diferită aici, însă-n momentul în care Mo Yan adoptă un stil jucăuş, dedându-se la glume puerile, cade-n penibil. Se străduieşte prea mult în decursul a câtorva paragrafe pentru ca mai apoi s-o lase mai moale preţ de mai multe zeci de pagini, determinându-te să te-ntrebi care-i rostul întregului roman. Nici realismul său magic nu prea m-a impresionat, părând să fie o copie nereuşită a celui utilizat de Salman Rushie, care la rândul său este o copie a celui folosit de Gabriel Garcia Marquez. Carevasăzică este copia unei copii. Măcar de-ar fi fost izbutită. Autorul încearcă marea cu sarea, originalitatea pe care-o doreşte constând în întrepătrunderea dintre satiră şi realism magic, însă rezultatul consider că este dezastruos şi deloc onorant pentru un laureat al premiului Nobel. Şi când mă gândesc că Rushie nu l-a luat, iar alţi scriitori care l-ar fi meritat – şi aici dau un singur exemplu: Chinua Achebe – au murit între timp…

Salman Rushdie – Furia

Despre Autor

      Salman Rushdie (n. 1947) este unul dintre cei mai prestigioşi (după unii şi prodigioşi) şi mai proeminenţi scriitori ai zilelor noastre, scrierile sale îmbinând realismul fantastic cu fluxul conştiinţei şi ficţiunea istorică. A câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale (cel mai important fiind Booker Prize) şi este unui dintre candidaţii Premiului Nobel pentru Literatură. În 2008 revista The Thimes l-a plasat pe locul al 13-lea pe-o listă a celor mai buni scriitori britanici de după 1945. Cartea sa, Versetele satanice, i-a adus, din partea ayatolahului Iranului condamnarea la moarte.

 

Rezumat

Malik Solanka, un bogat profesor indian care predă la Oxford şi care are drept fetiş anumite păpuşi (lucru care se datorează faptului că a fost molestat fizic în timpul copilăriei de către tatăl său vitreg, acesta punându-l să se îmbrace asemenea unei fete şi să se joace, printre altele, cu păpuşile), fuge în Statele Unite în urma unui incident bizar: într-o noapte, pe când tranşa carne, se trezeşte în camera soţiei sale şi a copilului său, privindu-i liniştit şi având un cuţit în mână. În S.U.A. îşi face mai mulţi prieteni şi încearcă să scape de furiile sale (episoade în care, fără să-şi aducă ulterior aminte, înjură şi ameninţă ca un sălbatic), însă ajunge să afle că în timpul acestor episoade de-ale sale se produc… crime. Suspectul principal este un bărbat ce poartă o pălărie de Panama. Coincidenţă stranie, şi Malik Solanka poartă o astfel de pălărie. Printre noii săi prietenii se numără: Mila Milo (o fată care pare să-l înţeleagă şi care are un succes nebun prezentând păpuşi izbitor de asemănătoare cu ale sale – la Oxford, profesorul având o cameră întreagă plină cu asemenea păpuşi), Jack Rhinehard (un negru bun şi blând, dar foarte naiv) şi Neela Mahendra (prietena lui Jack, o tânără deosebit de frumoasă, după care toţi bărbaţii întorc capul, născută în imaginarele insule Liliput-Blefuscu). Malik şi Neela ajung să aibă o relaţie, iar cel dintâi, pentru a scăpa de furiile sale, se apucă să scrie şi să publice pe internet povestiri ştiinţifico-fantastice. Acţiunea acestor povestiri se petrece pe o planetă îndepărtată, iar personajele principale sunt nişte… păpuşi. Între timp, se află (în mod greşit) cine este autorul crimelor, nimeni altul decât Jack, negrul cel blând şi bun. Neela, asemuind povestirile lui Malik cu situaţia din ţara sa natală, se întoarce acasă. Malik, dorind să-i facă o surpriză, o vizitează, moment în care află ce mascaradă avea loc pe insula respectivă.

 

Impresii

Pentru a fi, încă de la început, cât se poate de clar, pot spune deschis că mi-a plăcut. Spre deosebire de Copiii de la miezul nopţii, unde se poate observa că este o carte de început, Furia se dovedeşte a fi opera unui scriitor format, Rushdie dând dovadă de multă dezinvoltură, lăsând acţiunea să curgă de la sine şi tratându-şi cu oarecare ironie propriile personaje. Din acest punct de vedere se aseamănă puţin cu romanele lui Anatole France, aceeaşi dezinvoltură, aceeaşi scriitură dintr-o bucată ca un peisaj rapid trasat, aceleaşi personaje interesante şi ciudate. Şi dacă tot a venit vorba de asemănări, trebuie să spun că Malik Solanka m-a dus cu gândul la profesorul Avenarius (personajul din Nemurirea lui Milan Kundera) care, având pe el un harnaşement ingenios în care erau era prins un cuţit uriaş, umbla noaptea pe stradă, tăind cu voioşie cauciucurile maşinilor. Cartea de faţă este, de fapt, o ironie la adresa societăţii actuale, autorul utilizând un număr foarte mare de comparaţii cu situaţii reale (scandaluri politice, firme etc). Îmi este totuşi greu să o încadrez, considerând-o mai degrabă un antiroman, decât o mostră de realism magic, deşi există destule elemente care determina balanţa să rămână-n echilibru. Un stil curat, o poveste amuzantă şi interesantă, foarte uşor de urmat. Genul de carte pe care nu o laşi din mână până ce n-o termini.

 

Citate

‘O mînie surdă, întreruptă, continua să se infiltreze şi să-l sape în adînc, ame-ninţînd să izbucnească fără preaviz, ca erupţia unui vulcan, de parcă ar fi pus stăpînire pe el, de parcă el ar fi fost doar receptacolul, doar gazda ei, iar furia ar fi fost fiinţa înzestrată cu viaţă proprie care stăpînea totul.’ 

 

‘Votează cu Republicanii, Jack, votează împotriva întreruperilor de sarcină, Jack, citeşte ce spune Biblia despre homosexuali, Jack, nu armele omoară oamenii, nu-i aşa, Jack? şi el face imediat, sigur, doamnă, oameni-i omoară. Fii căţel cuminte, Jack. Culcat. Aport. Fă frumos. Fă frumos, Jack, de primit n-o să primeşti nimic, dar ne plac negroteii în genunchi. Fii căţel cuminte, Jack, şterge-o la culcare-n coteţ, în spatele casei. Ah, iubito, aruncă-i un os lui Jack! A fost aşa de drăguţ. Şi sigur c-o să-i dea, doar e din Sud.’

 

‘Drepturile nu sînt niciodată acordate de către cei ce le deţin, declama el, sînt luate întotdeauna de către cei lipsiţi de ele.’

%d blogeri au apreciat asta: