Franz Kafka – Procesul

Procesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

Limba în care a fost scris: germană

Titlul în engleză: The Trial

Anul apariţiei: 1925

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

Număr de pagini: 288

Ediţie: Minerva, 1977

Traducător: Gellu Naum

Despre autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

K. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

O posibilă interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

la care K. răspunde:

– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

• tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă
• tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)
• legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare – nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

– Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

– Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

– Asta e rău, făcu unchiul.

– Cum? întrebă K. privindu-l.

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

Aplicaţie, aplicaţii

Dacă aveţi un telefon cu sistem de operare android, vă invit să descărcaţi prima mea aplicaţie direct de pe Google Play. Conţine peste 1.600 de lucruri interesante din domeniile: geografie, istorie, biologie, astronomie şi literatură, proverbe din peste 70 de ţări, legi bizare întâlnite în diverse ţări de pe mapamond, statistici ciudate, fobii şi nu în ultimul rând citate. Este gratuită, se instalează direct pe cardul extern şi nu ocupă decât 680 de kb.

Sper să vă placă!

Jean Paul Sartre – Greaţa

Despre autor:

Jean Paul Sartre (1905-1980) este unul dintre cei mai importanţi romancieri şi filosofi ai secolului trecut, gândirea sa influenţând puternic generaţiile următoare. Susţinător al marxismului şi promotor al existenţialismului, Sarte câştigă în anul 1964 Premiul Nobel pentru Literatură, premiu pe care, de altfel, în refuză, după cum a refuzat în 1945 şi Legiunea de Onoare. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără Greaţa, Zidul, Fiinţă şi Neant.

Rezumat:

Scrisă sub forma unui jurnal întâmplător găsit de un editor, Greaţa ne relatează, în parte, perioada petrecută de Antoine Roquentin în imaginarul port francez Bouville, acolo unde, după o îndelungată călătorie în Indo-China acesta se retrage pentru a finaliza biografia unui anume Rollebon, politician din secolul al XVII-lea. Motivul pentru care Roquentin începe să scrie acest jurnal este pentru a înţelege mai bine starea de anxietate şi greaţă care-l acaparează uneori şi pentru a defini mai bine relaţia dintre el şi lucrurile din jurul său, lucruri care par a se fi schimbat imperceptibil de la un moment dat. De la sentimentul abia insinuat ce părea să fie la începutul romanului, greaţa devine tot mai puternică, întinzându-se şi cucerind totul în jurul său, inclusiv lucrurile în care obişnuia să găsească în trecut linişte ori plăcere. Nici amintirea fostei sale iubite nu-i dă pace, iar relaţiile sexuale pe care le întreţine cu o anume Françoise nu fac decât să-i sporească acest sentiment. Singura persoană care pare a-i fi cât de cât aproape este Autodidactul, un individ pe care Roquentin îl compătimeşte sincer pentru stupiditatea şi naivitatea sa, Autodidactul nefăcând nimic altceva decât a încerca, în tentativa sa de-a deveni, cândva, scriitor, toate cărţile – fără niciun fel de discriminare – din biblioteca oraşului. În ordine alfabetică. Înconjurat de-o lume tot mai alienată, încercând să găsească un sens în orice, chiar şi-ntr-o simplă piatră, Antoine Roquentin cade victimă propriilor sale gânduri, gânduri care-i prezintă o realitate modifică, strâmbă, o realitatea în care, oricât de mult ar încerca, nu se regăseşte.

Impresii:

Poate una dintre cele mai bune şi profunde cărţi care au fost scrise vreodată, Greaţa te izbeşte încă de la primele pagini prin negativismul său aparent şi prin spleenul faţă de tot şi toate. Greaţa lui Roquentin este una cât se poate de reală şi nu este neapărat rezultatul oamenilor sau a societăţii în mijlocul căreia trăieşte, este rezultatul existenţei însăşi.O existenţă sufocantă prin inutilitatea sa şi care , prin imensitatea sa, te striveşte şi văduveşte de sens. Întrebările pe care le ridică Sartre prin această carte sunt întrebări existenţiale pe care fiecare dintre noi ar trebui să şi le pună şi, în funcţie de capacitatea fiecăruia, să le găsească un răspuns. Însă Roquentin pare pierdut în această căutare, pentru el gândurile au o mai mare importanţă decât lumea, gândurile dându-i lumii un sens, răspuns la care pare a şi ajunge în final. Sentimentele sunt atât de intense şi atât de bine redate încât nu li te poţi opune, nu poţi scăpa de greaţa, de conştientizarea existenţei, ce încet, încet, îţi cuprinde membrele, îşi deformează gândurile, scena violului, scena imaginării acelui viol, fiind un exemplu în acest sens. Neapartenenţa, găsirea ori inventarea unui scop, privitul dincolo de obiecte, refuzul, anxietatea, povara, greaţa şi nu în ultimul rând speranţa, toate sunt redate în această carte, toate îţi găsesc o formă de exprimare. Sfârşitul, reprezentând în sine o formă de salvare, o formă de-a te salva prin ceilalţi, de-a exista prin ei, vine ca răspuns la toate neliniştile şi întrebările personajului principal, un răspuns deloc universal, ci profund subiectiv: noi suntem cei ce acordăm un sens, un scop, vieţii noastre, însă nu putem fi salvaţi din faţa neantului decât prin ceilalţi.

O carte care, dacă sunteţi suficient de slabi, vă poate salva, iar dacă sunt suficient de puternici vă poate arunca într-o depresie de care să nu mai puteţi nicicând scăpa.

Citate:

Something has happened to me, I can’t doubt it any more. It came as an illness does, not like an ordinary certainty, not like anything evident. It came cunningly, little by little; I felt a little strange, a little put out, that’s all. Once established it never moved, it stayed quiet, and I was able to persuade myself that nothing was the matter with me, that it was a false alarm. And now, it’s blossoming.

This is odd: I have just filled up ten pages and I haven’t told the truth—at least, not the whole truth. I was writing „Nothing new” with a bad conscience: as a matter of fact I boggled at bringing out a quite harmless little incident. „Nothing new.” I admire the way we can lie, putting reason on our side. Evidently, nothing new has happened, if you care to put it that way: this morning at eight-fifteen, just as I was leaving the Hotel Printania to go to the library, I wanted to and could not pick up a paper lying on the ground. This is all and it is not even an event. Yes  but, to tell the whole truth, I was deeply impressed by it: I felt I was no longer free.

I buy a newspaper along my way. Sensational news. Little Lucienne’s body has been found! Smell of ink, the paper crumples between my fingers. The criminal has fled. The child was raped. They found her body, the fingers clawing at the mud. I roll the paper into a ball, my fingers clutching at the paper; smell of ink; my God how strongly things exist today. Little Lucienne was raped. Strangled. Her body still exists, her flesh bleeding. She no longer exists. Her hands. She no longer exists. The houses. I walk between the houses, I am between the houses, on the pavement; the pavement under my feet exists, the houses close around me, as the water closes over me, on the paper the shape of a swan. I am. I am, I exist, I think, therefore I am; I am because I think, why do I think? I don’t want to think any more, I am because I think that I don’t want to be, I think that I … because . . . ugh! I flee. The criminal has fled, the violated body. She felt this other flesh pushing into her own. I … there I … Raped. A soft, criminal desire to rape catches me from behind, gently behind the ears, the ears race behind me, the red hair, it is red on my head, the wet grass, red grass, is it still I? Hold the paper, existence against existence, things exist one against the other, I drop the paper. The house springs up, it exists; in front of me, along the wall I am passing, along the wall I exist, in front of the wall, one step, the wall exists in front of me, one, two, behind me, a finger scratching at my pants, scratches, scratches and pulls at the little finger soiled with mud, mud on my finger which came from the muddy gutter and falls back slowly, softly, softening, scratching less strongly than the fingers of the little girl the criminal strangled, scratching the mud, the earth less strong, the finger slides slowly, the head falls first and rolling embraces my thigh; existence is soft, and rolls and tosses, I toss between the houses, I am, I exist, I think therefore I toss, I am, existence is a fallen chute, will not fall, will fall, the finger scratches at the window, existence is an imperfection. The gentleman. The handsome gentleman exists. The gentleman feels that he exists. No, the handsome gentleman who passes, proud and gentle as a convolvulus, does not feel that he exists. To expand; my cut hand hurts, exist, exist, exist. The handsome gentleman exists, the Legion of Honour, the moustache exists, it is all; how happy one must be to be nothing more than a Legion of Honour and a moustache and no one sees the rest, he sees the two pointed ends of his moustache on both sides of the nose; I do not think, therefore I am a moustache. He sees neither his gaunt body nor his big feet, if you looked in the crotch of the trousers you would surely discover a pair of little balls. He has the Legion of Honour, the bastards have the right to exist: „I exist because it is my right,” I have the right to exist, therefore I have the right not to think: the finger is raised. Am I going to … caress in the opening of white sheets the white ecstatic flesh which falls back gently, touch the blossoming moisture of armpits, the elixis and cordials and florescence of flesh, enter into the existence of another, into the red mucus with the heavy, sweet, sweet odour of existence, feel myself exist between these soft, wet lips, the lips red with pale blood, throbbing lips yawning, all wet with existence, all wet with clear pus, between the wet sugary lips weeping like eyes? My body of living flesh which murmurs and turns gently, liquors which turn to cream, the flesh which turns, turns, the sweet sugary water of my flesh, the blood on my hand. I suffer in my wounded flesh which turns, walks, I walk, I flee, I am a criminal with bleeding flesh, bleeding with existence to these walls. I am cold, I take a step, I am cold, a step, I turn left, he turns left, he thinks he turns left, mad, am I mad? He says he is afraid of going mad, existence, do you see into existence, he stops, the body stops, he thinks he stops, where does he come from? What is he doing? He starts off, he is afraid, terribly afraid, the criminal, desire like a fog, desire, disgust, he says he is disgusted with existence, is he disgusted, weary of being disgusted with existence? He runs. What does he hope for? He runs to flee to throw himself into the lake? He runs, the heart, the heart beats, it’s a holiday, the heart exists, the legs exist, the breath exists, they exist running, breathing, beating, all soft, all gently breathless, leaving me breathless, he says he’s breathless; existence takes my thoughts from behind and gently expands them from behind; someone takes me from behind, they force me to think from behind, therefore to be something, behind me, breathing in light bubbles of existence, he is a bubble of fog and desire, he is pale as death in the glass, Rollebon is dead, Antoine Roquentin is not dead, I’m fainting: he says he would like to faint, he runs, he runs like a ferret, „from behind” from behind from behind, little Lucienne assaulted from behind, violated by existence from behind, he begs for mercy, he is ashamed of begging for mercy, pity, help, help therefore I exist, he goes into the Bar de la Marine, the little mirrors of the little brothel, he is pale in the little mirrors of the little brothel the big redhead who drops onto a bench, the gramophone plays, exists, all spins, the gramophone exists, the heart beats: spin, spin, liquors of life, spin, jellies, sweet sirups of my flesh, sweetness, the gramophone: When that yellow moon begins to beam Every night I dream my little dream.

Citate din ‘Timpul dezarticulat’ (de Philip K. Dick)

„Problemă centrală a filozofiei. Relaţia dintre cuvânt şi obiect… Ce este un cuvânt? Un semn arbitrar. Dar de fapt trăim prin cuvinte. Realitatea noastră se petrece între cuvinte, nu între lucruri. Oricum, lucrurile acestea pe care le numim aşa nici nu există: sunt doar o plăsmuire a minţii. Obiectualitate… senzaţia substanţială. Simple iluzii. Cu-vântul este mai real decât obiectul pe care îl reprezintă. Cuvântul nu reprezintă realitatea. Cuvântul ESTE realitatea. Pentru noi, cel puţin. Poate că Dumnezeu ajunge până la obiecte. Noi, însă, nu.”

 

„Realitatea noastră nu posedă câtuşi de puţin calitatea de a fi etanşă, gândi el. Un strop se scurge pe aici, câţiva stropi pe dincolo, în colţ. Pe tavan se formează o pată de umezeală. Dar încotro se duce? Şi ce sens are?”

 

„Eu sunt un retardat – un psihopat. Am şi halucinaţii. Da, cugetă el. Dement. Infantil şi lunatic. Ce-oi căuta eu aici, stând la masa asta? Visez cu ochii deschişi, în cel mai bun caz. Fantezii despre rachete care trec în zbor pe deasupra capetelor noastre, armate şi conspiraţii. Paranoia. Psihoză paranoică. Îmi imaginez că mă aflu în centrul unor vaste eforturi făcute de milioane de femei şi bărbaţi, presupunând miliarde de dolari şi o muncă nesfârşită… un univers care execută o mişcare de revoluţie în jurul meu. Fiecare moleculă acţionează cu mine în gând. O radiaţie externă care are importanţă… pentru stele. Ragle Gumm în chip de ţel al întregului proces cosmic, de la debut şi până la entropia finală. Toată materia şi spiritul nu există decât pentru a se roti în junii meu.”

 

„Eu sunt omul care duce în spate un carton pe care stă scris DĂ-MI UNA DUPĂ CEAFĂ. Indiferent cât de mult s-ar strădui, nu se poate răsuci în loc suficient de repede ca să o vadă. Intuiţia lui, în schimb, îi spune că se află acolo. Îi urmăreşte pe ceilalţi şi cântăreşte modul în care acţionează ei. Trage concluzia din felul cum aceştia procedează. Deduce că semnul se află acolo, pentru că-i vede cum se aşează la coadă să-i dea una după ceafă.”

 

„Tot ce ştiu este ceea ce văd şi ceea ce mi se întâmplă. Însă cred că trăim într-o altă lume decât aceea pe care o vedem şi mai cred că o vreme am ştiut exact despre ce anume e vorba. „